FABRICA DE CARACTERE

asa incep povestile. care este continuarea? nu stiu, apelati la un povestitor adevarat. povestile sunt fantezii. eu nu sunt capabil de fantezii, sursa scrierilor mele este doar viata si oamenii care misuna prin ea, precum niste gandaci in inspiratiile lui charles. nu scriu decat ceea ce vad si pipai, fizic si mental.

ma intrebam deunazi cum poti testa un om fara sa stii ca este testat si fara sa stii ca-l testezi. pentru ca, involuntar, am incheiat un test. un test la care am participat. si ca testant si ca testat. fara sa stiu, in ambele ipostaze. naturaletea testului a fost atat de covarsitoare incat m-a facut sa ma mai gandesc inca o data daca acolo sus e cineva care priveste si ne pune in situatii menite a ne desavarsi ca fiinte. adevarul este undeva la mijloc. legat de asta. caci in rest, in general, am mai spus-o si o repet: adevarul are propria lui ratiune de a lua nastere cand trebuie. nu poti afla adevarul cand vrei tu sau ai vrea tu sa-l cunosti. el isi calculeaza in energia lui spirituala exact momentul in care trebuie sa ti se reveleze.

si mai este o chestie. poti lua cunostinta de adevarul unuia sau altuia, dar intotdeauna este primordial sa incerci sa-l vezi cu ochii tai. adevarurile unora sau altora despre experientele tale pot fi doar pareri.

a fost odata ca niciodata un batran. anii si oamenii l-au testat, fara sa stie ca poate timpul ii testa taman pe ei. si batranul asta orbise. si intr-o zi de primavara, cand pe cer soarele era unde trebuie, iar pe pamant mugurii erau in copaci si pasarile pe crengi, ei bine, in acea zi, batranul isi recapata privirea. blanda si tandra, ucigatoare si ascutita pana in prasele. si ce vazu ii readuse linistea. nu orbise, de fapt, totul fusese doar o pacla menita a-i testa rezistenta la Natura Umana.

Natura il smulse din Natura Umana si-l readuse cu picioarele in intreg.

si-am incalecat pe-o sa si o sa tin la povestea mea. pana la final.

gtr

"sunt mai desteapta decat tine cu 10 minute."

Ce nu am inteles? De ce nu 5, de ce nu 15, de ce nu o ora sau chiar o zi?

Cand privesti in abis, cica si abisul se reflecta in tine. Zicea careva, tot destept, dar decretat de altii, nu auto-proclamat. Orgoliul ucide ratiunea, iar dragostea pasiunea. Tot altii dixit.

Ce ramane de facut? Spargem seminte. E la moda. E trendy. Si ascultam proteste. Cinice. Precum o vitamina galvanizata menita a-ti reda energia.

Iar cei care vor sa mai puna inele pe deget, in scopul de a suda iubirea, sa afle acum ca efectul e...precum prezervativul pe pula: se inmoaie...menirea.

care este probabilitatea ca undeva, in aceasta lume, 8 femei maritate sa stea la o masa...si absolut toate sa aiba amanti? si sa considere acest statut social drept efect...absolut normal al rutinei vietii cotidiene? care este probabilitatea ca acest lucru real sa fie doar o...exceptie de la esenta casatoriei? sau decizia de a intra intr-o cutuma e luata dupa criterii straine de Natura lucrurilor si atunci...practic vizualizez regula societatii moderne...

nu stiu de ce, dar m-am intristat foarte brusc...si foarte rau...si tot brusc ma simt incapabil de a mai suferi pentru lucruri personale si tot brusc ma simt capabil sa accept ca lucrurile s-au asezat intr-o alta ordine in lumea actuala...si tot brusc nu mai vreau sa aud ca exista lucruri frumoase in lume. nu exista. mai exista doar oameni frumosi. fizic. pentru ca avem niste chirurgi esteticieni care au invatat ceva in facultate. restul e...apa de ploaie.

gtr

"ai totul, nu inteleg ce te nemultumeste". cam asa isi zic oamenii, unii altora, in diverse conversatii banale. cand cineva este nelinistitit si isi scuipa haosul pe gura, celalalt priveste lumea materiala si trage concluzia banala: esti ok, ce pula mea vrei?

"ai totul" inseamna ca ai o masa, un scaun, un pat sau patru, televizor, cablu, farfurii, cutite, furculite, radio, haine, pantofi, masina, casa, conserve, rufe pe sarma, apa curge la buda, apa calda nonstop...ai totul. nu ai suflet sa gatesti cu dragoste, nu ai putere sa infigi cutitul in conserva si sa o desfaci ermetic, nu ai ureche sa schimbi postul la radio, pana ajungi pe unda potrivita, nu ai degete si vointa sa schimbi canalul pana dai de un post fara violenta de orice gen, nu ai picioare sa apesi frana de la masina, nu ai ochi sa vezi in ce usa de la casa bagi cheia, nu ai corp ce merita acoperit, nu ai stil sa alegi pantofii potriviti la camasa ce-ti aluneca pe brate, nu ai imaginatie sa alegi o esarfa care sa exprime starea de spirit.

ai totul. inclusiv o bricheta sau o cutie de chibrite. un scaparat sau o impingere usoara pe rotita zimzata...si totul este scrum. in anumite cazuri, bricheta este inlocuita cu caracter sau, cel mai adesea, cu neputinta.

asa ca nu inteleg ce te nemultumeste. ai foc, ai apa, ai pamant, ai aer. iti lipseste, drag om, puterea de a face din scrum si cenusa o pasare. cu circumferinta aripilor suficient de mare incat sa acopere haosul de sub tine.

gtr
randuri sugerate de o discutie banala, auzita prin aer

traiesti ani, pasesti prin luni, cunosti oameni. si ajungi si la momentul in care, ducandu-te la o intalnire cu cineva, ramai cu impresia ca pasesti intr-o gradina zoologica.

cu teama si totusi curiozitate. teama de deceptie ("le-am vazut pe toate"), curiozitatea de a descoperi...oare ce animal necunoscut voi intalni azi?

intotdeauna am ramas fascinat de maimute. ma uit la ele cu prezumtia ca ma trag si eu dintr-una. ma astept sa fie inteligente. se agata de o creanga, se apropie de tine, fac botul mare...vor sa te sarute si sa te iubeasca. inchizi ochii, timid, si astepti schimbul de trairi. si te trezesti cu o creanga ce te izbeste peste ochi, fata, cap...

vrei sa injuri, dar o privesti si maimuta sare pe picioare si rade hilar si grotesc...realizezi ca cercetatorii sunt si ei oameni si se pot insela...ii arunci o banana si mergi mai departe. intotdeauna, intr-un zoo, vei da si peste pasari flamingo. stil si arta, intr-o biata pasare. dar ce cromatica in penele alea...

gtr

versus

ca un prunc scuipat din vagin, prin durere si contractii...cu ura involuntara...si nu vreau decat sa fiu iubit si ocrotit...

GtR

heart under construction. please visit later.

se spune despre timp ca amplifica marimea obiectelor, gravitatea lucrurilor, intensitatea actiunilor dar ca vindeca, vindeca durerea, ca trecerea lui estompeaza sentimentele, fie ele de bucurie sau tristete. se spune despre cer ca nu se sfarseste. se spune despre suflet ca nu moare niciodata. se spune despre tine ca esti bine, ca esti bine este tot ce am aflat, tot ce mi se spune, singurul secret dezvaluit. timpul a gresit in legatura cu tine, a amplificat atat de mult fiecare gest, fiecare clipa, fiecare respiratie incat in inima mea s-a transformat totul intr-un haos, s-a provocat o dezordine incredibila, o prabusire zgomotoasa a tuturor sentimentelor si a fiecarui sentiment in parte, separat. plecarea ta a zguduit linistea si siguranta precara asigurate de obiectele si persoanele din jurul meu. dupa tine, eu am fost altceva si altcineva. nu despre asta vroiam sa scriu. doar ca in seara asta realizez iar si este aproape certitudine ca persoana de care tu te-ai indragostit nu mai exista, s-a sufocat sub multe, infinite suflete in criza, disperate si singure. dar timpul s-a revansat in felul lui, a atenuat tot ce am simtit pentru tine, a atenuat atat de meticulos incat in realitate nu mai simt nimic din tot ce-a fost. doar ca nu as fi vrut sa dispara acea parte din mine de care tu erai fascinat. persoana cu care stateai nopti in sir, care se gandea la tine prima data cand ma trezeam, care iti scria cu degetele imbibate de suc de portocale. as fi vrut sa ramana persoana asta si sa te astepte mereu intr-un plan secundar, fermecat, ascuns dupa cortine verzi de catifea. mi-am dat seama in seara asta, ca, chiar daca te-ai intoarce, nu ai mai avea la cine. este prima data cand imi doresc sa nu te mai intorci deloc, ca sa nu te dezamagesc cumplit.
ma gandesc la:
rem everybody hurts la vh1
'when the day is long and the night, the night is yours alone'.

tu la ce te gandesti acum, in clipa asta?

hon, do you know how i feel?

cand pleci, sa pasesti usor, pe varfuri, pentru ca inima mea sa nu afle, sa nu se trezeasca, sa nu-i deranjezi visele nebune, sa nu o inghete realitatea diminetilor triste si cenusii... am luat bilete catre campii cu maci albastri, catre ceruri marginite de nisipuri incinse si galaxii necunoscute, mirosind a iarba proaspat taiata... noaptea, in lumina indiscreta a lunii pline, foite subtiri cu desene chinezesti se desprind din caiete si zboara halucinant spre razele de poleiala ale lunii... incercari de compunere, exercitii de iubit... borcane cu dulceata aurie, ceai de tei cu lamaie, dimineti calde, imbratisari reale, fantezii, aduceri-aminte, melodii, zero cinci, intamplari in afara realitatii... cand pleci, sa pasesti usor, stii ce simt?... bilete catre orice destinatie, orice destinatie dezvoltata de mintea mea, vom dormi dupa-amiaza cu soarele prin iarba si noaptea cu licuricii... nu, nu stii, nu ai nici cea mai mica idee... exercitii de intelegere, de reconstructie a unui sistem care sa poata iubi in viitor... am citit de curand ca atunci cand suntem intr-un loc tanjim dupa un alt loc, tu esti locul dupa care tanjesc de oriunde as fi... maci albastri pastrati intre pagini de carti, striviti si mirosind a hartie veche si prafuita... te-as pastra si pe tine, te-as pastra captiv intre mai multe suflete, strivit si sufocat acolo, ca sa mirosi a valuri si apa sarata, te-as fi pastrat poate dar nu am facut suficiente exercitii ca sa stiu cum...in miezul noptii, o cana de lapte si dulceata de capsuni...

when the night has fallen and the moon is high...

se face tot mai tarziu, e cumplit sa simti cum se trezeste timpul, cum casca lenes si pe masura ce se dezmeticeste isi da seama ca a uitat de noi, ca ne-a lasat sa existam in afara lui o vreme atat de indelungata incat acum trebuie sa ne pedepseasca teribil pentru indrazneala noastra de a-l ingnora si naivitatea mea de a-l inlocui cu tine. tot mai tarziu, tarziu in timp, tarziu in povestea noastra, tarziu pentru orice, tarziu pentru exercitii de magie... gandeste-te, razgandeste-te, regandeste-ma. in asteptarea ta, timpul apasa atat de tare incat inspiratiile si expiratiile si-au pierdut automatismul si spontaneitatea si trebuiesc gandite separat. imi amintesc in salile de internet cele mai frecvente intrebari erau: 'cat timp mai am?' si 'pot sa mai cumpar o jumatate de ora?'

_tot_ mai tarziu, din ce in ce mai tarziu, foarte tarziu, se spune 'toamna tarziu', dar se spune de asemenea si 'vara tarziu' sau 'iarna tarziu' sau 'primavara tarziu'? n-am auzit niciodata, cred ca doar toamna poate sa aiba un tarziu pentru ca doar ea se schimba atat de mult la sfarsit fata de inceput...

te astept inca noaptea tarziu sa intarziem impreuna sosirea diminetilor pe care le urasc atat de tare.

same story, different point of view...

cel mai greu este ca trebuie acum sa ma gandesc la tine ca la orice alta persoana, ca trebuie sa regandesc totul din perspectiva realitatii si, stii, ca eu am evitat mereu realitatea... cel mai greu este ca nu iti mai pot scrie nici 'buna' fara sa ma gandesc la consecinte, ca 'buna' nu mai este spontan si fara alte implicatii. cel mai rau mi se pare ca nu ai incercat deloc sa recuperezi ceea ce a fost, ca te-ai intors cu scopul de a distruge definitiv orice amintire, de a rescrie totul intr-un mod banal si plictisitor. procesul asta de regandire a magiei doare cel mai tare. sunt lucruri care nu ar trebui niciodata reanalizate, experienta lor trebuie sa fie ca o teorie fara exceptii. acum nici macar nu mai pot simti intr-un fel, durerea exista doar ca o constientizare a intregii situatii. incerc sa inteleg care dintre situatii ar fi fost de preferat: ceea ce se intampla acum si strica in fiecare zi tot ce a fost special sau lipsa ta si pastrarea amintirilor din perspectiva in care eu le-am vazut initial. desigur, acum nu mai pot alege, cum, de altfel, nu am putut alege nici atunci. pe langa toate astea, ramane problema timpului, timpul care nu a reusit sa lamureasca nimic, dar care a sedimentat niste amintiri false sau poate doar create dintr-un punct de vedere defect, subiectiv...

cel mai trist mi se pare ca acum te intereseaza doar lucrurile reale, palpabile si vrei ca si pe mine sa ma intereseze aceleasi lucruri. ai idee ce doza uriasa de realitate primesc in fiecare zi? prefer sa te pierd pe tine de tot decat sa ajung sa realizez ca perspectiva mea initiala a fost _atat_ de gresita.

exercitii de povesti de dragoste.

o gaza poate distruge ritmul vantului adiind soptit spre ciresii singuri. in neatentia ei, ii distruge melodia calma, il face sa se opreasca din cursivitatea lui pentru a o auzi pe ea, socat poate de zumzetul ei agitat si indiferent la el, oarecum enervant. si din cauza ei, vantul va intarzia sa intalneasca ciresii deliciosi, ciresii vor astepta atingerea lui melodioasa, uimiti de intarziere, contrariati de o evidenta rupere de ritm, de amintirea unei ruperi de ritm, si, pe masura ce vantul se va cuibari mai adanc in ei, ruperea de ritm nu li se va mai parea evidenta, doar o inchipuire de-a lor, o nota perceputa de ei fals, imaginata desigur de una dintre frunzele trezite brusc din somn.

ritmul vantului, tulburat imperceptibil de gaza neastamparata, va pasi lin si provocator prin si peste toti ciresii, pana cand acestia se vor umple cu melodia lui iar vantul se va impregna delicat cu miros innebunitor de cirese. intalnirea lor ii va bucura nespus pe ciresi, ramurile lor se vor apleca adanc spre pamant pentru a povesti ierbii curioase ce gust are magia vantului si apoi se vor intinde nerabdatoare spre cer pentru a relata aceeasi poveste norilor pufosi, pierduti in calimara de albastru, lipsiti de vizitele fascinante ale adierii capricioase a vantului.

dar vantul se va desclesta dintre frunzele ciresilor, se va elibera treptat de aroma lor naucitoare, si isi va reaminti ca adierea lui si-a pierdut notele perfecte, ca ritmul lui a fost modificat ireparabil, ca unul dintre sufletele lui a ramas in urma, sa asculte fascinat zgomotul dezorganizat si nerafinat al gazei de mai devreme.

se va infuria cumplit pe acest suflet neascultator, il va cauta furios prin fiecare fir de iarba, fiecare scorbura de copac, prin pufosenia fiecarui nor, il va cauta haotic, buimac, din ce in ce mai furios, devastand totul in jur. norii albi se vor aduna si, sub ritmul acum furios al vantului, isi vor preschimba albul in gri inchis, intens. frunzele ciresilor vor dansa hipnotizate, electrizate, aplecand ramurile spre stanga, spre dreapta, din ce in ce mai tare, mai repede. simtind ritmul infuriat al vantului, animalele se vor refugia in colturi nebanuite de teroarea lui.

in tot acest timp insa, sufletul necredincios, indragostit, complet fascinat de reprezentatia gazei, nu va observa semnele ce anunta furtuna peste tot in jur. toate simturile lui sunt anesteziate de bucurie, de noutatea acelui ritm unic, nemaiauzit, un ritm nestudiat, neatent, dezorganizat, atat de diferit de ritmul perfect al vantului incat prin imperfectiunea lui atat de clara devine cu totul si cu totul incredibil de frumos.

sufletul pierdut va sta singur spectator la piesa necizelata a gazei pana cand furia de nepotolit a vantului va arunca peste povestea lor de dragoste sageti siroaie de apa verde, dezlantuita, devastatoare. surprinsa si fara aparare, melodia iritanta a gazei se va opri, inundata, inecata, sufocata de valuri neincetate de ploaie.

sufletul plecat, pierdut, neascultator va plange ravasitor, va plange fragmente de ritmuri perfecte, lacrimi de adieri ce miros suav a ciresi, lacrimi siroaie sub siroaiele indiferente de ploaie. nimeni nu va afla vreodata ca sufletul a plans.

si apoi se va intoarce sa impace furia vantului, sa se alinieze cuminte cu celelalte suflete ale vantului. ploaia se va opri cand el se va intoarce, norii vor fi albi ca ingerii din nou, animalele isi vor continua somnul de dupa-amiaza, iar sufletul va hoinari mai departe cu ritmul perfect al vantului prin iarba inalta si ciresii deliciosi. va calatori neobosit, pierdut intr-un ocean de suflete, nu se va mai recunoaste printre ele, nu se va mai opri sa asculte zgomote imperfecte.

drumul lui insa se va termina toamna, toamna melancolia lui se va auzi in melodia perfecta a vantului, si vantul il va ierta si va spune povestea lui si a gazei de asta-vara printre copacii obositi si tristi, printre frunzele cazute, pe strazile goale si reci. si vantul va plange durerea sufletului neastamparat toata toamna in fiecare toamna, va bate la fiecare fereastra si va revarsa printre obloanele inchise fragmente din povestea asta, doar ca nimeni nu va auzi, va ramane un secret etern, secretul etern al ploii. dar se va simti constant. se va simti amaraciunea. in fiecare toamna. toata toamna.

write. re-write. over write. write off.

desenez patratele cu pixul pe o cutie de medicamente de un sfert de ora. stiu ca nu intelegi, dar am nevoie sa imi spui adevarul. nu realitatea, adevarul. in realitate liniile de tren se intersecteaza in departare, adevarul este ca liniile sunt paralele si nu se vor intersecta niciodata. e matematic, demonstrat dincolo de orice indoiala. am nevoie sa stiu adevarul, spune-mi. adevarul.

simt ca vreau sa dispar, sa ma urc intr-un tren la intamplare, sa adorm cu capul lipit de fereastra trenului, si dincolo de fereastra sa alerge nebuneste, cu sute de kilometri pe ora, lanuri infinite de maci, soarele si timpul. sa alerge din ce in ce mai repede, dar mereu paralel cu trenul, sa nu ma prinda niciodata melancolia lor devastatoare, sa nu ma surprinda cu frumusetea lor cumplit ispititoare. sa ma adoarma melodia sacadata a rotilor de tren zburand pe sine, sa dorm adanc, linistit, fara vise. vreau sa dispar in afara lumii intr-un tren fara destinatie, fara pasageri si fara statii.

pentru ca adevarul este singurul care poate sa scrie sfarsitul. m-am inselat crezand ca _acum_ este o continuare, nu este. trebuie sa se termine, nu se mai poate repara, continua, lipi. in acelasi spatiu, suntem alte persoane, modificate de timp.
simt ca vreau sa dispar, in valuri, in mare, in ceruri rasturnate, prin nisipuri infinit galbene. sa dispar fara sa ramana urmele pasilor mei in nisip, sa nu ma mai poti gasi vreodata.

spune-mi adevarul, voi reusi sa citesc sfarsitul, voi pune cartea in praful de pe raft si voi disparea. poof.

separate ways.

de ce ma intrebi cand imi revin, unde sa revin, cum sa revin, care este demonstratia matematica a procesului de 'revenire'? inima ta cand revine la mine, de exemplu? de ce ma intrebi de ce nu mai scriu, de ce am disparut, ca si cum ar trebui sa dau socoteala lucrurilor vizibile si palpabile pentru existenta mea, ca si cum respiratiile mele ar trebui sa fie numarate precum turistii inainte de plecarea autocarului? de ce astepti sa fiu ceea ce este normal sa fiu intr-o lume straina de mine, sa fiu ceea ce este toata lumea, sau poate astepti sa redevin ceea ce eram cand ne-am cunoscut, cand te-ai indragostit de mine sau ti s-a parut ca esti indragostita? de ce vrei sa ma repari, crezi ca toamna se poate repara vreodata, astfel incat sa fie mai putin galbena sau mai putin trista sau mai putin ploioasa? crezi ca imi poti repara inima, nu-ti dai seama ca inima mea este stricata fara sa mai fie posibila vreo reparatie? nu-mi spune ca nu stii ce este cu mine, cum ai putea tu vreodata sa stii cand sufletele mele se succed la conducere intr-un ritm ametitor, haotic, fascinant, cand eu ma pot refugia in universul meu magic oricand am nevoie sa respir si pot sa traiesc in lumea dezvoltata de mine chiar in timp ce tu vorbesti cu mine, imi analizezi buzele, imi respiri soapte pe gat si iti uiti degetele prin parul meu. stiu ca din punct de vedere social nu este acceptat sa nu mai raspund la telefon, sa uit sa sun inapoi, sa fiu de negasit saptamani in sir, sa nu-mi mai actualizez statusul pe yahoo messenger sau pe facebook, dar nu-mi pasa. nu pot merge pe linia alba continua trasata de obligatiile sociale si normalitate _tot timpul_. uneori societatea imi da sa beau prea mult, mereu m-au sufocat camerele stramte cu tavane joase, si linia alba devine neclara, nu o mai pot urmari, ma impiedic si alunec in afara realitatii. sufletul meu are nevoie sa isi faca revizia, revizia lui se poate face doar in afara realitatii, fara legatura cu lumea ta, fara nici o legatura. cum vrei sa-mi revin? ai impresia ca eu sunt un limbaj de programare si poti obtine orice rezultat iti doresti, ca sunt o insiruire logica de zero si unu la infinit, de formule, integrale, radicali. dar m-ai vazut mereu dintr-o perspectiva gresita si inselatoare. pentru ca eu sunt frunze si cirese si inorogi si anotimpuri si oceane adanci si albastre si lumi magice si nopti cu luna plina si culori din tablouri de modigliani. spune-mi unde sa revin, sau ce vrei sa devin? pentru ca daca mi-ai spune as face tot posibilul sa nu-ti indeplinesc dorinta. lasa-ma sa alunec in afara realitatii din cand in cand, ma sufoci. ma voi intoarce cum te-ai intors si tu, voi reveni, secretul este ca in timpul petrecut in afara realitatii eu voi ramane neschimbat, in timp ce tu te vei schimba de o mie de ori, intr-o mie de feluri si nu iti vei mai aminti nimic din ceea ce eram, din ceea ce simteai, din punctul meu de vedere tu nu iti vei mai reveni niciodata, persoana care a venit acum inapoi nu esti tu, nu mai simt magia, timpul si spatiul te-au schimbat grav, mi-ai frant inima. si trebuie sa stii ca nu voi reveni mereu, intr-o buna zi ma voi opri pur si simplu.

prima parte.

Povestea asta nu trebuia sa fie scrisa in cuvinte niciodata, gandindu-ma la ea si imaginandu-mi ce voi scrie, sau cum voi incepe, nu gaseam niciodata cuvinte, gaseam mereu doar imagini, probabil fragmente haotice stocate dureros de sufletul meu. Nu reuseam absolut niciodata sa descriu imaginile respective in cuvinte, propozitii, fraze. Totul se oprea doar la imagine si la emotiile fade ce insotisera imaginea respectiva la un moment anume, si chiar si momentul era imposibil de tradus in cuvinte pentru ca parea sa nu apartina unui timp, parea suspendat si supus si el sentimentelor, iar sentimentele erau grav afectate de trecerea anilor, modificate de informatiile acumulate, de perspectiva diferita de acum, alterate atat de profund incat s-au diluat, si-au pierdut esenta pana la punctul in care cuvintele nu le-au mai putut cuprinde.

Povestea asta nu trebuia sa fie scrisa in cuvinte niciodata pentru ca mi-era teama ca va deveni reala, ca ma voi convinge ca a existat cu adevarat si ca nu a fost doar construita in vise cu ochii deschisi in dupa-amieze sufocante de vara sau in fantezii dezvoltate ametitor toamna pe strazi inghetate. Nu vreau ca, scriind-o, povestea asta sa devina realitate sau sa fie confundata cu realitatea, nu vreau sa-si piarda magia de poveste, si, cel mai mult, nu vreau sa devina o parte din mine. O poveste care nu poate fi tradusa in cuvinte nu poate sa fie nimic altceva decat un univers trecator, un refugiu al sufletului intr-o duminica dupa-amiaza cand afara ploua, ploua continuu si mi se face dor de locuri indepartate, de tarmuri uitate si de sentimente intense.

Povestea asta nu se poate scrie in cuvinte pentru ca are legatura cu tine, iar pe tine nu te-am cunoscut niciodata la modul la care as putea sa vorbesc despre tine, sa te explic pe tine clar in cuvinte. Sunt persoane pe care ajungem sa le cunoastem doar simtindu-le, doar prin intermediul emotiilor pe care simpla lor prezenta le poate declansa in noi, este un mod de a cunoaste ilogic si absurd, inexplicabil cum ai impresia ca nu cunosti pesoana respectiva cu mintea, ci mai degraba cu varful degetelor, cu pielea, cu un alt simt, un simt al fantasticului, un simt al abisului, un simt al caderii, al cautarii, al regasirii.

Povestea asta nu este o poveste obisnuita, ea nu stie daca va fi scrisa pana la capat sau daca o voi incepe macar, ea nu stie daca tu o vei citi vreodata, daca o va citi cineva, daca va placea cuiva vreodata. Dar ea ma asteapta mereu, mereu cand raman eu cu mine, asteapta pe veranda casei unde obisnuia sa locuiasca sufletul meu, asteapta cuvinte, o calimara imensa cu oceane albastre si sarate si caiete liniate frumos, cu numele meu scris pe prima pagina. Povestea asta nu exista, este doar intuita, vag structurata, nu cred ca este o poveste de dragoste, personajele ei nu sunt deosebite cu nimic, doar intalnirea dintre ele le-a facut deosebite si le-a capturat inimile intr-o alta lume, o lume in care intalnirea lor se filmeaza la nesfarsit ca si cum un regizor pretentions ar turna aceeasi scena, jucata prost, de actori de mana a doua, iar si iar, ramanand mereu nemultumit de rezultat si intorcandu-se permanent asupra fiecarui detaliu, insistand atat de mult incat epuizarea i-a facut pe actori sa uite toate replicile si sa comunice emotii doar cu ochii si gura precum clovnii.

O poveste despre alte povesti, fara subiect, fara organizare, imaginata vineri seara in masina, intr-un trafic ingrozitor, o poveste creata pe intuneric, intuneric traversat si deranjat de luminile albe, galbene si rosii ale farurilor celorlalte masini nerabdatoare sa ajunga la destinatie. O poveste ce a pornit de la ceva ce un crainic vesel a spus la radio printre melodii de dragoste, era vorba despre un citat din emil cioran 'visez cateodata o dragoste indepartata si vaporoasa ca schizofrenia unui parfum'. As fi vrut sa fii cu mine atunci, acolo, sa impart tacerea cu tine si nerabdarea de a ajunge cu tine acasa. A fost pentru prima data cand am regretat ca am avut o poveste atat de frumoasa si nu am stiut sa o continuam, prima data cand m-a ranit timpul, cand am vrut sa fur clipele ca sa nu mai existe spartura asta grosolana intre capitolele povestii noastre, prima data cand mi-a parut rau ca nu mai sunt indragostit de tine.

O poveste protejata de nume de utilizator si parola, ingropata intr-o ladita cu vise ce nu se vor implini niciodata, o poveste. O poveste mov, o poveste despre transformarea sufletelor in noptile cu luna plina. O poveste despre cum te-am iubit si nu am stiut ca te-am iubit decat dupa. O poveste cu balauri, cu intamplari ciudate si coincidente, o poveste care nu incepe cu a fost odata ca niciodata si in care nu exista potiuni salvatoare, o poveste fara final. O poveste ce face parte dintr-un proces complex de vindecare, de refacere a lumilor, un program elaborat de exercitii de regandit singuratatea si fericirea, de pus in balanta sufletul si normalitatea.

there are days when we live in somebody else's fantasy.

imi fac griji pentru ca nu mai reusesc sa simt, sa simt intens si devastator si ilogic cum era inainte. imi fac griji pentru ca nu ma mai bucura nimic cu adevarat, imi doresc putine lucruri, lucruri pe care nu mi le mai doresc deloc chiar in secunda in care le obtin. imi fac griji pentru inima mea care pare sa-si fi uitat rolul in lumea mea si umbla pierduta si fara liniste. imi fac griji ca am ajuns sa imi folosesc sentimentele ca si cum as face comanda dintr-un catalog de la ikea, pare totul automat, cerut imperios de regulile bunului simt si atat. imi fac griji pentru ca nu-mi mai place gustul strugurilor verzi, desi eram innebunit dupa ei pana acum o luna. imi fac griji cand imi scrii si nu mai stiu sa-ti scriu absolut nimic inapoi. stiu ca imi scrii sa te asiguri ca sunt bine, imi place cand imi scrii numele, dar nu imi mai scrie, nu faci decat sa-mi reamintesti cum eram inainte, cum nu sunt acum, cum nu mai simt nimic nici macar pentru tine, desi ai fost iubirea mea atata timp si singura persoana a carei prezenta ma bucura oricand.

imi fac griji pentru ca nu-mi mai pot aminti mirosul oceanului, gustul mandarinelor iarna, casa noastra de la curte si camera mea preferata, nu-mi mai pot aminti ce simteam cand te aplecai sa ma saruti sau ma tineai de mana; tot trecutul pare ca a fost impachetat intr-o cutie de pantofi si pus intr-un colt al sifonierului cu flori de levantica in jur, ca un zid protector. si era atat de bine inainte cand trecutul era o alternativa pe care o foloseam oricand aveam nevoie sa respir, imi puteam aminti clar ce simtisem in anumite momente; acum imi este interzis accesul si la amintiri, ma simt ratacit, neputincios, complet dezinteresat de orice subiect; simt ca am pierdut toate cuvintele, ca tot ceea ce scriu sau vorbesc este rezultatul unui efort incredibil, care nu merita. si stiu ca trebuie sa te sun ca sa iti spun ceea ce toata lumea asteapta de la mine sa spun, dar nu pot, nu pot, nu acum.

imi fac griji ca am pierdut din magie, am pierdut ritmul fantasticului, nu mai pot comunica cu nimeni, ma simt captiv intr-o lume pe care nu o mai pot descrie, nu mai am cui sa o descriu, nu mai am motive sa o descriu pentru ca mi-e teama ca voi face aceleasi greseli la nesfarsit. sigur, este doar vina sufletului astuia blestemat de toamna, sufocat de aerul diminetilor ploioase si de frunzele reci depuse constant pe parbrizul masinii, sufletul de toamna, care, in incercari disperate de a ma proteja, m-a amortit complet, m-a adormit profund. lasa-ma sa dorm cu ochii tai in gand pana va incepe sa ninga si imi voi recapata puterile...

Je...y

...de unde atata cruzime? de unde atata rautate? de unde atata...carnea se toaca de oase si devin nisip...ravasit in 4 colturi...fara scapare...sortit sa astept vanturi care sa ma adune din 12 colturi...din nou acasa...pe malul marii...si incerc sa torn apa peste nisip...sa ridic un zid...doar din nisip...nisip din carne si oase...

Memories. Into the blue.

Am nevoie sa vorbesc cu tine acum. E tarziu si sunt obosit, ganduri haotice imi alearga prin degete, repede, ametitor, nu ma trezi acum, nu mi-e dor de tine. Stiu ca ar fi atat de bine sa pot varsa, revarsa toate gandurile astea in tine, in tine s-ar limpezi si ar deveni frumoase si stralucitoare, toate gandurile astea ar deveni timp in tine, iar timpul in tine este ocean cu miros de portocale. Am nevoie sa vorbesc cu tine, incet si mult, coplesitor, obositor de mult, mult pana la epuizare. Vreau sa vorbesc cu tine pana maine de dimineata cand se va opri ninsoarea, tu esti compania perfecta a viscolului din viata mea imaginara. Toamna, dorul de tine are gust de cirese cu viermi, dorul de tine arata ca o pagina de integrale intr-un caiet de matematica. Ieri, in metrou langa mine era un tip care avea pagini cu leme, insiruiri de demonstratii fascinante dar fara nici o logica pentru mine, asa esti tu, asa ai fost tu pentru mine. Am nevoie sa vorbesc cu tine, nu mi-e dor de tine, stiu ca tie as putea sa iti scriu doar substantive si tu ai intelege totul, du-te sa iti cumperi tigari, eu iti scriu aici pana te intorci, sa nu lipsesti mult, nu lipsi in noaptea asta pentru ca absenta ta i-ar reaminti sufletului meu ca e aproape septembrie si s-ar intrista... stii ca am iarasi tastatura frantuzeasca, doar ca in tastatura asta nu mai este si suc de portocale... stii ca tablourile lui modigliani in muzeul meu preferat din paris aveau indepartarea ta si culorile lor miroseau a tine... in seara asta nu ma gandesc la tine, doar degetele mele se gandesc.
dimineata va veni curand si o sa uit toate astea, nu-mi fac griji. doar ca acum aveam nevoie de tine.

i'll never let you see...

noaptea, suflete ratacite, drogate, nefericite aluneca funebru pe strazi, tacute si atente sa nu ne deranjeze somnul cu suferinta lor. noaptea, ploaia se prelinge sfasietor pe ferestre si se depune zgomotos pe pragurile ferestrelor, asteptand. noaptea, eternitatea aprinde luna plina ca sa ghideze pasii sufletelor si cararile ploilor spre o destinatie necunoscuta, spre lumi pazite de licurici si adapostite de umbre. noaptea e singura marturie ramasa, noaptea imi aminteste inca de tine, noaptea este singurul lucru real pe care l-am putut pastra din povestea noastra. noaptea, marea arata infricosator si plange neincetat. timpul, noaptea, este fermecat, intunericul il inveleste duios cu o plapuma magica si il face sa dispara pentru ca noi sa nu putem simti noaptea trecand, sa nu ne amintim detalii despre ce s-a intamplat, noaptea se transforma in zi cu rapiditatea cu care un magician le scoate copiilor banuti din spatele urechilor in filme la televizor... te astept cateodata noaptea, te astept cu rabdarea, tristetea si verdele cu care stropii de ploaie se rostogolesc neputinciosi de-a lungul ferestrelor mele... noaptea asteptarea se simte altfel, se simte ca un amestec de dor cu neputinta. si este aproape mereu rasplatita cu portii de somn, vise, ganduri alb-negru haotice. sigur, nu ajuta ca primesti altceva decat ceea ce ai asteptat, insa somnul vindeca ranile imaginare trasate de urmele gandurilor tale de-a lungul sufletului meu, suflet ramas afara cu ploaia ca sa se prelinga duios, calm, amar de cealalta parte a ferestrei pana cand va fi primit inapoi acasa.

no subject selected.

nu mai pot sa scriu nimic. mi-a fost atat de teama sa nu fac aceleasi greseli la nesfarsit incat am reusit sa tin la distanta orice persoana care ar fi reprezentat un pericol pentru linistea precara a sufletului meu. ai dat vreodata reply la un mail primit acum cativa ani? ai idee cum sunt stelele in noptile rosiatice de toamna? cum cerul se coloreaza gri verzui cand soarele coboara seara si se loveste tacut de cladiri inalte? iti lipsesc ciresele? dar unde pleaca sufetul tau toamna? oare inima ta a suferit, a fost izbita de tarmuri si innecata iar si iar dupa aceea? te-ai indragostit? eram in autobuzul 300 intr-un trafic ingrozitor zilele trecute, masina de langa noi, un citroen c3 cu semne de incepator avea toate geamurile deschise si de dincolo de geamuri se revarsa calm, profund, tulburator mozart... degetele soferului dirijau peste volan, masina se indeparta putin in functie de trafic dar apoi prindeam din urma notele alea divine si aveam senzatia foarte clara ca a venit primavara, ca o pot lua de la inceput, senzatia pe care o ai atunci cand deschizi un caiet nou si iti scrii frumos numele pe prima pagina, stii? ma gandeam ca mi-ar placea sa iti povestesc asta...

i didn't hear you leave...

urcam scarile la metrou, oarecum sub scari, ascunsi si protejati de toata forfota, doi oameni se sarutau intr-un mod absolut ravasitor, i-am fixat cu privirea pana cand chipurile si buzele lor au fost acoperite complet de scari. ma gandeam, poate unul dintre ei pleaca, erau pe peronul catre gara, sau poate atunci se intalnisera dupa mult timp, incercam sa inteleg care varianta putea fi cea mai plauzibila. imaginea sarutului lor, neintrerupt pentru multe secunde, mi-a staruit in minte, tarziu m-am gandit ca poate sarutul ala nebunesc, care ii facea sa respire unul prin altul, nu avea nevoie de nici o explicatie, poate era doar un sarut de pasiune spontana si atat. Si, desi majoritatea lucrurilor au mai mult farmec daca au o poveste in spatele lor, mi-am dat seama ca sarutul lor avea un farmec deosebit fara explicatii, argumente sau logica. Avea farmec prin simpla lui intamplare, acolo la metrou, sub scara, sub pasii mei si ai multor alti oameni mult prea preocupati de politica, trafic, serviciu, bani, rate, etc., ca sa acorde timp sarutarilor.

thoughts in a green spiral notebook.

mai devreme sau mai tarziu trebuia sa se intoarca iarna, cu ploile ei reci, interminabile, sufocante si deprimante... trebuia sa se intoarca iarna cu copacii ei tristi, cu strazile abandonate, cu aburi iesind printre buze inghetate, cu oameni grabiti, mirosind a frig... ultima iarna pe care mi-o amintesc clar este cea de dupa ferestrele uriase de la serviciu, noaptea, _toata_ noaptea, stateam si urmaream nametii depunandu-se in valuri, delicat si tacut, epuizant de linistit... e ca si cum as fi trait doar noaptea in iarna aia, doar noaptea si doar cu tine. acum mult, foarte mult timp, atat de indepartata mi se pare zapada de atunci incat as incepe sa vorbesc despre ea cu 'a fost odata ca niciodata', dar la fel as incepe si cu tine... e prea tarziu.

Je...y

Privirea ei se agata de cei doi ochi care se uitau la ea. Fata lua din ei o ultima gura de aer inainte de a se arunca in marea singuratatii. Se scufunda in scaun. Apa era neagra.
Dar albastrul ochilor nu o lasa sa se piarda in negreala.

Ochii care o priveau doreau ca fata ei sa zambeasca. Pe fundul Marii Negre nu poti zambi. Ai nevoie de aer si de miscarea mainilor si a picioarelor. Ai nevoie de energie ca sa nu te ineci.

Stia ca pe irisul celor patru ochii era imprimata imbratisarea. Dar faptul in sine fu suprimat, dar asta nu conta pentru ca simtamantul exista.

In masina ei, trecutul si oamenii lui traiau acolo, prezentul si oamenii lui traiau acolo, viitorul si oameni lui traiau acolo. Masina avea imprimata nopti de amor, saruturi, trairi sub clar de luna, tigari ce luminau noaptea, lacrimi, iubire si durere, speranta, frustrari, imbratisari calde, lumanari si ciocolata, parti din avion si plante culese de pe camp, guma de mestecat si orhidee, perne si carti.

Din mare culese o stea. O slefui, ii baga varful in cerneala din suflet si scrise.


Daniels,

Bebelusi nu sunt pregatiti sa iasa din mediul confortabil in care au stat 9 luni. Parintii nu sunt pregatiti niciodata sa le plece copilul de acasa. Tanarul absolvent de facultate nu este pregatit sa intre in ritmul muncii. Omul nu este pregatit sa renunte la confortul vietuirii de unul singur pentru a se muta cu un alt om. Virgina nu este pregatita de actul sexual. Scolarul nu este pregatit pentru scoala. Pamanteanul nu este pregatit de moarte. Varstnicii nu sunt pregatiti pentru batranete. Nimeni nu este pregatit pentru nimic in viata.

Oricat ai repeta si oricat ai arata ca esti pregatit adevarul ce se afla in strafundul tau urla la tine si iti spune ca nu esti. Nu ai cum sa fi pregatit pentru ceva ce nu cunosti in totalitate. Fiecare pas pe care-l facem nu seamana cu celalalt. O zi nu seamana cu alta. Gemenii monozigoti, considerati pana recent absolut identici din punct de vedere genetic, au de fapt secvente ADN cu particularitati distincte si personalitati diferite. Nimic nu este absolut identic. De aceea, expresia "a fi pregatit pentru" este eminamente falsa. Singurul verb in fata inceputului este "vreau". Verbul "a vrea" iti furnizeaza energia necesara spargerii barierelor pentru ca acest cuvant este imbracat de Echilibru. A vrea- 2 consoane si 2 vocale. Rezonanta energetica dura, rece, metalica a consoanelor se imperecheaza cu caldura, duiosia si zambetul vocalelor. Pronunta litera e si fi atent ce infloreste pe fata ta.


Daniels,
Intotdeauna noi am gasit echilibrul pentru ca vorbeam, traiam si iubeam cu verbul a vrea pe buze.

Inoata si gaseste steaua pe care ti-am lasat-o aseara. O vei recunoste dupa parfum.

te rog trage obloanele peste toata povestea, ma dor picioarele cumplit si mi-e foarte somn. trage obloanele sa nu mai aud lumea, sa nu mai vad cerul, sa nu mai simt fosnetul muribund al frunzelor imbatranite galben. trage obloanele sa dormim pana cand ne vor salva ingerii din intuneric. trage obloanele peste inima mea sa nu mai simta nimic, urmele pasilor tai au taiat-o brutal si rosu, rosu violet, rosu albastru, un rosu atat de intens si de profund incat nu se mai poate sterge cu nimic. trage obloanele sa nu se auda cand plang, sa nu se vada lacrimile alunecandu-mi sarat pe obraji si pe gat, ascunde-ma in spatele obloanelor pana cand voi avea din nou un suflet, un suflet doar al meu. ascunde-ma pana cand voi iubi atat de adanc incat povestea noastra nu va mai fi decat niste randuri pierdute intr-un jurnal cu marea pe coperta. trage obloanele, ma orbeste privirea lui dumnezeu, ma sufoca marea cu spumele ei revarsate in zapezi peste ferestre. trage obloanele, ma bag in pat, nu ma trezi curand, ma dor picioarele cumplit, trage obloanele sa nu mai vina dimineata. ascunde-ma la nesfarsit. ascunde-ma la nesfarsit in sufletul tau si in mintea ta, trage obloanele sa nu afle nimeni.

Jerry and Tom