FABRICA DE CARACTERE
uprising.resistance.battle for the sun.GtheRevelator
Ana
media: 5.00 din 13 voturi
| media: 5.00 din 13 voturi |
Ana fusese o fata simpla. Ana era asistenta medicala cand a murit. Murise virgina in inima sau poate nu, asa ca nu te opri si citeste mai departe.
Ana s-a nascut dificil si si-a omorat mama. La nastere. Ana a crescut urat si in copilarie era urata, mica, indesata. Baietii radeau de ea si aruncau cu bulgari de zapada, iarna. Un bulgare de gheata a lovit-o la tampla si Ana avea o cicatrice mica care-i brazda spranceana dreapta. E singura ei amintire despre cat de urata era, in copilarie. Adolescenta a surprins-o in depresie. Isi taiase pletele si a plecat la mare. Era iarna, iar marea ii negocia moartea cu valuri geroase si sparte de tarmul inghetat. Un prieten de pe internet ii explicase ca cea mai placuta sinucidere era cea cu droguri. Mori euforic. O supradoza si deceptiile Anei ramaneau parasite pe nisipul alb de nea.
Seringa ii tremura nerabdatoare in buzunar, dar Ana plangea. Se maturiza sufleteste si-si urla sufleteste pro-urile supravietuirii. Marea, calda de rea, o amagea si-o atragea, iar seringa primea aerul rece, strecurandu-se din buzunar. Dar Ana se oprise brusc si a zarit Moartea din valuri. Marea dispretuitoare cum era, il scuipase pe mal, iar Ana privea primul cadavru din viata ei. Pe mama sa nu o vazuse la morga, era doar un bebelus abandonat de cateva zile, mov si cu ochi mari, de incaput lumea in ei. Ana statea pe malul marii si vorbea prin atingeri curioase cu un cadavru de barbat frumos. Era rece, teapan, era trist si mort. Probabil o sinucidere. Cadavrul ala a salvat-o pe Ana, 2 zile si 2 nopti a stat cu moartea la taifas si a aflat ceva: marea nu te vrea, daca nu esti pregatit. Ana a sarutat cadavrul, era primul ei sarut, niciun baiat nu o mai sarutase pana atunci. A fost poate cel mai plin de viata gest pe care l-a primit de la o alta fiinta umana. Pana atunci. Barbatul a disparut in valuri, in a treia zi. Marea le vazuse sarutul si a cedat in fata destinului.
Ana a plecat cu o seringa pe care a ingropat-o sub o epava. Uneori, iarna, marea isi aminteste de Ana si mangaie in valuri o epava cu parfum omenesc.
Ana a fugit in lume si a crescut frumos. De la sarutul mortii primise sansa renasterii pe pamant, era inalta acum, cu carne alba si matasoasa, avea ochii mari si lumea a incaput in ei. Dar Ana nu iubea...doar se futea. Odata a agatat un baiat cu ochi adanci ce-i tranzitau mintea. Se cunoscusera pe internet si au baut o bere. Vorbeau prostii, despre filme, reviste si banalitati din cotidian. El a urcat la ea si...da, a futut-o pe Ana ce nu iubea, doar se futea. Nu si-au deschis sufletul, dar Ana simtea ochii lui jucandu-se cu mintea sa. Baiatul i-a explorat carnea si, da, Ana l-a iubit pe baiatul ala, dar nu si-a notat asta in jurnal. Baiatul asta futea des si iubea rar. El iubea cand vroia sa sufere si sa renasca intr-o lume noua de senzatii si trairi. Asa simtea Ana, caci baiatul asta nu si-a deschis vreodata sufletul. Se revedeau frecvent, dar ea tacea, iar el futea. Pana a inteles ca viata asta merita altceva. Si intr-o seara, Ana a intrebat:
-Cand te-a iubit o fata?
Iar baiatul si-a stins tigara si a zambit amar: cand i-am futut mintea. Da, asa era…Ana avea mintea facuta praf…si nu si-a notat nici acum in jurnal: Ana iubise candva.
Ana fusese artista. La propriu.
Cand era la facultate, profesorul de pictura a complimentat-o:
-Ana, tu esti prietena omului, suspinase el privind gramada de umanitati incrustate in vopsea uscata.
Dar Ana l-a urat, ea nu se simtea un caine. A inteles in schimb mesajul si a abandonat scoala. Nu vroia sa fie perceputa toata viata precum un pet de casa, cu care oamenii isi satisfac bunatatea, iar la batranete, oarba si oloaga fiind, sa primeasca un glonte in cap si o slujba rapida, pe marginea gropii proaspat sapate. Nu, Ana vroia adrenalina in viata, nu oase dulci, comode, de ros la cina si uneori la prinz, duminica.
Si-a vandut lucrarile si a cumparat un bilet de avion. Doar dus, fara intors. Avea nevoie de riscurile si provocarile ce tasneau din aceasta decizie. Era musai sa lupte sa se intoarca. A cerut cel mai scump bilet si cea mai indepartata ruta. A aterizat in saracie, mizerie si sange. Si Ana tot nu iubea, desi, candva, sarutase un cadavru.
Anii au trecut si viata se perinda in jurul Anei.
Intr-un an, Ana era asistenta medicala. A intrat intr-un salon si l-a zarit. Era el, sarutul ce-i furase moartea, redandu-i viata. Acum se lupta din nou, cu Moartea. Dar Ana traise, ei, da, cat altii, in nici o mie de ani...A citit fisa si a doua zi, Ana murea lasand o inima sa bata intr-un cadavru neuitat pe malul unei mari inghetate.
Transplantul reusise, dar Ana stia deja, de altundeva...ca in jurnal nu-si notase: Ana iubise candva. Iar inima ei batea acum pentru inima sa.
Barbatul si-a aprins o tigara si a inteles…o fata l-a iubit cand el i-a futut mintea. GtheRevelator, acum 5 minute, Bucuresti, pe camp, 18-01-2008, pe un petec de hartie igienica.
Seringa ii tremura nerabdatoare in buzunar, dar Ana plangea. Se maturiza sufleteste si-si urla sufleteste pro-urile supravietuirii. Marea, calda de rea, o amagea si-o atragea, iar seringa primea aerul rece, strecurandu-se din buzunar. Dar Ana se oprise brusc si a zarit Moartea din valuri. Marea dispretuitoare cum era, il scuipase pe mal, iar Ana privea primul cadavru din viata ei. Pe mama sa nu o vazuse la morga, era doar un bebelus abandonat de cateva zile, mov si cu ochi mari, de incaput lumea in ei. Ana statea pe malul marii si vorbea prin atingeri curioase cu un cadavru de barbat frumos. Era rece, teapan, era trist si mort. Probabil o sinucidere. Cadavrul ala a salvat-o pe Ana, 2 zile si 2 nopti a stat cu moartea la taifas si a aflat ceva: marea nu te vrea, daca nu esti pregatit. Ana a sarutat cadavrul, era primul ei sarut, niciun baiat nu o mai sarutase pana atunci. A fost poate cel mai plin de viata gest pe care l-a primit de la o alta fiinta umana. Pana atunci. Barbatul a disparut in valuri, in a treia zi. Marea le vazuse sarutul si a cedat in fata destinului.
Ana a plecat cu o seringa pe care a ingropat-o sub o epava. Uneori, iarna, marea isi aminteste de Ana si mangaie in valuri o epava cu parfum omenesc.
Ana a fugit in lume si a crescut frumos. De la sarutul mortii primise sansa renasterii pe pamant, era inalta acum, cu carne alba si matasoasa, avea ochii mari si lumea a incaput in ei. Dar Ana nu iubea...doar se futea. Odata a agatat un baiat cu ochi adanci ce-i tranzitau mintea. Se cunoscusera pe internet si au baut o bere. Vorbeau prostii, despre filme, reviste si banalitati din cotidian. El a urcat la ea si...da, a futut-o pe Ana ce nu iubea, doar se futea. Nu si-au deschis sufletul, dar Ana simtea ochii lui jucandu-se cu mintea sa. Baiatul i-a explorat carnea si, da, Ana l-a iubit pe baiatul ala, dar nu si-a notat asta in jurnal. Baiatul asta futea des si iubea rar. El iubea cand vroia sa sufere si sa renasca intr-o lume noua de senzatii si trairi. Asa simtea Ana, caci baiatul asta nu si-a deschis vreodata sufletul. Se revedeau frecvent, dar ea tacea, iar el futea. Pana a inteles ca viata asta merita altceva. Si intr-o seara, Ana a intrebat:
-Cand te-a iubit o fata?
Iar baiatul si-a stins tigara si a zambit amar: cand i-am futut mintea. Da, asa era…Ana avea mintea facuta praf…si nu si-a notat nici acum in jurnal: Ana iubise candva.
Ana fusese artista. La propriu.
Cand era la facultate, profesorul de pictura a complimentat-o:
-Ana, tu esti prietena omului, suspinase el privind gramada de umanitati incrustate in vopsea uscata.
Dar Ana l-a urat, ea nu se simtea un caine. A inteles in schimb mesajul si a abandonat scoala. Nu vroia sa fie perceputa toata viata precum un pet de casa, cu care oamenii isi satisfac bunatatea, iar la batranete, oarba si oloaga fiind, sa primeasca un glonte in cap si o slujba rapida, pe marginea gropii proaspat sapate. Nu, Ana vroia adrenalina in viata, nu oase dulci, comode, de ros la cina si uneori la prinz, duminica.
Si-a vandut lucrarile si a cumparat un bilet de avion. Doar dus, fara intors. Avea nevoie de riscurile si provocarile ce tasneau din aceasta decizie. Era musai sa lupte sa se intoarca. A cerut cel mai scump bilet si cea mai indepartata ruta. A aterizat in saracie, mizerie si sange. Si Ana tot nu iubea, desi, candva, sarutase un cadavru.
Anii au trecut si viata se perinda in jurul Anei.
Intr-un an, Ana era asistenta medicala. A intrat intr-un salon si l-a zarit. Era el, sarutul ce-i furase moartea, redandu-i viata. Acum se lupta din nou, cu Moartea. Dar Ana traise, ei, da, cat altii, in nici o mie de ani...A citit fisa si a doua zi, Ana murea lasand o inima sa bata intr-un cadavru neuitat pe malul unei mari inghetate.
Transplantul reusise, dar Ana stia deja, de altundeva...ca in jurnal nu-si notase: Ana iubise candva. Iar inima ei batea acum pentru inima sa.
Barbatul si-a aprins o tigara si a inteles…o fata l-a iubit cand el i-a futut mintea.
| postat de gtherevelator in 2010-01-31 15:28 | Nuvele atipice | Trackback | 3 comentarii |
Stateam intinsi in iarba...
media: 5.00 din 10 voturi
| media: 5.00 din 10 voturi |
Stateam intinsi in iarba. Iarba isi revarsa verdele crud in corpurile noastre fragile. Stateam intinsi pe spate si priveam cerul infinit. Albastrul sau ne soptea ca universul este infinit. O viata de om nu ne ajungea sa-l strabatem fugar, darminte sa-l analizam profund. Eram visatorii din satul dintre dealuri. Nu stiam ce sunt masinile, nu tinusem vreodata in urechi vreo aparatura moderna de ascultat muzica. Pentru noi, cel mai ritmat sunet era sunetul vietii salbatice, cea mai frumoasa melodie era zbaterea gargaritei care ne traversa chipul, cea mai suava muzica se nastea in spargerea raului de stancile ce se odihneau lenese la umbra salciilor galbene si plangatoare. Eram 2 baieti si o undita. Plecasem sa pescuim in ape curate si nu vedeam oceanele tulburi in care viata avea sa ne arunce cu cruzime. Statea in iarba si visam impreuna cu cerul si soarele ce arata precum in desenele de la gradinita: cu raze imprejurul unui cap perfect rotund si cu un zambet larg, mare, pe mijloc. Soarele noastru avea si ochi, din care ne facea strengareste cand ne lasam furati de aparitia vreunei fete in preajma.
Undita noastra nu a ucis vreun peste, dar sulita oamenilor avea sa ne strapunga, de prea multe ori, inimile ce erau curate acolo, in iarba, cu ochii la cer.
A fost odata ca niciodata...incepeam pe rand cate o poveste...si fiecare o popula cu zanele, feti frumosii si zmeii sai. Mereu lasam loc de final fericit. Povestile din copilarie se incheiau mereu cu cate o salvare, cu cate o strangere de mana sau un sarut delicat pe frunte. Povestile noastre nu aveau vreodata un final cu sange. Auzeam sange doar in comparatiile cu care parintii isi descriau vinurile atent facute din struguri cu grija culesi. El era alb, mic de statura si mereu purta la gat un metru de croitorie. Ea avea mereu palmele murdare de pamant si mirosea a grane. El era mereu nervos si scria in caiete dictando. Ea era mereu nervoasa si facea prajituri dementiale.
Ei, restul, erau mediul in care noi zaceam pe spate, in iarba si lasam cerul sa interfereze in visele noastre.
Mereu exista cate un alt el, mai mare, mai invatat, burlac, caruia ii placea sa bea si sa fumeze si care ne povestea ca femeia are un gust ce provoaca dependenta. Mereu exista cate o alta ea, mai mare si mai invatata, care ne zambea melancolica, gandindu-se la copilaria ei si care ne povestea ca fetele se saruta cu cine vor. Si ne mai invata sa fim manierati si sa plecam departe. “Aici, nu este lumea voastra”, soptea mereu cate o alta ea, schimbandu-ne visele din mers si promitandu-ne ca lumea poate fi cum vrem noi.
Mereu sfarseam ziua in noapte cu picioarele in apa semirece si capul pierdut in lacrimi dulci de salcii negre si fosnitoare la aroma lunii.
Si dimineata stateam intinsi in iarba, pe spate, cu ochii pe cerul imens ce ne schimba zilnic visele... GtR aprilie 2009
Undita noastra nu a ucis vreun peste, dar sulita oamenilor avea sa ne strapunga, de prea multe ori, inimile ce erau curate acolo, in iarba, cu ochii la cer.
A fost odata ca niciodata...incepeam pe rand cate o poveste...si fiecare o popula cu zanele, feti frumosii si zmeii sai. Mereu lasam loc de final fericit. Povestile din copilarie se incheiau mereu cu cate o salvare, cu cate o strangere de mana sau un sarut delicat pe frunte. Povestile noastre nu aveau vreodata un final cu sange. Auzeam sange doar in comparatiile cu care parintii isi descriau vinurile atent facute din struguri cu grija culesi.
Ei, restul, erau mediul in care noi zaceam pe spate, in iarba si lasam cerul sa interfereze in visele noastre.
Mereu exista cate un alt el, mai mare, mai invatat, burlac, caruia ii placea sa bea si sa fumeze si care ne povestea ca femeia are un gust ce provoaca dependenta. Mereu exista cate o alta ea, mai mare si mai invatata, care ne zambea melancolica, gandindu-se la copilaria ei si care ne povestea ca fetele se saruta cu cine vor. Si ne mai invata sa fim manierati si sa plecam departe. “Aici, nu este lumea voastra”, soptea mereu cate o alta ea, schimbandu-ne visele din mers si promitandu-ne ca lumea poate fi cum vrem noi.
Mereu sfarseam ziua in noapte cu picioarele in apa semirece si capul pierdut in lacrimi dulci de salcii negre si fosnitoare la aroma lunii.
Si dimineata stateam intinsi in iarba, pe spate, cu ochii pe cerul imens ce ne schimba zilnic visele...
| postat de gtherevelator in 2010-01-31 15:15 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
ninge ca-n povesti...
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
...alb...un alb infinit...semn bun...se merge greu, dar nu mai tresar...am descoperit placerea de a conduce...ca intr-un roadmovie...au emotii...nu au de ce...este atat de cuminte...si ma priveste fix, cu ochi mari, fara sa clipeasca...ii ating manuta si buzele ii formeaza o schita de zambet...e la inceput...de azi nu mai este pagana...i-a privit curioasa...3 barbati imbracati in mantii rosii...isi faceau mereu cruce si strigau un nume care nu mai exista acolo...
... de azi, 31 ianuarie 2010, Ariana Elena e un suflet pur, in toate lumile...keep her that way, my dear friend...
Mosu'
| postat de gtherevelator in 2010-01-31 15:10 | Calator cu sufletul | 0 comentarii |
texte pierdute
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
Texte pierdute…
“
fidelitate pentru oameni sau principii?
oamenii care nu m-au placut mi-au reprosat mereu incapatanarea si incapacitatea de a ma adapta la "lumea noua, moderna, in plina viteza a dezvoltarii". am avut anumite principii ale mele, de viata, in care am crezut si mai cred inca. nu le consider singurele principii de viata, dar sunt o conduita dupa care imi ghidez trairile si pornirile.
sunt imperfect, e clar, dar nu am suportat ideea de a fi fidel omului si nu principiului. de curand, m-a lovit ceva. cineva mi-a reprosat ca nu i-am fost fidel in prietenie, ca, pus in fata unei situatii urate, nu l-am ales pe el, ca am tinut partea ceiluilalt, desi cel care imi reprosa imi era prieten vechi si, intr-un fel sau altul, almost family. ce nu a inteles...e ca nu am tinut partea nimanui. de dragul principiilor, am vrut sa-i arat unde greseste si, de exemplu, in viata sunt mai importante alte aspecte decat banii. banii se fac usor sau greu si se duc rapid. oamenii se leaga greu unii de altii, se stabilizeaza in timp, dar, in lumea asta noua, dispar imediat la clinchetul de bani.
de ce? c-asa-i in viata, amice...orice am zice, aspectul material ne conduce nu doar viata sexuala, ci si angajamentele in relatii.
oamenii m-au mai urat pentru ceva. ca-mi bag pula in ei repede, usor, cand sar calul. nu o sa ma vada nimeni, de dragul pastrarii unor relatii, sa mint, sa lingusesc pe unul sau altul etc. daca esti prost, gras sau urat, daca nu te-ar fute nici viermii in mormant sau nu te-ar iubi nici leii in cusca, o spun in fatza. nu am timp si rabdare sa-ti creez mirajul ca esti tare, bun, cel mai sau cea mai. prietenele lui nevasta-mea au simtit-o pe propria piele. plus nu am rabdare cu tatzele moderne care se lamenteaza ca au o viata distrusa, dar ele pleaca in concedii la manastiri sau duminica fac niste curatenie la fostul cu care nu si-au tras-o, dar, deh, omul e cu actuala la film, trebuie sa gaseasca garsoniera curata...
ca sa revin...nu voi fi niciodata fidel unui om care-mi inseala asteptarile mele de la el, umane. sufletesti sau de orice alta natura.
asa ca atunci cand cineva mi-a reprosat ca nu i-am tinut lui parte, l-am intrebat: m-ai cunoscut vreodata? te-ai dat prieten(a) bun(a)... raspunsul? "credeam ca te stiu..."
credeai prost. nu o sa-ti tin partea ca-mi esti prieten sau familie, daca tu ai gandit prost si ai actionat stupid, luat de valul banilor.
am un prieten foarte bun, cel mai bun, as zice, datorita vechimii. de cand ne stim, nu ne leaga decat sentimentele…3 august 2009
Piua
Cand eram mic si jocul crestea in intensitate si simteam ca voi pierde, aveam mereu un cuvant magic si salvator la dispozitie: Piua! Era time-out-ul copilariei. Imi trageam sufletul si castigam. Piua aducea mereu noroc.
Cineva ma intreba azi ceva si am raspuns cu "nu stiu". Mi-a zis ca este cel mai usor raspuns din lume. Am tinut sa contrazic. Cand stii, e usor, e cel mai usor, stii raspunsul. Cand nu stii, e ca si cand ai luat piua degeaba: ai pierdut. Esti izolat intre da si nu, le simti zidurile cum iti preseaza fragilitatea neutrului "nu stiu".
Incet, incet, invat sa urasc oamenii. Oamenii au reguli, auto-impuse. Regulile sunt sinonime cu adio, libertate. Iti trebuie reguli pentru orice, iar daca le incalci, ai gresit, esti pus la zis, legat cu mainile la spate”. 25 mai 2009
Cum merge treaba?
In ultimii ani, Romania s-a bucurat de crestere economica. Zic analistii, Guvernul si UE.
Ce a crescut? Eu nu am vazut autostrazi terminate, nu am vazut drumuri suspendate, nu am vazut investitii de amploare, industrii de la zero, zeci de mii de locuri de munca etc.
Ce s-a intamplat? Tot in ultimii ani, piata imobiliara a explodat. Preturile imobiliarelor au trecut de la dolar la euro, euro a trecut inaintea dolarului, oamenii s-au trezit brusc ca vor case si au inceput sa cumpere. La inceput a fost blocul vechi. In buricul Capitalei, cu 20000 de dolari luai apartament de lux la Fantani. Blocurile vechi, terminate de Ceausescu is putine si nu se mai misca de pe loc sau in sus. Sunt cu numar. Intr-o economie in crestere, blocurile noi ar trebui sa fie fara numar. La noi si alea erau cu numar.
Primii imbogatiti au fost aia din afacerile cu statul, coruptie, trafic de influenta, etc. Primiii milionari. Au urcat incet si sigur spre primii miliardari. Deja sunt in Top 300, sunt legende. Aia mici si medii au crescut din imobiliare. Cei cu cateva amarate de apartamente vechi, repede si sigur, au trecut la averi de sute de mii de euro si incet spre milion. Unii au luat pamant mocca, pe campie si au ridicat cutii penibile la rang de vile de neam nou si prost. Asa a ajuns o zona precum Pipera, de fitze. Prin prostie. Prostia alora care au dat i-a imbogatit pe aia care au luat.
Banii astia trebuiau sa ajunga undeva. S-au dus in fitze si masini scumpe. Industria auto a explodat. In Romania, masinile de lux s-au vandut ca painea calda, nu apucau nemtii sa scoata modelul de pe banda, ca taranul de Pipera il avea. Statul a incasat si el, taxe, impozite, tot mai diverse, tot mai multe, tot mai mari. Statul a mai vandut ce ii ramasese, pe bani putini, banii luati s-au carpit pe la ministere etc. Nicio investitie majora.
Concluzia? Cresterea economica a fost artificiala. Bogati au devenit cei care au intermediat afacerile, in sensul ca o afacere-nu conteaza natura-de 2 lei s-a intermediat prin samsari care nu faceau nimik decat practicau un fel de "da-o mai departe" pana ajungea la cumparatorul final si prost afacere de 1000 de lei. Si tot asa. Statul mai ciugulea din taxe si impozite-daca avea cui si cum pune- si raporta tot mai multe venituri la buget. 9 februarie 2009
Poveste de pus sub brad
Aseara m-am imbatat critza. Nu aveam in frigider decat apa minerala, lichior de caise si un rest de votca. Le-am mixat si am turnat peste ele 2 shot-uri de expresso. Era musai, plecam la munca.
Am intarziat, of course. M-am cacat dupa esecul ala de betie de-am picat in depresie anala. In mod normal, in perioada asta, castig destul de mult incat sa zac beat pana la Paste. Imi pusesem mari sperante in hibernarea ce urma sa vina. Dracu sa ma ia...nu auzisem de criza. Eu am mai scos ceva, cat de cat arat bine si mi se mai scoala, dar restul tovarasilor, majoritatea oameni cu nevasta si copiii, nu au scos nici de-o carcasa decenta de porc.
Corect, am uitat sa ma prezint: sunt Mos Craciun nr.13, lucrez la o firma ce inchiriaza mosi pentru petreceri de Craciun. Mi-a placut mereu nmarul meu, nu sunt genul superstitios, ba dimpotriva. Toate ghinioanele lor sunt norocurile mele. Anul trecut, de pilda, dupa un party, m-am ales cu o bucatica buna. Era sefa prin locatia respectiva, toti se cacau pe ei cand aparea in vizor. Normal, dupa cateva zeci de pahare si multa haleala, spre zori, a venit si randul ei: "Pot sta in poala Mosului si sa-mi spun dorinta? Am fost o fata buna anul asta...". M-a lingusit perversa, stia ca o sa mi se scoale. De fapt, mi se intampla mai tot timpul. Muierile astea au niste fantezii nerezolvate din adolescenta, vis-a-vis de Mos Craciun. Nu stiu daca renii sau costumul asta rosu e de vina pentru gandurile necurate, dar tot ce pot spune e ca...de cand am jobul asta, felatia nu mai prezinta secrete pentru mine. Normal, am futut-o pe birou, in timp ce colegii ei se bucurau desfacand cadouri cu agende de partid si tricouri cu zambete de Zeus. Acu 2 seri am vazut-o la televizor. Are aceleasi buze hraparete. Doar ca e ministru acum. Mda, m-am ajuns. Parca vad titlul din ziar, dupa desconspirare: Doamna ministru l-a violat pe Mos Craciun. Cadourile prichindeilor din lumea intreaga au fost inecate in valuri de sperma. Si au fost valuri, sa stiti. 24 decembrie 2008
Povestea pizdii
Motto: "Pizda ei mirosea a toamna, dar asta nu m-a impiedicat sa fac din ea o tabara de vara."Jack
Cand m-am nascut am iesit din pizda. Probabil asta a fost blestemul vietii mele: sa revin mereu in pizda.
La 8 ani deja o cautam in chilotei mici, lati si albi. Erau imaculati. Avea si buze, subtiri si autentice, impersonale si insignifiante. Dar eu tot pizda i-o cautam, motivat de ceva ce crestea nedefinit si fara logica. Eram la varsta primelor cunoasteri. Probabil asta a fost un al blestem al vietii mele: sa mi se scoale pula la fiecare pizda. Si s-o strecor in ea, in fanta aia vascoasa de carne, mucegaiuri si finaluri placute. 8 decembrie 2008
Povestea lui Rica
"Salut, numele meu este Rica Venturiano, cu ce va pot ajuta?". Asa imi intampin clientii. Nu este firma mea, prin urmare nici sloganul de intampinare. Lucrez la o corporatie, castig 20 de milioane vechi, am rate la garsoniera de 13 milioane vechi, platesc pensie alimentara de 5 milioane vechi si merg cu tramvaiul. Sotia m-a parasit, iar baiatul nu zice decat mama. Lunar, primesc un cec cu 300 de euro, fara adresa de expediere, doar la expeditor scrie "MAMA". De tata nu mai stiu nimik, de cand a fugit din tara. Nici de mama, dar ea mai stie de mine. Asa imi justific plicul lunar.
Am trait si vremuri mai bune. Eram bogat, aveam casa, nevasta, 2 parinti, un copil si 2 masini. Acum imi dau seama ca nu le-am avut niciodata, nu? Altfel nu-mi explic de ce acum nu mai e nimik din toate astea. Multi, citind aceste randuri, ar inclina sa dea vina pe criza economica care ne-a afectat economiile incepand cu anul 2008. Eu sunt convins ca TATA a fost de vina.
Cand eram mic, inainte de Revolutie, in fiecare zi mancam carne. Tata era sef de sala la motelul din micul nostru orasel de provincie. Pe atunci, sef de sala era o functie cu mare responsabilitate, dar si meritate beneficii. In oraselul nostru, tata era cel mai important dupa seful de post. Il facusera si membru de partid, iar el impreuna cu nasul, mare ofiter in Securitate, se incuiau de multe ori in restaurantul motelului, cu alte persoane necunoscute. Tata mereu imi spunea: "baiete, viata e scurta, trebuie sa ti-o faci frumoasa. Tu si nimeni altcineva". L-am crezut atunci, dar acum imi dau seama cat era de mincinos. Daca nu ar fi existat Pinocchio, Tata putea fi un Pinocchio modern.
Revolutia l-a prins la motel, era cu un francez cazat. Stateau la bar si se uitau la stiri. Ma rog, de fapt urmareau in direct Revolutia. La un momentdat, un betiv a sarit in sus de bucurie, rasturnand masa si spargand cateva pahare. A apucat sa urle "Moarte..." si tata deja ii trasese 3 palme peste bot. Ceilalti oameni din local nu au mai apucat sa auda decat "democratule"..."Bine ca esti tu destept," nu s-a m-ai auzit. Atunci a fost momentul de rascruce al lui Tata. Dupa o luna si jumatate i-au dat carnetul de revolutionar. Oraselul nostru e mic, nu s-au tras la Revolutie decat basini. Dar seful de post s-a cherchelit atat de bine incat a inteles de la martori ca tata a pus cu botul pe labe un contrarevolutionar. Francezul i-a lasat amintire lui Tata camera sa video. Asa ca, atunci cand insusi Ion Iliescu a venit sa-l decoreze, Tata a filmat momentul. Caseta aia ne-a bagat pe noi in belele. Intr-o seara, Tata si-a ars carnetul de membru PCR. Cand l-am vazut ce face, l-am intrebat speriat:"Ce faci, Tata???". Mi-a ars o palma si m-a trimis la culcare. Prea tarziu, apucasem deja sa citesc intr-un dictionar de sinonime cuvantul "ipocrit", iar logica a facut restul de treaba. Imi aduc aminte ca in 1988, intr-o iarna, nasul era la noi si ascultam toti, in sufragerie Europa Libera. Atunci am auzit prima data cuvantul, la nasu: "ce ipocriti ordinari...toti astia erau platiti de noi, pana acum o luna...am carti intregi scrise de ei, despre altii".
Tot logica m-a salvat si in adolescenta. Ea mi-a spus ca eu am pula, iar fetele nu. Restul a fost doar cerere si oferta, deja eram in economie de piata, iar Stolojan tocmai confiscase valuta.
Caseta cu Tata si Iliescu a fost inceputul. Nu continea multe, dar Tata, strengar cum il stiu, il trage pe Iliescu de-o parte si zice: "Ce faci, batarane? O facuram si p'asta". Iliescu ii zambeste precum vulpea din desenele animate si-i zice:"Si asta e doar inceputul". Un dialog tampit, dar aia de la judet, cand tata le-a aratat carnetul de revolutionar si caseta, au crezut ca Tata face parte din Organizatie. I-au dat masina mica, birou si secretara. Dupa un an, tata era senator. Intre timp, Nasu ajunsese seful pazei lui Iliescu. Isi schimbase si numele. Il chema Iliescu acum. Nu stiu de ce. Cica a luat numele sotiei. Pe Nasa nu am cunoscut-o vreodata, mereu era bolnava si nu se deplasa la noi.
Cat timp a fost Tata senator, ne-a mers foarte bine. Ne-am mutat la Capitala, iar in vacante, futeam in draci. Fetele imi ziceau "micul senator". Eram o partida buna in fostul nostru orasel. Plus acum detineam motelul, ba tata cumparase si Fabrica de paine, plus Fabrica de Confectii. Dupa primul mandat aveam o retea de benzinarii in tot judetul si vila de vacanta pe malul Dunarii. Cand a jurat in Parlament pentru al doilea mandat, am simtit ca lucrurile se misca in directia cea buna. Tata primea deja felicitari de sarbatori de la Ion Iliescu si mereu il suna un baiat, Nastase, si cerea disperat cu tata. Mama incepuse cateva afaceri...27 noiembrie 2008
Echipa redactiei se mareste!. Redactia
In urma cu ceva vreme anuntasem ca avem nevoie de o persoana in plus, in cadrul redactiei. Aparusera mai multe rubrici, starea sufleteasca a echipei nu facea fata la cererea de adrenalina, de trairi, exprimari, senzatii etc. Am incercat sa le facem pe toate, dar resursele interioare secasera. Aveam nevoie de persoane noi, care sa ne insufle o stare benefica scrierii.
Cautarile s-au terminat, iar echipa a decis ca e nevoie de ceva mic, pur si dulce, ce ar trebui sa ne umple sufletele de speranta, pofta de viata si multa, multa energie creatoare. Aveam nevoie de o muza, asa ca GtR si Maya au cazut de acord ca echipa va creste cu un membru nou. Sau doi, nu ne riscam la pariuri!
Noul membru al echipei va intra in paine peste cateva luni, pana atunci urmand un intens training.
Sa fie intr-un ceas bun!
Maya, felicitari!!
GtR...nu mai zicem nimik!
Redactia de miercuri va saluta! 16 mai 2007
Erata: inima a incetat sa-i mai bata.
"
stam fata in fata, in camera asta incalzita cu soba pe lemne. lemnele troznesc in soba, dar nu reusesc sa scap deloc de raceala din talpi. pe tavan, gandacii se coc precum boabele de porumb, dar eu tremur. frig in oase. el are ochelari, dar noi mancam portocale. mirosul de vara vesnica se combina cu fumul meu de tigara. bem vin, dar culorile ne sunt diverse, in pahare. intotdeauna rosu. raman fidel batranului sentiment ca rosul inca mai misca lumea in care traim.
afara incepe sa ninga. prea tarziu. in noi sunt viscole. ne-am nascut in iarna. de asta tanjim mereu dupa soare si caldura. frigul din oase nu ne da pace. si incepem. ne urnim greu, dar ne regasim atat de usor.
"poate nu te-au dorit niciodata, langa ei. nu faci parte din lumea lor."
"care lume a lor? am crescut invatand ca traim intr-una singura, unica."
"tu nu intelegi, prietene...e lumea lor...una materiala...sentimentele nu vor prima niciodata...nu e vina lor...nu au fost invatati sau nu si-au dat osteneala...sau nu au vrut..."
"imposibil, nu intelegi? am simtit focul, am simtit...totul...nu ma puteam insela atat de rau..."
"cand iubesti nu se cheama ca te-ai inselat...se cheama ca ti-ai urmat sufletul...si chemarea...tu o sa ramai mereu acelasi pentru mine...nu ti-am spus niciodata...dar imi aduc aminte cand veneam la tine...suparat...pe drumuri...si tu, fara o vorba, mi-ai deschis usa si m-ai tratat ca pe un frate...nu o sa uit niciodata ca nu mi-ai cerut nimic...doar prietenia...pe viata..."
"nu trebuie sa ne spunem asta...intre noi nu exista cuvinte...doar caldura..."
iar rosu si alb se amesteca in pahare. afara ninge incet, ca intr-o sfarseala...sfarseala in oase, oboseala in intrebari...e greu cand nu poti intelege, e ucigator cand ceri "doar spune-mi si inteleg...asa ne-am promis"...iar gandacii se sinucid pe peretii imbibati in nepasare...
"nu exista asa ceva...e clar...decizia era luata demult si planificata...dar orice final trebuie sa aiba o imagine de fatada...femeile nu pot recunoaste niciodata...nu se poate...noi, barbatii, desi suntem mereu pusi la zid...gandim altfel...si eu as fi facut la fel...sau poate as fi fost altfel, dur...te admir ca rezisti, eu nu as fi putut..."
o iau in brate. sunt ceva nou in lumea ei. nu intelege nimik, nu simte nimik, doar isi creeaza abecedaruri in minte...se sapa temelii de suflet...imi zambeste...acum o face involuntar, peste ani, cand va creste, va invata ca zambetul este rezervat pentru ocazii deosebite...eu zambesc si la oameni rai...nu am invatat multe lectii ale vietii...din lumea lor, vorba perechii de ochelari...
roata vietii se invarte. la fel si limba asta de ceasornic. mereu se reintoarce la cifra 12. o stiu. nu din ticaitul ascuns in carcasa de fier. din viata. de pe pielea mea. o miros. pielea. acum are aroma de portocale. peste cateva ore va mirosi a somn. si a radacini ingropate. adanc, tot mai adanc. intr-un pamant ce se incapataneaza sa-mi sustina picioarele lungi si tremurande.
cand stii ca lumea nu a stat in loc, a mers mai departe, doar tu ai crezut ca toate incremenesc in splendoare? cand privesti strada ce fusese scaldata in soare...strada cu umbre de copaci falnici, in care te urcai sa privesti in zare...iar strada, acum, e plina de fiare si cioturi...o padure deasa de progres si moarte...extreme in plin consens existential...masini si cioturi...cioturi ce se mai iubesc cu Natura, prin radacini inghetate...
il ascult si-mi spune drama lui. a pierdut. enorm. gratuit. stiu ca acum cativa ani l-am sfatuit: "nu te lacomi, te implor...gandeste-te bine...banii usor castigati te vor ucide...". ce rost are un "ti-am zis eu"? are gust de cutit in spate. asa ca-l evit. il ascult si mai torn rosu prin vene. dramele lumii sunt unice, doar particularitatile fac diferenta. esenta ramane aceeasi.
"o stiu foarte bine, sunt tatal ei...cand se va satura de el, il va arunca precum o masea stricata..."
privesc poze cu copii frumosi. nu doar la chip. frumusetea sta in flacara din ochi. abandonati. de mame si tati. la mana strainilor, in azile. ucisi de la nastere si lasati sa respire in corpuri vii, pana cand sufletul le va renaste. si le va renaste. nu acum, sigur mai incolo. au prea multa durere, care creste, in fiecare secunda, ora sau zi. durerea aia le tine loc de speranta. multi nu vor razbi, dar, vorba lui charles, "nu incerca sa salvezi omenirea. incearca doar cu un om." unul de se va salva si va pasi intreg si viu inseamna ca Natura si-a urmat Destinul.
sunt trist. si pierdut. si nu inteleg. si ma doare. ma dor toate gandurile lor urate nascute din nepasarea de a cunoaste. vorba cuiva..."esti un distrus care scrie texte existentiale, intr-un limbaj dur si pornografic. cine s-ar mandri cu tine? spune-mi...cine?" nu m-am ascuns niciodata de ceea ce sunt. reguli, da. si vise, ca ultima forma de libertate. oare? i-am spus cuiva, distrus of course, ca visele nu pot fi ultima forma de libertate. nu se poate. atata timp cat va exista mare, va exista si libertate. si dragoste. si soare.
il privesc. a vomitat de 3 ori. nu mai poate. e piele si os. si-mi povesteste ca un amic sta cu o sabie deasupra capului, in fiecare zi. in fiecare dimineata se trezeste si face ochii mari. daca imi aduc aminte bine sunt albastri. mici si frumosi. dar in fiecare zi pot deveni albi. orbi. secati de miracolul de a privi lumea. e de varsta mea. traieste o drama. reala. palpabila. dar in fiecare zi vede. inca.
azi este ziua ei. si-o sarbatoreste departe de casa in care s-a nascut. intr-o lume noua, in care traieste, respira, mananca, bea, rade, plange. iar cand ii plange si sufletul isi cumpara cizme. crede ca uita mai usor. e de varsta mea. imi multumeste ca i-am trimis un pixel de apa albastra. acum bea. mai tarziu va bea. cand ne nastem, in fiecare an, bem si radem. si dansam. ingerul de la nastere danseaza cu demonul de la renastere.
afara cainele latra in noapte. ma vede si se arunca pe mine. miroase a caine. miroase a altfel decat mine.
acum va las. miroase a carne si paine prajita. da, inca mai am portocale. si tigari. dar si goluri in mine.
gtr
drobeta turnu severin, 30 ianuarie 2010
| postat de gtherevelator in 2010-01-30 18:43 | Ganduri de noapte | 0 comentarii |
hello, how are you?
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
hello, how are you?
this fear of being what they are:
dead.
at least they are not out on the street, they
are careful to stay indoors, those
pasty mad who sit alone before their tv sets,
their lives full of canned, mutilated laughter.
their ideal neighborhood
of parked cars
of little green lawns
of little homes
the little doors that open and close
as their relatives visit
throughout the holidays
the doors closing
behind the dying who die so slowly
behind the dead who are still alive
in your quiet average neighborhood
of winding streets
of agony
of confusion
of horror
of fear
of ignorance.
a dog standing behind a fence.
a man silent at the window.
Let It Enfold You
either peace or happiness,
let it enfold you
when I was a young man
I felt these things were
dumb, unsophisticated.
I had bad blood, a twisted
mind, a precarious
upbringing.
I was hard as granite, I
leered at the
sun.
I trusted no man and
especially no
woman.
I was living a hell in
small rooms, I broke
things, smashed things,
walked through glass,
cursed.
I challenged everything,
was continually being
evicted, jailed,in and
out of fights, in and out
of my mind.
women were something
to screw and rail
at, I had no male
freinds,
I changed jobs and
cities, I hated holidays,
babies, history,
newspapers, museums,
grandmothers,
marriage, movies,
spiders, garbagemen,
english accents,spain,
france,italy,walnuts and
the color
orange.
algebra angred me,
opera sickened me,
charlie chaplin was a
fake
and flowers were for
pansies.
peace an happiness to me
were signs of
inferiority,
tenants of the weak
an
addled
mind.
but as I went on with
my alley fights,
my suicidal years,
my passage through
any number of
women-it gradually
began to occur to
me
that I wasn't different
from the
others, I was the same,
they were all fulsome
with hatred,
glossed over with petty
greivances,
the men I fought in
alleys had hearts of stone.
everybody was nudging,
inching, cheating for
some insignificant
advantage,
the lie was the
weapon and the
plot was
empty,
darkness was the
dictator.
cautiously, I allowed
myself to feel good
at times.
I found moments of
peace in cheap
rooms
just staring at the
knobs of some
dresser
or listening to the
rain in the
dark.
the less I needed
the better I
felt.
maybe the other life had worn me
down.
I no longer found
glamour
in topping somebody
in conversation.
or in mounting the
body of some poor
drunken female
whose life had
slipped away into
sorrow.
I could never accept
life as it was,
i could never gobble
down all its
poisons
but there were parts,
tenous magic parts
open for the
asking.
I re formulated
I don't know when,
date, time, all
that
but the change
occured.
something in me
relaxed, smoothed
out.
i no longer had to
prove that I was a
man,
I did'nt have to prove
anything.
I began to see things:
coffee cups lined up
behind a counter in a
cafe.
or a dog walking along
a sidewalk.
or the way the mouse
on my dresser top
stopped there
with its body,
its ears,
its nose,
it was fixed,
a bit of life
caught within itself
and its eyes looked
at me
and they were
beautiful.
then- it was
gone.
I began to feel good,
I began to feel good
in the worst situations
and there were plenty
of those.
like say, the boss
behind his desk,
he is going to have
to fire me.
I've missed too many
days.
he is dressed in a
suit, necktie, glasses,
he says, "I am going
to have to let you go"
"it's all right" I tell
him.
He must do what he
must do, he has a
wife, a house, children.
expenses, most probably
a girlfreind.
I am sorry for him
he is caught.
I walk onto the blazing
sunshine.
the whole day is
mine
temporailiy,
anyhow.
(the whole world is at the
throat of the world,
everybody feels angry,
short-changed, cheated,
everybody is despondent,
dissillusioned)
I welcomed shots of
peace, tattered shards of
happiness.
I embraced that stuff
like the hottest number,
like high heels, breasts,
singing,the
works.
(dont get me wrong,
there is such a thing as cockeyed optimism
that overlooks all
basic problems just for
the sake of
itself-
this is a shield and a
sickness.)
The knife got near my
throat again,
I almost turned on the
gas
again
but when the good
moments arrived
again
I did'nt fight them off
like an alley
adversary.
I let them take me,
i luxuriated in them,
I bade them welcome
home.
I even looked into
the mirror
once having thought
myself to be
ugly,
I now liked what
I saw,almost
handsome, yes,
a bit ripped and
ragged,
scares, lumps,
odd turns,
but all in all,
not too bad,
almost handsome,
better at least than
some of those movie
star faces
like the cheeks of
a baby's
butt.
and finally I discovered
real feelings of
others,
unheralded,
like lately,
like this morning,
as I was leaving,
for the track,
i saw my wife in bed,
just the
shape of
her head there
(not forgetting
centuries of the living
and the dead and
the dying,
the pyramids,
Mozart dead
but his music still
there in the
room, weeds growing,
the earth turning,
the toteboard waiting for
me)
I saw the shape of my
wife's head,
she so still,
I ached for her life,
just being there
under the
covers.
I kissed her in the,
forehead,
got down the stairway,
got outside,
got into my marvelous
car,
fixed the seatbelt,
backed out the
drive.
feeling warm to
the fingertips,
down to my
foot on the gas
pedal,
I entered the world
once
more,
drove down the
hill
past the houses
full and empty
of
people,
I saw the mailman,
honked,
he waved
back
at me.
Charles Bukowski
this fear of being what they are:
dead.
at least they are not out on the street, they
are careful to stay indoors, those
pasty mad who sit alone before their tv sets,
their lives full of canned, mutilated laughter.
their ideal neighborhood
of parked cars
of little green lawns
of little homes
the little doors that open and close
as their relatives visit
throughout the holidays
the doors closing
behind the dying who die so slowly
behind the dead who are still alive
in your quiet average neighborhood
of winding streets
of agony
of confusion
of horror
of fear
of ignorance.
a dog standing behind a fence.
a man silent at the window.
Let It Enfold You
either peace or happiness,
let it enfold you
when I was a young man
I felt these things were
dumb, unsophisticated.
I had bad blood, a twisted
mind, a precarious
upbringing.
I was hard as granite, I
leered at the
sun.
I trusted no man and
especially no
woman.
I was living a hell in
small rooms, I broke
things, smashed things,
walked through glass,
cursed.
I challenged everything,
was continually being
evicted, jailed,in and
out of fights, in and out
of my mind.
women were something
to screw and rail
at, I had no male
freinds,
I changed jobs and
cities, I hated holidays,
babies, history,
newspapers, museums,
grandmothers,
marriage, movies,
spiders, garbagemen,
english accents,spain,
france,italy,walnuts and
the color
orange.
algebra angred me,
opera sickened me,
charlie chaplin was a
fake
and flowers were for
pansies.
peace an happiness to me
were signs of
inferiority,
tenants of the weak
an
addled
mind.
but as I went on with
my alley fights,
my suicidal years,
my passage through
any number of
women-it gradually
began to occur to
me
that I wasn't different
from the
others, I was the same,
they were all fulsome
with hatred,
glossed over with petty
greivances,
the men I fought in
alleys had hearts of stone.
everybody was nudging,
inching, cheating for
some insignificant
advantage,
the lie was the
weapon and the
plot was
empty,
darkness was the
dictator.
cautiously, I allowed
myself to feel good
at times.
I found moments of
peace in cheap
rooms
just staring at the
knobs of some
dresser
or listening to the
rain in the
dark.
the less I needed
the better I
felt.
maybe the other life had worn me
down.
I no longer found
glamour
in topping somebody
in conversation.
or in mounting the
body of some poor
drunken female
whose life had
slipped away into
sorrow.
I could never accept
life as it was,
i could never gobble
down all its
poisons
but there were parts,
tenous magic parts
open for the
asking.
I re formulated
I don't know when,
date, time, all
that
but the change
occured.
something in me
relaxed, smoothed
out.
i no longer had to
prove that I was a
man,
I did'nt have to prove
anything.
I began to see things:
coffee cups lined up
behind a counter in a
cafe.
or a dog walking along
a sidewalk.
or the way the mouse
on my dresser top
stopped there
with its body,
its ears,
its nose,
it was fixed,
a bit of life
caught within itself
and its eyes looked
at me
and they were
beautiful.
then- it was
gone.
I began to feel good,
I began to feel good
in the worst situations
and there were plenty
of those.
like say, the boss
behind his desk,
he is going to have
to fire me.
I've missed too many
days.
he is dressed in a
suit, necktie, glasses,
he says, "I am going
to have to let you go"
"it's all right" I tell
him.
He must do what he
must do, he has a
wife, a house, children.
expenses, most probably
a girlfreind.
I am sorry for him
he is caught.
I walk onto the blazing
sunshine.
the whole day is
mine
temporailiy,
anyhow.
(the whole world is at the
throat of the world,
everybody feels angry,
short-changed, cheated,
everybody is despondent,
dissillusioned)
I welcomed shots of
peace, tattered shards of
happiness.
I embraced that stuff
like the hottest number,
like high heels, breasts,
singing,the
works.
(dont get me wrong,
there is such a thing as cockeyed optimism
that overlooks all
basic problems just for
the sake of
itself-
this is a shield and a
sickness.)
The knife got near my
throat again,
I almost turned on the
gas
again
but when the good
moments arrived
again
I did'nt fight them off
like an alley
adversary.
I let them take me,
i luxuriated in them,
I bade them welcome
home.
I even looked into
the mirror
once having thought
myself to be
ugly,
I now liked what
I saw,almost
handsome, yes,
a bit ripped and
ragged,
scares, lumps,
odd turns,
but all in all,
not too bad,
almost handsome,
better at least than
some of those movie
star faces
like the cheeks of
a baby's
butt.
and finally I discovered
real feelings of
others,
unheralded,
like lately,
like this morning,
as I was leaving,
for the track,
i saw my wife in bed,
just the
shape of
her head there
(not forgetting
centuries of the living
and the dead and
the dying,
the pyramids,
Mozart dead
but his music still
there in the
room, weeds growing,
the earth turning,
the toteboard waiting for
me)
I saw the shape of my
wife's head,
she so still,
I ached for her life,
just being there
under the
covers.
I kissed her in the,
forehead,
got down the stairway,
got outside,
got into my marvelous
car,
fixed the seatbelt,
backed out the
drive.
feeling warm to
the fingertips,
down to my
foot on the gas
pedal,
I entered the world
once
more,
drove down the
hill
past the houses
full and empty
of
people,
I saw the mailman,
honked,
he waved
back
at me.
Charles Bukowski
| postat de gtherevelator in 2010-01-30 16:06 | Poezie pentru tine | 0 comentarii |
pecadora
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
| postat de gtherevelator in 2010-01-30 15:56 | Radio Bemba | 0 comentarii |
in continuare, uimit de transformarea lui Oreste
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
Fericirea se naste, abia dupa ce moare frica
Din nefericire, foarte multi oameni duc o viata tehnica, sterila. Studiaza mecanic, traiesc conformist: isi iau examenele, sunt sedusi de diplome si recunoasteri formale, se angajeaza pentru a supravietui sau pentru a parveni social si economic. Cei care "au invatat" cum merge lumea, cum functioneaza sistemul, capata un soi de superioritate,de aroganta, si exact in acest stadiu de evolutie mentala se insinueaza principiul separatismului. "Eu sunt mai destept, ma descurc, astia sunt cam fraieri, de ce sa nu profit..."? Si uite asa, am trait pana acum in plina dualitate: stapan-sclav. Iar atributul care a facut posibila functionarea mecanismului a fost teama! Daca te-ai saturat ca viata sa te traiasca, ca altii sa decida in locul tau, inseamna ca te-a cuprins deja dorul de libertate si de creatie. Un tehnician poate obtine rezultate, dar un creator prin redescoperirea naturii sale divine, imbunatateste lumea din jurul sau. Secretul nu este revolta, revolutia, rebeliunea din interiorul "inchisorii". Ar fi stupid si inutil, ci tehnica evadarii din mediocritate, frustrare si neimplinire consta in dezvoltarea capacitatii de a vedea "printre gratii". Nu putem lupta impotriva viciilor eliminandu-le mecanic, fortat, automat. Devenim impliniti cu adevarat cand intelegem resorturile care ne-au produs disconfort si suferinta. Fiind, insa mult prea disperati sa ne realizam, pornim in cautarea fericirii pe carari infundate, caci daca o cautam in afara, oare cum am putea-o gasi? Daca, ne-am intoarce,insa, cautarea si in dimensiunile noastre interioare am intelege ca fericirea este un derivat care apare doar atunci cand a disparut teama. Iar fericirea suprema este sinonima cu iubirea neconditionata! Cauta iubirea si ea te va face fericit, asa cum adevarul te face liber! Doamne Ajuta!
GtR: Mda, omul continua sa ma fascineze, nu neaparat prin ceea ce spune, ci cum se transforma.
Apropos de omul modern. Exista pe retelele de socializare diverse jocuri. Adulate de milioane de oameni, atrasi de un farmec, as zice eu, inexistent. Din contra, jocurile respective sunt create special pentru a inlocui realul cu virtualul in viata omului modern. Nu te poti declara geniu ca ai creat ceva intr-o lume virtuala cand in lumea ta reala nu esti capabil decat sa distrugi, sa ranesti, sa lasi dare de sange in urma.
In aceste jocuri, milioane de utilizatori pornesc, la inceput fara chip, sa creeze. O familie, o casa, un catun, o temelie. Rand pe rand, toate capata viata si se dezvolta, in final, chipurile inexistente la inceput prinzand contur, nas, gura, ochi, maini, sexe, mai putin suflet. Este o lume virtuala perfecta, fericirea se numara in gramezi de pixeli aranjate cu imaginatia si din nevoia utilizatorului de calculator. Se fac cadouri, se impart saruturi, se cumpara ferme si se dezvolta perfectiunea. Virtual. Deja esti prins in plasa falsului, ai impresia ca poti face asta si in viata reala. Uitand ca tu aveai deja viata reala, inainte de acest virtual. Uitand ca ai parasit realul, alunecand in virtual, uitand ca ai ucis un real existent si palpabil, care urla dupa transformare in bine. Uitand ca existai, erai carne si oase+ceva: sentimente. Reale. Suflet. Real.
Nu unele care incearca sa devina reale, dar vor ramane ce au fost la origine: virtuale, false, fara esenta puritatii creatiei Naturii.
Oamenii moderni sunt incercati de diverse capcane. Cad in ele, cu un cinism si o siguranta ce frizeaza capacitatea de intelegere. Gresesc ei oare? Nu stiu, nu-s in masura sa judec. Dar pot privi transformarile. Intotdeauna cele reale vor prima si vor avea castig de cauza si vor avea si substanta, in fata celor virtuale. Pentru ca o transformare reala vina din suflet. Din inima. E ca si cand ai pleca la o intalnire blind setat sa te indragostesti la prima vedere. Al naibii de rau, incat sa zici: gata! Asta vreau! Pentru cat timp? Asta ai vrut sa vezi, pentru ca asa ti-ai propus. Pentru cat timp? Poti adormi mintea, inima, sufletul. Le poti droga. Pe scurt timp. Le poti adormi. O perioada. Dar am o credinta de la care nu abdic: distrugem Natura, da. Dar pe scurt timp. Natura ne va invinge pe noi. Natura ne este Soarta. Sau destin. Ne intelege ratacirile, dar mereu ne va dicta sfarsitul. Si Drumul se poate abate, dar revine la cursul sau natural.
Ce vroiam sa spun? Vroiam sa spun ca Florin avea dreptate: "ma transform!". Citat exact. Oamenii se transforma. Traim intr-un secol in care exacerbam progresul, uitand ca si masinariile create pentru a scadea gradul de poluare...tot printr-un proces de poluare au luat nastere..sunt masinarii, nu? Ingerii ia chip de demoni, oamenii frumosi devin monstri, monstrii se reintorc la puritate, diavolul se transforma in dumnezeu, iar dumnezeul fals isi rearata coarnele. Iar demonii se leapada de durere si se arata in chipul lor real de ingeri.
Esenta nu moare niciodata. Doar se ascunde dupa masti false. Pana redevine esenta.
GtR
ps: iar sufletul unui om nu doare pentru ca este ranit. niciodata. sufletul unui om doare cand restul sufletelor se ranesc. de ce? cititi mai sus, sus de tot, la oreste. raman fidel principiului de a nu da mura in gura. oamenii trebuie sa descopere singuri esenta.
| postat de gtherevelator in 2010-01-30 12:33 | Ganduri de noapte | 0 comentarii |
ce nu mai suport?
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
sa intreb pe cineva, evident si real convins de starea lui: "ce ai?"
Si el/ea sa sa raspunda, evident si real de fals: "nimik, obosit/a."
Dar apoi, o lipsa de "comunicare" sa iasa pe tapet.
O noapte lunga, cu cel mai bun prieten inca din copilarie. Ne transformam.
Gtr
| postat de gtherevelator in 2010-01-30 02:39 | Ganduri de noapte | 0 comentarii |
Breakfast, by GtR
media: 5.00 din 12 voturi
| media: 5.00 din 12 voturi |
Breakfast
Era o seara apatica care nu anunta nimic spectaculos. Eram decimat de nonsensuri si nu gaseam punctul menit a-mi reinvia reluarea. Spasmuri goale imi tranzitau imaginatia si mi-am aprins tigara. Am deschis geamul imbiind noaptea de afara sa-mi ofere o penita de ajutor. Negrul absolut refuza cu incapatanare sa-mi joace piesa cu pasarea Phoenix. La un momentdat, o scanteie in noaptea m-a linistit…la o fereastra deschisa larg, cineva fuma alaturi de mine, dezvirginand singuratatea unei nopti banale. Convins ca nu sunt singurul suflet treaz al noptii, m-am imbracat platonic, mi-am infascat reportofonul si am plecat la vanatoare de povesti.
Primul bar, prima tigara in alta spatialitate, primul pahar de bautura, prima tristete citita in ochii umani ai colegului de bar. Pe nesimtite, a inceput povestea lui…
“Salut…sunt Juan si m-am trezit intr-o dimineata. Patul era gol, iar un demon ii stransese avar pana si parfumul din asternuturi. Era primul semn al unei tristeti care avea sa devina cronica intr-o zi ce parea totusi la fel. M-am indreptat spre bucatarie, acolo aveam sa aflu adevarul. In fiecare dimineata caree urma unei nopti de amor, cliseul relatiei noastre ma intampina in bucataria veche, cu pereti scorojiti si igrasie pe tavan. Daca ea avea orgasm, gaseam omleta proaspata, cu rosii si cascaval…plus o cafea mare, aburinda, cu lapte proaspat…nu-mi aduc aminte de dimineti in care noaptea noastra sa nu fi fost urmata de omleta ce-mi hranea orgoliul ca ii ofer placere in viata. Eu nu pregateam niciodata micul dejun, eu aveam intotdeauna orgasm…probabil, privind acum, in urma, ar fi trebuit sa ma ingrijoreze acest aspect…noi, oamenii, cand suntem fericiti sau satisfacuti, uitam sa tragem cu ochiul si la fericirea din jur…mereu ne agatam orgasmul vietii noastre si in dreptul celorlalti, celor dragi si prezenti in jurul nostru…in egoismul nostru, fericirea mea apartine tuturor, daca eu sunt fericit, axiomatic ii banuiesc pe toti de aceeasi placere. In acea dimineata, am inteles ca Maria nu era fericita. In bucataria cu frigider ruginit, chiuveta oxidata era plina de oua proaspete zdrobite printre vase murdare. Am deschis frigiderul si am realizat ca toata rezerva pentru omlete proaspete cu rosii si cascaval zacea fie zdrobita in chiuveta slinoasa, fie aruncata in pubela ce trona langa aragazul plin de ulei. Maria distrusese pana si ideea de a-mi prepara singur o omleta ce mi-ar fi incalzit gandul ca EU SUNT FERICIT.
O astfel de bucatarie imi parea impersonala in acel moment, asa ca m-am reintors in camera noastra, de fapt o mansarda cenusie ce plutea deasupra unui oras care nu avea habar de nefericirea diminetii mele. Am deschis larg fereastra si am privit cateva secunde ploaia care-mi acompania cliseul distrus al unei relatii de care eram mai sigur decat de Dumnezeu. Mintea imi era blank, goala, nu articulam “de ce?”-uri, am zarit doar tigarile imprastiate pe fotoliu si indoite de apasarea unui corp ce-mi incalzise chipul cu doar cateva ore in urma, in pasiunea noptii. Am aprins una si am tras puternic: mansarda nu scapase vreodata de fumul de tigara…fumam amandoi, cand mancam, cand beam, cand citeam, cand faceam curatenie, cand ascultam muzica, cand faceam dragoste si cand ne lasam placerea sa se scurga prin vene, dupa…fumam si ne respiram vietile, unul altuia, sperand sa nu dam timp nicotinei sa fie prima…ne doream sa murim din dragoste, mai mult decat de cancer. Pamantul era mocirlos de la ploaia care nu contenea sa-mi sacaie drama matinala. “oare si-a luat umbrela?”, m-a strafulgerat un gand si am alergat in hol…fasii subtiri din ceea ce fusese o umbrela zaceau atarnate in cuier, precum stafii intr-un castel pierdut pe munte. Rupsese umbrela, isi dorea ca ploaia sa-i patrunda in oase, prin piele, vroia sa simta raceala…raceala pe care o simt si eu acum, in mansarda noastra? De ce?, a venit natural primul “de ce?” al diminetii si am privit mucul de tigara spargand constanta cu care picaturile de ploaie tranzitau aerul. Era cel mai sincer si nesigur “de ce?” din viata mea…din viata ei, din viata noastra…nu-mi amintesc existenta mea inainte de ea…am realizat intr-o fractiune de gand ca tot ce am facut atatia ani a fost sa….fiu langa ea. Atat. Nu cu ea, nu pentru ea, nu din cauza ei, nu pentru ca ar fi vrut ea sau eu…doar sa fiu langa ea. Sa primesc si sa nu pun intrebari, sa nu dau mai mult decat ce-mi stabilise monotonia si sa nu raspund la intrebari, nici ale ei, personale, nici ale mele, posibil adormite si incapabile sa se ridice.
Pasarea s-a oprit pe pervaz si a ridicat intrebatoare din cap, in timp ce o a doua tigara mototolita se aranja comod intre buzele mele.
Am ridicat telefonul de pe jos si i-am cautat numarul. Sa-l apelez, sa-i aud vocea ce-mi tinea loc de gps sufletesc, sa ma linistesc, sa ma linisteasca, sa aflu “de ce?”, sa intreb de ce a irosit omleta noastra proaspata, sa…si am realizat ca numele ei nu aparea in agenda…am intrat in mesaje si am realizat ca toate mesajele ei “te astept sa vii” nu mai erau…erau sterse…am incercat sa-i formez direct numarul si am inteles…niciodata nu-l tinusem minte, nu facusem efortul de a-i memora numarul…oare saruturile le-am memorat? Am retinut cum imi saruta pielea de pe oase si ma facea sa termin? Oare ce am memorat din ea? Traiam de atatia ani impreuna incat sa nu mai stiu de unde incepuse totul…si de ce ramasesem impreuna…ce ne unea, ce ne facea comuni sau ce ne diferentia, intre noi sau fata de alte cupluri…sau fata de alte clisee…eu nu memorasem decat cliseul zilnic al unei omlete proaspete…ea isi memorase mai multe, se pare…isi memorase pasii iesirii din mansarda asta care picura pe la colturi…isi memorase etapele miniaturizarii mele la un cosmar imposibil de redat sau…de trezit din el…Maria imi facuse multe omlete proaspete, dar…de ce isi stersese numarul ei din agenda mea? De ce nu imi aduceam aminte de unde venea si cum venise? De ce omletele ei imi pareau acum semnale disperate ca totul are un rost si un rol? De ce sunt incapabil sa gasesc o fiinta umana careia sa-i adresez un minim “de ce?”? De ce pasarea asta ma priveste cu ura si tristete ciugulindu-si penele ude pana la pielea ce respira deja raceala? “….
Am inchis reportofonul si am mai cerut un shot. Juan ma privea prin mine, iar tigara se fuma de la sine. Seara mea se incheiase, dar seara lui Juan abia incepea:
“De ce, Juan? Asta vrei sa stii? De ce a facut Maria toate astea? In niciun caz ca tu sa stai aici, sa bei cu un strain indiferent la durerea ta…Maria a simtit ca murisei…ea este pasarea ta, Juan. Tu ai acum o mica pasare Phoenix…de ce-urile zac in tine, in renasterea ta…”
Am stins tigara si urcand treptele am privit in urma…un fosnet de aripi se nastea…din improvizatii de ganduri si trairi pe care un om le ucisese cu cliseul unei omlete proaspete simbolizand fericirea lui generalizata la toti.
GtR feat MorriseyBucuresti, 2008.
Era o seara apatica care nu anunta nimic spectaculos. Eram decimat de nonsensuri si nu gaseam punctul menit a-mi reinvia reluarea. Spasmuri goale imi tranzitau imaginatia si mi-am aprins tigara. Am deschis geamul imbiind noaptea de afara sa-mi ofere o penita de ajutor. Negrul absolut refuza cu incapatanare sa-mi joace piesa cu pasarea Phoenix. La un momentdat, o scanteie in noaptea m-a linistit…la o fereastra deschisa larg, cineva fuma alaturi de mine, dezvirginand singuratatea unei nopti banale. Convins ca nu sunt singurul suflet treaz al noptii, m-am imbracat platonic, mi-am infascat reportofonul si am plecat la vanatoare de povesti.
Primul bar, prima tigara in alta spatialitate, primul pahar de bautura, prima tristete citita in ochii umani ai colegului de bar. Pe nesimtite, a inceput povestea lui…
“Salut…sunt Juan si m-am trezit intr-o dimineata. Patul era gol, iar un demon ii stransese avar pana si parfumul din asternuturi. Era primul semn al unei tristeti care avea sa devina cronica intr-o zi ce parea totusi la fel. M-am indreptat spre bucatarie, acolo aveam sa aflu adevarul. In fiecare dimineata caree urma unei nopti de amor, cliseul relatiei noastre ma intampina in bucataria veche, cu pereti scorojiti si igrasie pe tavan. Daca ea avea orgasm, gaseam omleta proaspata, cu rosii si cascaval…plus o cafea mare, aburinda, cu lapte proaspat…nu-mi aduc aminte de dimineti in care noaptea noastra sa nu fi fost urmata de omleta ce-mi hranea orgoliul ca ii ofer placere in viata. Eu nu pregateam niciodata micul dejun, eu aveam intotdeauna orgasm…probabil, privind acum, in urma, ar fi trebuit sa ma ingrijoreze acest aspect…noi, oamenii, cand suntem fericiti sau satisfacuti, uitam sa tragem cu ochiul si la fericirea din jur…mereu ne agatam orgasmul vietii noastre si in dreptul celorlalti, celor dragi si prezenti in jurul nostru…in egoismul nostru, fericirea mea apartine tuturor, daca eu sunt fericit, axiomatic ii banuiesc pe toti de aceeasi placere. In acea dimineata, am inteles ca Maria nu era fericita. In bucataria cu frigider ruginit, chiuveta oxidata era plina de oua proaspete zdrobite printre vase murdare. Am deschis frigiderul si am realizat ca toata rezerva pentru omlete proaspete cu rosii si cascaval zacea fie zdrobita in chiuveta slinoasa, fie aruncata in pubela ce trona langa aragazul plin de ulei. Maria distrusese pana si ideea de a-mi prepara singur o omleta ce mi-ar fi incalzit gandul ca EU SUNT FERICIT.
O astfel de bucatarie imi parea impersonala in acel moment, asa ca m-am reintors in camera noastra, de fapt o mansarda cenusie ce plutea deasupra unui oras care nu avea habar de nefericirea diminetii mele. Am deschis larg fereastra si am privit cateva secunde ploaia care-mi acompania cliseul distrus al unei relatii de care eram mai sigur decat de Dumnezeu. Mintea imi era blank, goala, nu articulam “de ce?”-uri, am zarit doar tigarile imprastiate pe fotoliu si indoite de apasarea unui corp ce-mi incalzise chipul cu doar cateva ore in urma, in pasiunea noptii. Am aprins una si am tras puternic: mansarda nu scapase vreodata de fumul de tigara…fumam amandoi, cand mancam, cand beam, cand citeam, cand faceam curatenie, cand ascultam muzica, cand faceam dragoste si cand ne lasam placerea sa se scurga prin vene, dupa…fumam si ne respiram vietile, unul altuia, sperand sa nu dam timp nicotinei sa fie prima…ne doream sa murim din dragoste, mai mult decat de cancer. Pamantul era mocirlos de la ploaia care nu contenea sa-mi sacaie drama matinala. “oare si-a luat umbrela?”, m-a strafulgerat un gand si am alergat in hol…fasii subtiri din ceea ce fusese o umbrela zaceau atarnate in cuier, precum stafii intr-un castel pierdut pe munte. Rupsese umbrela, isi dorea ca ploaia sa-i patrunda in oase, prin piele, vroia sa simta raceala…raceala pe care o simt si eu acum, in mansarda noastra? De ce?, a venit natural primul “de ce?” al diminetii si am privit mucul de tigara spargand constanta cu care picaturile de ploaie tranzitau aerul. Era cel mai sincer si nesigur “de ce?” din viata mea…din viata ei, din viata noastra…nu-mi amintesc existenta mea inainte de ea…am realizat intr-o fractiune de gand ca tot ce am facut atatia ani a fost sa….fiu langa ea. Atat. Nu cu ea, nu pentru ea, nu din cauza ei, nu pentru ca ar fi vrut ea sau eu…doar sa fiu langa ea. Sa primesc si sa nu pun intrebari, sa nu dau mai mult decat ce-mi stabilise monotonia si sa nu raspund la intrebari, nici ale ei, personale, nici ale mele, posibil adormite si incapabile sa se ridice.
Pasarea s-a oprit pe pervaz si a ridicat intrebatoare din cap, in timp ce o a doua tigara mototolita se aranja comod intre buzele mele.
Am ridicat telefonul de pe jos si i-am cautat numarul. Sa-l apelez, sa-i aud vocea ce-mi tinea loc de gps sufletesc, sa ma linistesc, sa ma linisteasca, sa aflu “de ce?”, sa intreb de ce a irosit omleta noastra proaspata, sa…si am realizat ca numele ei nu aparea in agenda…am intrat in mesaje si am realizat ca toate mesajele ei “te astept sa vii” nu mai erau…erau sterse…am incercat sa-i formez direct numarul si am inteles…niciodata nu-l tinusem minte, nu facusem efortul de a-i memora numarul…oare saruturile le-am memorat? Am retinut cum imi saruta pielea de pe oase si ma facea sa termin? Oare ce am memorat din ea? Traiam de atatia ani impreuna incat sa nu mai stiu de unde incepuse totul…si de ce ramasesem impreuna…ce ne unea, ce ne facea comuni sau ce ne diferentia, intre noi sau fata de alte cupluri…sau fata de alte clisee…eu nu memorasem decat cliseul zilnic al unei omlete proaspete…ea isi memorase mai multe, se pare…isi memorase pasii iesirii din mansarda asta care picura pe la colturi…isi memorase etapele miniaturizarii mele la un cosmar imposibil de redat sau…de trezit din el…Maria imi facuse multe omlete proaspete, dar…de ce isi stersese numarul ei din agenda mea? De ce nu imi aduceam aminte de unde venea si cum venise? De ce omletele ei imi pareau acum semnale disperate ca totul are un rost si un rol? De ce sunt incapabil sa gasesc o fiinta umana careia sa-i adresez un minim “de ce?”? De ce pasarea asta ma priveste cu ura si tristete ciugulindu-si penele ude pana la pielea ce respira deja raceala? “….
Am inchis reportofonul si am mai cerut un shot. Juan ma privea prin mine, iar tigara se fuma de la sine. Seara mea se incheiase, dar seara lui Juan abia incepea:
“De ce, Juan? Asta vrei sa stii? De ce a facut Maria toate astea? In niciun caz ca tu sa stai aici, sa bei cu un strain indiferent la durerea ta…Maria a simtit ca murisei…ea este pasarea ta, Juan. Tu ai acum o mica pasare Phoenix…de ce-urile zac in tine, in renasterea ta…”
Am stins tigara si urcand treptele am privit in urma…un fosnet de aripi se nastea…din improvizatii de ganduri si trairi pe care un om le ucisese cu cliseul unei omlete proaspete simbolizand fericirea lui generalizata la toti.
GtR feat Morrisey
| postat de gtherevelator in 2010-01-29 14:31 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
marele alb
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
cam asa ma simteam azi, sofand pe intinderea alba...peste tot numai alb, alb, tot mai mult alb...si frig...aveam nevoie de acest roadtrip...concluzia...mhm...mda...
Daniels saving grace
He was all but drowning
Now they live like dolphins
Daniels saving grace
He was all but drowning
Now they live like dolphins
| postat de gtherevelator in 2010-01-29 14:06 | Radio Bemba | 0 comentarii |
ok go
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
prima recomandare din 2010, in materie de albume: of the blue colour of the sky. semnatura: trupa "ok go". destul de bunicel. indie, of course.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-28 17:15 | Sunete si soapte | 0 comentarii |
scurt roman despre iluzii si un colet. ultima parte. finalul
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
Capitolul 19: Si cand toate se vor fi spus, tot va mai ramane ceva nespus, intre noi…Si cand toate le vom fi trait, tot va mai ramane ceva netrait, intre noi…Si cand toate se vor fi dus…tot va mai ramane ceva…intre noi…pentru totdeauna…
Motto: “Un singur DA am de dat in viata. Si l-am dat. Si nu-l iau inapoi. Si nu-l voi retrage vreodata. L-am spus pe VIATA, din SUFLET, cu DRAGOSTE infinita” GtR
Marc se opri si O privi. Magda se opri si IL privi. Soarele se opri si Ii privi. Luna se intoarse din noapte, langa Soare si Ii privi. Marea ramase pe tarm si Ii privira.
“Magda, eu…”
“Marc, asculta-ma…nu vorbi…eu…”
“Magda, te iubesc. Fara de ce. Atat. Te iubesc.”
“Marc, te iubesc. Fara de ce. Atat. Te iubesc.”
Cuvintele nu mai aveau rost, explicatiile paleau in fata celor 2 suflete contopite. Frazele se inecau in soapte de inimi. Cand iubesti, nu exista motive, nu exista ratiuni, nu exista comparatii, nu exista deziluzii sau iluzii, cand iubesti nu ceri, cand iubesti oferi. Neconditionat. Nu exista suparari, pentru ca dragostea nu poate lasa asta. Nu exista trecut, pentru ca prezentul perpetuu al iubirii nu lasa sa se nasca un viitor al urii sau mortii. Al mortii de iubire, al mortii din suflet. Oamenii care se iubesc sunt precum enigmele pamantului sacru. Nu se descifreaza, nu se demonstreaza, nu se cauta raspunsuri. Doar se mangaie. Sentimentele se saruta, fac dragoste si adorm imbratisate. Se trezesc si se iubesc din nou. Inca o data. Si inca o data. Pana cand lumea o ia razna de atata iubire, dar isi revine cu un sarut. Cu o imbratisare. Cu un zambet. Cu Soare si Mare. Cu Nisip si Luna imprastiate prin particule galbene.
Cand soaptele vietii nasc si poarta un “Te iubesc” printre frunze ingalbenite de succesiunea anotimpurilor, printre palmieri ravasiti de musonii de vara, Miracolele se nasc.
Capitolul 20: Argument pentru regasire, argument pentru renastere, argument pentru Bine, argument pentru Soare, argument pentru “Paseste”.
Motto: “-Ma fascineaza felul in care fumezi. Fumezi ca un mafiot, degaji atata incredere in tine…
-Ma faci sa rad…nu am incredere in mine…absolut deloc…am incredere in Destin…in Drum…”
Monica isi aranja ochelarii pe nas si trase aer in piept. Isi aprinse tigara si ii privi: ii adunase pe toti. Trebuia sa le spuna cateva cuvinte, avea nevoie de asta, ei erau distrusii ei, dar si Marc fusese. Marc se salvase. Singur. Nimeni nu te poate salva, salvarea se gaseste in noi, in fiecare. Asta stia si Monica, desi meseria ei era sa salveze suflete. Stia ca nu va reusi vreodata. Stia ca nu poate fi Doctor, dar poate fi Prieten. Oamenii bolnavi nu se vindeca prin operatii sau medicamente. Efectul Placebo era real, boala este in noi pentru ca o lasam sa se nasca, sa creasca, sa se hraneasca si sa ne ia in stapanire. Ea pleaca, dar e nevoie ca noi sa cerem asta. Trebuie SA VREM. Trebuie SA DORIM. Trebuie SA NE PESE.
Deschise cartea si le citi. O ascultara in liniste. Soapte, suspine, lacrimi, zambete sau rasete. Pareau invizibile, dar Monica simti ca a reusit. Simti ca in ei se naste ceva. Simti ca TRANSFORMAREA se petrece. Privi miracolul si isi lua ADIO de la ei:
“Oamenii au tendinta de a privi lucrurile in alb si negru. Nu sesizeaza nuantele.
Oamenii au tendinta de a-si privi doar propriile probleme, frustrari, bucurii, impliniri, dar doar le privesc. Ca la TV.
Nu le analizeaza, nu le cauta radacina, nu-si cunosc demonii si nici ingerii.
Autoanaliza este o dovada de curaj. Sa vezi demonul din tine te poate ucide psihic. Sa scoti uratul, sa-i dai viata lui Mefisto din tine pe o foaie este o forma de eroism. La fel ca spovedania.
Odata eliberate cuvintele din gaoacea TA nu mai ai control asupra lor. Nu-ti mai apartin desi vin din tine. Fiecare cititor le poate manui cum vrea el.
Scriitura lui Marc este plina de demoni si ingeri. Te plimbi prin iad (placerea carnala este considerata a fi efectul posedarii demonului Lilith) si rai ( trandafiri, iubire). Nu cu masina, ci cu bicicleta. Ca sa poti simti raceala sau caldura sufletului, vantul frustrarii, soarele iubirii si al bunatatii.
Scriitura lui Marc o citesti cu emotie, cu sufletul la gura, cu speranta.Cuvintele folosite de scriitor se adreseaza sufletului nu ratiunii. Exorcizarea facuta de scriitor iti tine sufletul la gura si iti face parul maciuca. Personajele desi urate ( daca consideram tiparul standard de uratenie-femeile sunt grase, barbati cu burti si piele atarnand) nu le respingi, nu uratenia lor fizica iti provoaca grimase ci decaderea lor morala. Dar nici bine nu te strambi ca sufletul ti se strange. In mizeria gandurilor in care se scalda apare Intotdeauna Un Soare. Soarele Pasiunii sau al Prieteniei, Soarele Iubirii sau al Compasiunii. Astrul asta lumineaza chipurile si curata sufletul de negreala.
Astepti schimbarea tonului si implicit a firului narativ ca un copil care vrea vata pe bat in parc.
Scriitura lui Marc se recomanda a fi citita cu mult dupa ce ai mancat pentru ca emotiile pe care ti le trezesc cuvintele folosite se resimt in stomac. Stomacul este centrul energetic in care se revarsa trairile inimii.”
Isi sterse ochelarii aburiti si iesi afara: pamantul inghetase, pe loc, in timp, in zapada alba, proaspata, imaculata. Isi aprinse tigara si ridica ochii spre cer: de undeva, dintre nori, Soarele sa incapatana sa ne incalzeasca. Corpurile. Inimile. Sufletele.
Capitolul 21: In care scriitorul nu explica enigmele si dramele, dar lasa cititorul sa-si creeze propriile povesti.
Scriitorii, desi animati de proprii demoni si ingeri, au tendinta de a scrie dificil, complex, greu, cum vreti sa considerati, dragi cititori, dar de a va satisface, in final, setea de intelegere. Pun pariu ca ati citit o carte, vi se parea grea si nu intelegeati increngatura povestii, vroiati sa ajungeti mai repede la final, sa va lumineze, sa va descatuseze, sa oftati usurati:”stiam eu…el o iubeste pe ea, x a tradat, y a salvat etc”. Aveti nevoie de un sfarsit fericit, chit ca este doar intr-o carte, intr-un film, intr-o piesa de teatru jucata de prietenii vostri, in viata reala. Aveti nevoie sa stiti ca se poate. Macar la altii, daca nu la voi. Oamenii au nevoie de stabilitate, de siguranta, de certitudine. Oamenii au nevoie sa li se repete la nesfarsit ca exista fericire, desi ei nu fac niciun pas sa traiasca fractiunile de moment de fericire. Dar stie oare cineva ce este Fericirea? Care este Drumul nostru in viata? Ma indoiesc teribil. Fiecare isi traieste propria Golgota, dar noi pastram oficial doar una: pe cea a lui Isus. Oameni incredibil de insignifianti pentru aceasta lume duc povara lui Isus, la infinit, pe umerii lor. Nu se plang, nu isi urla durerea, dar nimeni nu este dispus sa se opreasca. Sa se intoarca. Sa asculte. Sa imbratiseze.
Traim pe fuga, in fuga. Fugim. De tot ce ne sperie. De tot ce nu stim. De tot ce ne-ar putea salva. Avem nevoie de centuri de siguranta, nu plangem, ne stricam ochii. Nu radem, facem riduri. Nu ne afisam sufletul, putem fi raniti. Nu avem inima, poate fi injunghiata. Nu iubim, putem esua in ura. Nu uram, putem ajunge sa iubim. Si nu vrem asta. Nu vrem ailalta. Stim cu siguranta ca nu vrem asa, ca vrem altfel, dar nu luptam SA VREM. Doar sa vrem, sa ne dorim, sa ne pese. Fara asa sau altfel. Nu iubim neconditionat. Iubirea noastra are nevoie de conditii si haine frumoase. Nu avem fericire in noi. Pentru ca nimeni nu ne-a invatat ca fericirea poate nu se construieste, poate nu se traieste, poate se viseaza, dar mai mult ca sigur TOTI AM AVUT-O, FARA SA STIM.
Revenind la scurt roman despre iluzii si un colet, scriitorul nu va poate deschide ochii. Sau inima. Sau sufletul. Nu, nu pot face asta. Am amestecat demoni si ingeri. Ai mei, ai tai, ai vostri, ai nostri, ai lor. Nu-s doar ai mei, sunt universali. Asa ca fiecare isi va desavarsi in minte palatul sau de iluzii. Am trasat conturul unei case, am ridicat pereti si am pus acoperis, partial. Fiecare vine si da lumina sau intuneric acestui camin. Fiecare isi adoarme din demoni sau se inconjoara de ingeri. Fiecare este responsabil pentru final. In fiecare stau resursele pentru Drumul sau. Nimeni nu poate ajuta. Te poti ruga la Dumnezeu, dar nu ai voie sa cersesti. Te poti sprijini pe umeri de prieteni, dar nu-i ruga sa te ia in brate. Poti cere sa te nasti, in sufletele si iubirea parintilor, dar nu implora sa mori. Poti visa, dar nu chema cosmarul in tine. Poti iubi, dar nu te astepta la ura. Poti ura, dar doreste-ti dragoste.
Marc nu a deschis vreodata coletul. L-a comandat cu gandul ca va fi fericit. Gandul asta s-a pierdut pe Drumul sau. Poate nu si-a gasit Fericirea, dar traieste in Dragoste. Femeile “salvate” de Marc au renuntat sa-l urasca. Au inteles, intr-un final, ca totul este in ele. Iar Marc a fost doar o mica si neinsemnata piesa din puzzle-ul vietii. Si fiecarei piese ii datoreaza…ii datoram ceea ce suntem azi, aici, pentru totdeauna: oameni. Tatal lui Marc s-a bucurat din nou de imbratisarea celui ce este sange din sangele sau. Au vizitat impreuna mormantul si au plans. Incet. Din suflet. Cu dragoste. Mama lui Marie nu a mai trebuit iertata: Marc a inteles totul. A inteles si el, ca si restul personajelor, ca dramele si durerea fac parte din Miracolul de a fi. De a trai. De a ne transforma. De a desavarsi Opera. Tatal sau s-a reintalnit cu duhovnicul Andrei, la momentele de comemorare a Mariei.
Cat despre Magda…ea iubeste. Cat va trai pe acest Pamant. Corpul ei a redevenit pur, precum inima si sufletul.
Iar restul…scriitorul promite ca nu-si va ucide demonul din scris. Un inger mic a castigat rolul de Muza: Dragostea.
Epilog
Secretara batu tematoare in usa:
“Domnule editor, a sosit. Domnul Marc Thomas asteapta.”
“Pofteste-l inauntru, draga mea”, silabisi plictisita o mutra acra, fumand dintr-un trabuc.
“Buna ziua, domnule George”, saluta tanarul. “Am inteles ca ati luat o decizie in privinta romanului.
“Ia loc, Marc. O sa incerc sa fiu scurt, concis si la obiect. Ne pare extrem de rau dar nu suntem in masura sa publicam manuscrisul dumneavoastra. Vreau sa fiu sincer cu tine: nu cred ca veti gasi, zilele astea, vreo editura dispusa sa publice asemenea bazaconii. Sa nu ne mintim aici: e plin de clisee si, probabil, vreo cateva mii de astfel de scrieri circula clandestin pe internet. In fiecare zi se naste cate un scriitor ca tine, crezand ca isi traieste visul de o viata, dar trebuie sa-ti recunosc crud: seara, moare la fel de repede pe cat s-a nascut. Lumea nu mai citeste, domnule Marc, si, in primul rand, nu mai citeste fabulatii de astea, imaginare, despre oameni cu vise care prind viata. Traim niste vremuri de rahat, in care oamenii nu mai viseaza. Vor sa citeasca manuale de castigat bani rapid, cum sa-si cucereasca partenerii din prima seara, vor ghiduri despre cele mai tari replici de agatat intr-un bar, scenarii apocaliptice sau conspiratii la scara mondiala, vor…”
“Domnule George, dar am avut un vis, iar cartea asta este despre…”
“Nu ma intrerupe, te rog! Cartea asta este despre demoni si ingeri, da, stiu ce vrei sa spui. Si eu ii am, si tu, si orice om pe care-l intalnesti pe strada. Asa si? Si ce daca ii avem? Crezi ca vreau sa citesc despre demonii tai??? Crezi ca ma intereseaza ce ingeri te-au vizitat noaptea si ti-au spus ca vei fi un mare scriitor. Rahat, dragul meu! Asta fac zilnic: citesc porcarii scrise de tineri care se drogheaza si care cred ca ii voi ajuta sa-si cumpere urmatoare doza de fantasme. Imi pare rau, tinere, mai ai zile de trait, ce-ar fi sa intelegi ca nu poti scrie? Apuca-te de altceva, joaca la loto, insoara-te cu o urata plina de bani, izvorul viselor a secat la edituri. Poftim manuscrisul…capul sus, mi amor, viata e plina de clisee! Chiar si asta e unul”, sopti acritura…indemnandu-l la carnagii sufletesti.
“Amice, am avut un vis. El e aici. Traieste. Pe asta nu-l voi ucide.”
Iesi pe usa, purtand un vraf de clisee sociale, politice, sufletesti, intr-o mana, in timp ce cu cealalta isi aprindea o tigara. Trase cu sete, ca si cum ar fi fost prima zi din restul vietii sale. Din restul visului care tocmai incepea.
Dupa epilog, viata ca un pescarus…
Alizeul batea cu putere…nisipul fin ii gadila delicat corpul proaspat bronzat…valurile inspumate se rostogoleau cu dorinta spre plaja fierbinte care lucea in amurgul acela de august…atmosfera era brazdata doar de ritmuri de chitara ce aminteau de dorinte desarte…Era intrerupta, din cand in cand, doar de tipetele pescarusilor, tipete pline de viata, de libertate, de eternitate…privi cerul albastru si senin precum dragostea de viata care tasnea din pieptul sau…pentru o clipa fu invidios pe acel pescarus care cu o miscare energic de delicata efectua un planaj la nivelul solului si apoi cu o pasiune nestavilita se ridica spre inaltimi, mai sus, tot mai sus, incercand sa atinga stelele…
Acest zbor ii amintea intr-un fel de modul sau de a iubi…la inceput timid, apoi pe masura ce dorinta crestea, din ce in ce mai pasional, pana la o explozie mirifica de placeri si senzatii divine…in aceea clipa, vazu pescarusul picand pe tarm dezamagit de imposibilitatea de a atinge stelele si era convins: nici el nu reusea sa pastreze pasiunea mereu fierbinte si de fiecare data se prabusea brusc de la inaltimi inapoi pe pamant in aceasta lume efemera si decazuta…Iubirea nu se mentinea la nivelul dorintei sale initiale…
Mai lua o gura din vinul acela auriu si simti o euforie fierbinte strabatandu-i corpul…Il privi pe batranul acela misterios care sedea in sezlong contempland asfintitul si ceva il fascina la el…nu parea sa aiba mai mult de 55 de ani, dar ceva in privirea si zambetul ce-i lumina fata trada o tinerete perpetua…ochii sai albastri si senini nu se dezlipeau de pe jocul inocent al norilor cu soarele care apunea la orizont. Uneori, simtea sclipiri caprui ce ii brazdau albastrul infinit al retinei. Din cand in cand se intorcea cu capul spre mare, privea valurile zdrobindu-se de tarm si din pieptu-i scapa un oftat. Ce era curios era faptul ca nu era un oftat de tristete, ci de fericire, cel mult de nostalgie. Unul care sugera ca acel joc nevinovat al marii cu tarmul ii aducea aminte de anii involburati ai tineretii, de iubirile ce-i populasera existenta si de toate lucrurile frumoase sau urate, bune sau rele prin care trecuse dar din care nu parea sa regrete ceva. Era un om impacat cu viata sa si, in amurgul acela rosiatic de vara, cu marea aceea usor agitata dar care parea ca se ia la harta cu nisipul de pe tarm si-l tachineaza lin, in aceasta atmosfera de vis, batranul acela parea ca-si ia adio de la VIATA. Se apropie timid de el si-i dadu binete. Batranul intoarse capul si cu cel mai senin zambet din lume il saluta. Tanarul nu se putu abtine si-l intreba cum il cheama…
”Marc Thomas, tinere, dar nu cred ca are importanta” veni scurt dar politicos raspunsul. “Ce e important acum e frumusetea acestei zile de vara. Se anunta o seara senina si plina de stele si cred ca vom avea placerea sa admiram si o luna plina, una dintre cele mai superbe ce s-au oglindit vreodata pe cer”, continua batranul…
“Pareti fascinat de mare”, remarca, la fel de timid, tanarul.
“Da, e adevarat…e singura iubita careia nu I-am inselat vreodata asteptarile si poate de asta mereu o regasesc senzuala si salbatica in amurg…m-am obisnuit cu ea, dar nu pot sa nu recunosc ca mereu ma surprinde placut si nu-mi pot abtine un zambet de copil in fata splendorii ei.”
“Da, cunosc sentimentul…il traiesc si eu de fiecare data cand dau ochii cu ea, desi zeci de ani ma despart de cunoasterea pe care ati dobandit-o dumneavoastra…”
“Cateodata, fiule, anii nu au importanta pentru a calcula intelepciunea. Se spune de catre toti ca batranetea iti da si statutul de intelept. Permite-mi sa contrazic aceasta afirmatie. Uita-te de exemplu la mine: un biet batran care zambeste prosteste la mare, precum un copil…asta ai numi tu intelepciune?? Cand eram de varsta ta, ma simteam cel mai batran om din lume, aveam doar 30 de ani...dar acei ani putini erau bogati in experiente diverse si care trebuie sa recunosc ca mi-au marcat existenta ulterioara. Tot ce visam era sa mor, intr-un mod cat mai original si placut, simteam ca viata era o povara pentru mine si pur si simplu nu mai aveam putere si inspiratie sa lupt cu ea…”
“ Nu pareti un om care s-a dat batut in fata destinului…ceva in privirea dumneavoastra tradeaza o fericire si o bucurie de viata…”
“Da, ai dreptate…dar stii motivul acestei fericiri momentane? Acum, aici, am venit sa mor in bratele singurei iubite care nu m-a parasit si pe care am iubit-o cu aceeasi pasiune cu care mi-am coplesit si femeile din viata mea, poate chiar cu o pasiune inzecita…cand simt briza asta calda si delicata maingaindu-mi fata si soptindu-mi in plete povestea marii, simt sangele clocotind in vene si o putere uriasa care m-ar face sa zbor in larg. Vezi pescarusul acela care brazdeaza marea? Mereu l-am invidiat…el e liber si are puterea de a face ceea ce vrea cu valurile…si inca ceva: natura I-a harazit sa moara aici, tanar si in mijlocul spatiului pe care l-a adorat mereu…pe cand noi, oamenii, suntem blestemati sa traim ani multi, sa imbatranim, sa devenim nostalgici dupa clipele frumoase din tinerete, sa ne rugam moartea in momentele de chin si ea sa vina cand nu ne asteptam si mai ales, cand ne-o dorim cel mai putin..”
“Cand v-am zarit acum cateva momente, nu as fi zis ca puteti fi atat de morbid…ati suferit mult?
“ Ha ha ha…morbid? Nu, fiule, nu sunt morbid si nici nu am suferit mult…poate altii au suferit datorita mie si ceea ce ma doare cel mai mult e faptul ca toti acei oameni imi erau dragi ca lumina ochilor si eu le eram drag lor…dar asta e viata…trista si melancolica, precum ploaia intr-o metropola sud-americana din vechile romane latine…ne straduim de-a lungul vietii sa o facem cat mai frumoasa si usoara, sa colectionam averi infinite, sa cumulam functii pompoase, cand pentru a fi fericit si impacat cu tine e nevoie de atat de putin…e nevoie doar de putina dragoste…pari un tanar de treaba …cel putin acum…imi aduci aminte de mine in tinerete. Asa naiv eram si eu…dar in cateva zile tot ce ti se pare acum si aici un paradis, in orasul in care te vei intoarce-va fi dat uitarii…va incepe lunga ta fuga dupa toate acele himere pe care altii ti le vor servi printr-o definitie: “viata”. Te vei transforma dintr-un visator romantic care zboara dupa iubire intr-un biet rechin in hoarda celor multi, nesatuli si lacomi. Toata aceasta superbitate salbatica care te inconjoara acum va fi data uitarii si abia daca ti-o vei mai reaminti la batranete…ca mine. Imi permit un singur sfat sa-ti dau: nu uita dragostea din tine, fiule si…mult mai important…nu o face sa sufere…caci de vei face asta, toata viata vei regreta si oceane de lacrimi nu te vor face sa uiti…”
“Si da, sunt fericit…uite, vezi, acolo, in dreapta…langa umbrele…sotia mea, Magda, fiica mea, Clara si micuta nepotica, Carla…Ele mi-au salvat viata, i-au dat un sens. Clara este sculptorita si…”
“Da, Clara Thomas, desigur. Dumneavoastra sunteti fericitul tata? Doamne, ador lucrarea ei din centru orasului-“Spirala sufletului”. Mereu, inainte sa vin aici, ma opresc in fata ei si incerc sa realizez ce a trait artistul. Imi cer scuze, poate sunt nepoliticos, dar ce stiti, e viata ei acolo?”
Batranul zambi impacat si-si lua la revedere:” Nu, Clara isi traieste viata. Acolo, stanca sculptata oglindeste doar viata mea”.
Tanarul ramase cateva secunde mut, de fapt uimit…nu stia ce sa spuna, dintr-odata zecile de intrebari pe care dorea sa i le puna batranului ii inghetasera pe buze…nu-si inchipuia ca omul acela care parea atat de fericit ascundea o viata zbuciumata precum se anunta marea in larg…schita un gest, dar era prea tarziu…batranul se ridicase din hamac si se apropia de mare…
Nu mergea incovoiat, ci linistit, cu pasi rari si apasati care tradau o siguranta inspaimantatoare a gesturilor sale…se apropie de tarm, iar valurile ii izbeau picioarele desculte, in miscari suave, precum mangaierile iubitei…intre batran si mare exista o atractie reciproca pe care degeaba incerca sa si-o explice. Parea o atractie care venea din trecut si care nu-si incetase vreodata freamatul…ar fi putut spune ca semana cu pasiunea dintre un barbat si o femeie…dar comparatia i se paru oarecum deplasata si se limita sa-l admire din umbra fara a interveni. Era fascinat de jocul misterios dintre ei, de rasucirile valurilor in jurul corpului batranului care se pierdea si mai mult in albastrul cristalin al marii. O aura nedescifrabila parea a-l inconjura pe masura ce patrundea mai adanc in mare…incerca sa reactioneze cand isi dadu sema de intentiile batranului, dar in timp ce tasnea spre el ii intalni privirea misterioasa si senzuala…ochii aveau acum o culoare verzui-albastra, destul de limpede…parea ca in ei se oglindeste maretia marii si tot ce putu citi in ei era: FERICIRE. Se opri brusc si il privi pentru ultima data, inainte sa dispara in valuri. Acum se zarea doar mana facand un semn de ramas bun pescarusului ce sageta apa…
…Undeva in zare, se zareau urmele furtunii din larg: pe cer, la orizont, curcubeul iubirii inflorea la contopirea cu marea…
Se ridica incet si pleca spre hamac, pe muzica de glasuri cristaline:
“Mama, crezi ca tata a murit impacat si fericit?”
“Clara, tatal tau a trait sa te vada dand viata viselor tale. Pe patul de moarte mi-a spus doar atat: Magda, iti multumesc. Va iubesc etern”
O privire albastru-cenusie le ocrotea de undeva de sus, din valuri. Valuri de mare in Soare.
Un pescarus se aseza pe marginea umbrelei de stuf si le privi: doua cristale, simetrice si diametral opuse, putin sarate, putin dulci, lucira in Soare si in ochi de pasare libera.
Sfarsit
GtheRevelator aka Gabriel C.
Bucuresti, 2007-in viitor.
Romanul “scurt roman despre iluzii si un colet” nu a fost scris exclusiv de catre mine, doar a fost redactat. El a fost scris impreuna cu oamenii care mi-au tranzitat viata si si-au lasat amprente sufletesti pe fiinta mea. Fara ei, nu as fi reusit vreodata sa scot ceva Bun din mine. Fara ei, nu as fi constientizat si Raul din mine. Fara ei, nu as fi reusit sa fiu cel care sunt AZI.
| postat de gtherevelator in 2010-01-28 13:53 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
scurt roman despre iluzii si un colet
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
Capitolul 17-Usita
“Un vin alb, sec, rece, de data asa.”
John il privi scrutator, stramba din nas, a lehamite, si-i puse paharul pe bar. Sorbi cu pofta, lasand licoarea parfumata sa se sparga de cavitatea bucala, in mii de boabe de strugure, coapte si ajunse la maturitate.
“Bun”, afisa Marc verdictul. “La dracu, e si mai sanatos decat whisky-ul, John. “
“Mda, dar nu-mi plateste facturile, cum o face el”, se planse barmanul.
Vocile se spargeau in conflicte zgomotoase, spumate cu ras sanatos, din popor.
Privi spre buda. Tocmai iesea un pletos, la 53 de ani, cautand din ochi un superb exemplar feminin, ce-i trasase indicatii pretioase spre fericire.
Dadu paharul peste cap, se ridica si intra. Era acolo. In mijloc, precum un ucigas in serie, prins intre politie si FBI. Lista lui era neatinsa. Nici dracu nu vroia sa-si bage mainile soioase intr-o lista care continea cuvantul “salvata”. La naiba, erau niste cacaciosi fricosi, pana la urma. I se facu brusc frig. Un val de gheata il lua in primire si parea sa-l pregateasca pentru o criogenie prelungita. Se scutura de chiciura care i se forma in par si o zari: o usita se deschise in peretele lui si-l lasa sa priveasca pe furis. Era mica, ruginita de sangele ce tasnise regulat prin toate colturile si imbietoare. O impinse hotarat si patrunse. Talpa i se lipi in dusumeaua naclaita si uscata, care inca pastra urme ale unor inundatii proaspete...pe jos, prin colturi inca imbibate de lichid, pluteau embrioni umani, scofalciti si dezmembrati de instrumente chirurgicale inumane. Fiecaruia ii atarna un ecuson de gat, prenumele ii era necunoscut lui Marc, dar numele parea desprins dintr-o lista familiara, de pe un perete de buda... Langa zidul din dreapta, aliniate ca la dezastre, zeci de cadavre, goale si fara inima, descriau un carnagiu la care fusese martor si calau principal.
Erau numai femei, reminiscente vagi ale unor ani de salvari inutile. Mai precis 5 ani de zile. Pe zidul din fata, care trona in mijocul haznalei morale, cineva pictase un kitch. Sau poate asta zarea Marc. Un tablou dement infatisa un revolutionar idealist, imbracat in haine militare, cu o sapca guevarista pe cap, cu o barba rara si nerasa de cateva zile, cu o privire albastru-obosita, pufaind dintr-o tigara. Era pictat stand la masa. Pe masa 3 cufere-colet, intredeschise si lasand imaginatia privitorului sa le picteze continutul. Il frapa etichetarea lor. Cel mai mare, patat de rosu, era denumit “TRECUTUL”. Cel mijlociu, nuantat in cenusiu cu margini negre, avea pictat cu alb “PREZENTUL”. Cel mai mic semana strident cu ceva ce-i apartinea lui Marc. Ceva pe care platise putin si din curiozitate. Era identic cu coletul care zacea parasit in bucataria din mansarda. Pe el, pictorul scrijelise in graba, probabil cu un cui, “VIITORUL”. Langa perete, jos, zacea un tarus precum cele folosite la rastigniri, in vremuri istorice. Se apropie de perete si ramase blocat in malul care tinea loc de covor. In spatele idealistului care statea la masa, 3 fiinte erau pictate, printre gratiile unor colivii, cate una deasupra fiecarui colet. Trecutul avea parte de o femeie batrana, cu par alb si riduri transate intr-o fata familiala. Prezentul se bucura de prezenta unei tinere, cu carne alba, laptoasa, intinsa si presarata, din loc in loc, de alunite. Parul negru ii cadea in valuri pe spatele flagelat de pictor in culori rosii, tomnatice. Privirea trasmitea reflexii de amor. Viitorul se sprijinea de o micuta faptura, de un copil cu parul balai si ochi verzi precum smaraldul. Din ochi, improsca sanatate plina de speranta.
Marc privi pictura incarcata de kitsch si avu o revelatie: cineva ii facuse un portret de rahat. Da, idealistul care pufaia la rascruce de vremuri si nu se hotara ce cufar sa deschida era el, Marc. Intinse mana sa-l atinga, dar un ger cumplit il trase inapoi, resorbind usita si lasandu-l incremenit in fata unui perete de buda, plin de insemnari care contineau frecvent cuvantul “salvata”. Mirosul acru, de stricat il facu sa iasa val-vartej.
In fata barului, o femeie matura si cu fata brazdata de o cicatrice lunga si urata ii zambi stirb, plescaindu-si limba intr-o bere ieftina. Ii zambi, dand agitat din mana si plati barmanului.
Capitolul 18 – Revederea
Telefonul o striga sa-l ridice. Incerca sa-l ignore, dar o mustra agasant. Ridica receptorul si constientiza durata apelului:
“Alo, Clara? Clara mia??” isi anunta importanta apelului Alejandro.
“Salut, Alejandro! Ce faci?” se resemna Clara, asezanduse confortabil pe canapea. Isi aprise tigara si sufla fumul in receptor.
“Mi amor, mi-era dor sa te aud! Au trecut doar 2 zile de la ultima nostra convorbire si...nici nu stii cate s-au intamplat?!” incerca s-o faca, cel putin, curioasa.
“Da? Dragul meu, cu tine, viata este o permanenta surpriza!” isi descoperi Clara simtul umorului. “Acum, serios vorbind, te ascult...”
“Draga mea, sunt deja la Hope Lake, am plecat in noaptea in care am vorbit la telefon si...”
“Esti la munte??” sari in picioare Clara,”Alejandro, sper ca nu esti nebun si asculti prostiile mele...ai fugit de acasa?”
“Nu, prostuto, linisteste-te” rase el, “sunt cu ea...suntem amandoi aici...i-am aratat din scrierile mele...si...sa nu-ti vina sa crezi!! Mi-a marturisit ca asta astepta de la mine...ceva de substanta, profund...ii era frica sa nu ma ratez in povesti de adormit copiii” isi reaminti el cu nostalgie...
“Impusca-ma, nu-mi vine sa cred” se reaseza ea lin pe canapea...
“Ba da, ba da, nu te mint, ce naiba! Stii ca nu-mi permit”…se hlizi Alejandro. “Dar, taci...taci, te rog, si asculta-ma...vreau sa-ti spun tot ce s-a intamplat...sunt setat si nu vreau sa ma intrerupi si sa uit vreun amanunt. Da, mi amor??” negocie glasul entuziasmat, care pacanea pe fir.
“Fie, amice” lasa impresia ca cedeaza Clara, cu ochii pironiti pe stanca ce zacea in atelier.
“Asa...ce spuneam...da, deci am gonit toata noaptea, vroia sa ajungem cat mai repede la munte, pe lac...nu stiu sincer ce a patit, dar sper s-o tina cat mai mult. Am ajuns la cabana si...ah, era sa uit, in gara am intalnit o frumoasa domnisoara...Magda, cred, si...”
“Magda?” se trezi Clara din picoteala.”Magda o chema?” mai specifica o data, amintindu-si de discutia telefonica de deunazi. Fusese o conversatie ciudata, ca orice aspect legat de Marc, de altfel...:
“Alo, Marc??”
“Nu... nu este Marc. Sunt Magda, o amica…am din greseala telefonul lui…abia va aud…”
“Stiti cumva cum pot da de el??” intreba iritata, jucandu-se cu dalta de pe masa.
“Nu, nu stiu nimic de el...si eu il caut...nu rapunde nici la mansarda si trebuie neaparat sa-i...” aparatul incepu sa inregistrese distorsiuni si ecouri ciudate.
“Mansarda? Ce mansarda? Cine spuneati ca sunteti??” deveni suspecta Clara, dar tot ce auzi era vocea ei sacadata care se pierdea in ecouri...
“Da, iubito, Magda se numea. Si atat. De ce?” se auzi vocea serioasa pe fir.
“Nimic, Alejandro, scuza-ma, continua...” il sustinu ea apatica.
“Asa, cum ziceam, in gara, am intalnit-o pe Magda...era superba...de o tristete rapitoare, iar luna se scalda pe carnea ei alba si...” o voce facea dragoste in receptor cu o straina ratacita in drumul spre viitor.
“Alejandro, la naiba, m-ai sunat sa-mi povestesti fanteziile tale cu o necunoscuta??? Intelege ca am mult de lucru...credeam ca ai ceva important sa-mi comunici, nu...”
“Scuze, micuto, perdona me...M-am indragostit!” urla o voce necunoscuta in receptor, provocand la nastere mici rauri de transpiratie glaciara de groaza. Spatele Clarei era rece si-i transmitea spaima prin mii de tendoane invizibile. Se ridicase in capul oaselor si mirosea tacerea asternuta. La celalalt capat nici urma de glas pitigaiat, gafait de emotie sau urlet de intimidare. O voce calma si sigura pe ea articula niste tonalitati care-si gaseau originea in ceea ce Clara recunostea drept Alejandro:
“M-am indragostit, Clara. Azi dimineata ma plimbam pe marginea lacului, imi adunam gandurile si am zarit-o. Era asezata pe iarba, iar natura parea sa fi pus in scena un intreg spectacol. Doar pentru ea...Pentru Claudia. Asa se numeste. Avea ochi plini de ...nu stiu cum sa-ti explic dar… de cateva ore o port cu mine in inima si mi-a patruns intreaga fiinta, absenta ei fizica, distanta de ea va fi un chin permanent. Ma alina doar gandul la dulcetea revederii, cum o voi strange in brate ca si cum ar fi ultimul lucru pe care il fac in viata asta si o voi acoperi de saruturi, o voi gusta toata si-i voi atinge fiecare particica sa ma asigur ca este acolo si este a mea. Apoi o voi lasa sa faca ce vrea cu mine pentru ca toata fiinta mea, materia si sufletul ii apartin…stii ce i-am soptit la plecare?”
“Nu, Alejandro, nu stiu…”se trezi Clara baguind…
“Sa nu-si faca griji pentru mine, ma descurc sa o gasesc si singur... Inima ma va duce fara greseala la ea, Clara. Sunt distrus, sunt indragostit…as vrea sa intru peste grasanca si sa-mi urlu fericirea…sa impartasesc cu ea sentimentul asta ciudat. Imi iubesc sotia, stii bine…nu inteleg de ce nu pot sa impart si cu ea aceasta traire care ma erodeaza acum…ma multumesc cu tine…dar nu asta e farmecul casatoriei? Sa ai pe cineva iubit cu care sa impartasesti cele rele, cat si cele bune??? De ce nu exista posibilitatea sa impart cu ea si acest sentiment de indragostire pe care il simt acum??? Stiu, nu se va bucura, nu?” o alertau pe Clara literele fara noima aranjate de Alejandro in fraze care pareau opera unui biet nebun.
“Dragul meu, linisteste-te..”
“Dar sunt linistit, Clara, sunt foarte calm. Si foarte trist, e adevarat…ma crezi nebun?”
“Pe aproape”, nu-si putu retine sinceritatea Clara.”Inteleg, ai trecut prin multe socuri in ultimele zile…deziluzia scrisului, dorinta ei ca tu sa scrii despre ce vrei…dar mergi prea departe, amice”, recunoscu amar.
Interfonul se trezi buimacit si o chema scurt la raport.
“Alejandro, scuza-ma cateva secunde, suna cineva jos…astepti sau…”
“Da, fugi, astept aici…mai am multe de povestit…nu ma poti lasa asa…te astept”, dar Clara era deja la usa, jucandu-se cu butoanele care zambeau dispersat: “Da, ascult…cine este?” isi drese vocea, impiedicandu-se de o dalta ce zacea parasita pe parchetul vechi.
….”Da, ascult…”auzi Alejandro in receptor si un zgomot de metal pe lemn ii dadu de inteles ca poate continua.
“Clara, asculta-ma cu atentie. Iti dictez ce am scris azi…e inceputul romanului… e romanul pe care l-am visat sau nu…e romanul pe care l-am scris in toti anii astia care au trecut…aveam capitolele, le stii, le-ai citit, nu stiam ca pentru asta sunt…sunt nuvelele mele dispersate, sunt scrierile mele, refularile din momentele de decadere, de agonie…le-am pastrat departe de ea, stii, sunt ascunse toate…Claudia, azi, pe malul lacului, mi-a oferit o revelatie…am scris atatia ani la romanul asta, dar nu stiam de unde sa incep…incep sa vad totul acum…am scris cateva randuri, pe loc…le citesc, nu pleca si asculta-le…vreau parerea ta, esti cea mai buna prietena si sunt convins de spiritul tau critic…ca nu va da gres…uite…i-am gasit si un titlu…se va numi “Coletul”:
“Semna de primire, stampila factura si plati curierul. Inchise usa in urma sa si se aseza pe scaun. Un nor de ganduri se localiza confortabil deasupra. Isi turna un pahar mare de whisky, isi aprinse tigara si incepu sa freamate de nerabdare in fata coletului. Rotocoale mici de fum se ametira cu aburi calzi si penetrara norisorul. Era un colet mic, precum cele in care iti sunt livrate carti comandate pe internet. Si coletul asta fusese comandat tot de pe internet, dar era de alta natura. Nu erau carti, nici reviste, nici filme, nici muzica. Cel putin, asta spera el, iar sentimentul iesi speriat la suprafata. Se bucura privindu-l, precum barbatul topit de curiozitate in jurul vaginului ce scuipa viata dupa 9 luni. Doctori imaginari priveau cu stupefactia nerabdarea fiintei umane, pregatiti sa intervina.
Ii placea sa browseze in nestire pe internet, intra pe toate site-urile ce aveau o cat de mica scanteie de ciudatenie, mereu cauta ceva inedit, ceva care sa-l incite, sa-l surprinda, sa-l bulverseze. Era in fiecare seara in cautare de neprevazut. Vremea de afara ii inducea un vag sentiment de mister. Nu stia nici el ce cauta cu adevarat, uneori doar curiozitatea il impingea, alta data doar plictiseala. In seara respectiva il impinsese altceva. Inca nu stia ce anume, dar isi aducea aminte de anuntul misterios: "Vindem misterul vietii in oferta limitata. Fara taxe postale. Pentru doar 100 de dolari, tva inclus, poti comanda direct la tine acasa "Sensul vietii". Nu este carte, nu este inselatorie, nu este ceva ce ai mai gasit pe alte site-uri sau la alte comenzi. Este pur si simplu trecutul, prezentul si viitorul tau la un loc. Pentru o suma modica platita azi, maine vei stii ce cauti pe acest pamant. Vei stii pentru ce ai fost creat, vei intelege de ce ai evoluat si vei realiza care este ratiunea de a trai in continuare. Nu te vei imbogati, nu vei saraci, pur si simplu vei exista la adevarata si maxima ta capacitate. Vei afla din aceasta comanda care este elixirul vietii eterne. Nu iti garantam ca vei scapa de calvarul ridurilor sau al parului carunt, dar cu siguranta vei gasi fericirea eterna, fericirea absoluta. Comanda acum!". Buzele se umezisera de placere gastronomico-sufleteasca...” Alo, ma mai auzi, Clara? Cum ti se pare?” se opri vocea.
... “Da, ascult…cine este?” intreba Clara in interfon, tragand un sut in dalta ce musca din parchet.
“Clara? Sunt eu…Marc” redase interfonul mesajul. Receptorul telefonului, lipit de gura uscata a Clarei, cazu sec pe parchet, lasand sa pluteasca o poveste cu colete.
“Marc…nu se poate” privi ea in gol usa straina care se incapatana sa stea inchisa.
“Pot sa urc? Trebuie sa te vad, Clara. Vreau sa-ti explic tot!” soptea un mit de care nu era constient.
Un pacanit lung si metalic se transmise de la etaj catre parter, printr-un cablu lung si impersonal ce asigura o comunicare intre 2 straini ce se cunoscusera intr-un bar.
“Alo, ma mai auzi, Clara? Cum ti se pare?” distinse Clara vocea din receptorul care zacea pe dusumea. Il ridica impietrita si inchise apelul. Deschise usa larg si astepta.
Marc deschise cu greutate usa masiva de fier. Incepu sa urce, luptandu-se cu golul din stomac si cu gheara infipta in gat ce-l impiedica sa-si puna ordine in ganduri. Cand piciorul parasi si ultima treapta a scarilor o zari. Clara domina intrarea in apartament. Era rece, alba si impietrita. Era o stanca ce-si astepta vantul s-o doboare. Ochii ii pareau pierduti pe o imagine din trecut, privirea ei trecea prin el, distrugandu-i golul imens intr-un hau fara limite. Clipi scurt a revenire in realitate si-i facu semn sa intre. Se misca suficient de putin cat sa-l determine pe Marc s-o fereasca jenat.
Privi in jur. Casa Clarei fusese un teatru de operatiuni. Pe hol, la intrare, sticle goale si abandonate de whisky stateau marturie orelor de nesomn si de lipsa de inspiratie. Camera ce tinea loc de atelier, in mod normal imensa si luminoasa, parea ingramadita de bucati mari de stanca, proaspat si vechi incepute, finisate si totusi abandonate cu sentimentul nefinalizarii. Se intoarse pe calcaie si se izbi de ochii ei. Clara il privea nemiscata, ii patrundea in suflet, il chestiona, il certa si il ierta, il ura si sfarsea prin a-l iubi. Asta putea citi in ochii ei, desi obloane de cearcane si lacrimi secate nu-l lasau sa citeasca finalul. Isi musca buza pana simti gustul amar al sangelui ce tasnea prin taietura proaspata. Intoarse capul, nu avea putere sa o sustina. Azi, Clara era prea puternica pentru el. Acum, privind-o, realiza cat de mic si insignifiant fusese in toti anii ce trecusera. Un gand pluti spre cer, amarandu-l:
“hei, tu…straine…imi aprind tigara si privesc in jos…de aici, de sus, totul pare mic si insignifiant. Cand escaladezi un munte greu, din varf, intotdeauna lumea iti va parea minuscula, patetica si fara valoare…traiesti betia inaltimilor si drogul stelelor te patrunde…iti dai seama ca nu te mai poti intoarce, la fel cum timpul nu mai poate fi dat niciodata inapoi…realizezi ca intoarcerea la poale este ca o prabusire in golul vietii si in final din toata aceasta maretie nu va ramane decat gustul amar al incapacitatii de a ramane in varf cat mai mult, pentru eternitate daca s-ar putea…”
Broboanele ce ii pictau disperare pe carnea fetei curgeau agale, lasandu-i timp de adaptare.
„Clara...nu stiu ce sa-ti zic...nu stiu ce caut aici...de fapt, acum cateva zile, stiam ce caut in viata ta...azi, nici eu nu stiu ce mai caut in viata mea...eu, cel care a intrat acum...Clara...”
Clara ii facu semn sa taca. Marc o privea fara putere de impotrivire. Buzele lui abandonara incropirea unei noi fraze. Clara lasa bluza alba, mototolita si murdara sa-i cada de pe umeri. Ramase goala in fata lui, materialul ce picase ii ascunsese trupul care cu doar cateva nopti in urma fusese ofranda lui. Se apropie de Marc, privindu-l fix in ochi. Il patrundea, rastignindu-l in frigiditate de gesturi. Ii atinse buzele si, pentru cateva secunde, Marc simti un nou inceput. Isi plimba degetele aspre pe fata lui. In fiecare atingere cauta o noua dimensiune, isi cauta un izvor ce nu parea sa apara. Inchise ochii si Marc privea acum o femeie goala, de o senzualitate aparte, care incerca sa citeasca un suflet. O viata. In fata lui, Clara citea orbeste o carte ce parea scrisa cu alte hieroglife decat cele normale. Palmele ei ii cuprinsera fata si patrundeau in interior. Adunau lacome saruturi imaginare, soapte in amurg sau monologuri triste. Clara scormonea in el si colecta hulpava trecutul, il colecta pe vechiul Marc. Degetele se intinsera perfect si-i conturara spancenele dese si mari. Reinviau zambete si suparari. Alunecara pe ploape si inregimentara vise si cosmaruri de care nici Marc nu-si mai aducea aminte.
Marc era hipnotizat de o creatura din alta lume care-si cauta origini pentru o reactie necunoscuta lui. Sau poate era ceea ce-si dorise el de la ea?, ii scapa un gand rebel.
Buricele degetelor lasau amprente in parul lui. Clara se juca cu mainile in par, ii studia fiecare fir de par, ii analiza fiecare directie, ii smulgea vantul si ploaia care i-l spalasera peste ani. Cu o miscare brusca si surprinzatoare, palmele se oprira pe gat, iar Marc simti o gheara ce era indepartata pasnic. Era in fata lui acum, ii facea loc Clarei sa-si desfasoare explorarea. Deschise ochii si Marc o privea impietrit. Clara transmise starea ei de impietrire barbatului ce-i trecuse pragul. Acum era vie, activa si muncitoare. Adunase suficiente informatii pentru prima lovitura. Se dedubla, iar in spatele lui Marc o stanca primea cu sunet de izbitura indicatiile unei dalte. Se simtea incoltit din toate partile, corpul sau era asaltat de solicitari, vroia sa reactioneze, dar se simtea impietrit. Era la un interogatoriu straniu, scuipand docil tot vechiul Marc din el. Clara isi apropie buzele de stanca alba cu forma de gat. Ii testa gustul, iar in spatele lui Marc loviturile de dalta se inteteau. Ii descheie camasa si aceasta aluneca usor pe o marmura brazdata de trecerea anilor. Avea forme tari, iar catarama curelei se lovi infundat de parchet. Marc era gol si transmitea informatii. Receptorii pe care Clara si-i fixase pe palme munceau febril si goleau de continut un corp ce patrunsese viu, dar se transforma, cu fiecare explorare, intr-o stanca cu forme de trecut, de viata. Il impinse delicat si curioasa, iar el simti aerul care-i facea loc sa cada pe cearsaful alb. Era intins pe spate, impietrit, dar sub pojghita de element natural un val fierbinte isi facea loc prin arterele inghetate. Parul ei ii gadila pielea si o simti in el, peste el, in ea, peste ea. Clara nu precupetea niciun loc, pasibil de informatii. Pe buze ii citea:
“Ar fi inutil acum sa-ti citez ce mi-ai spus tu mie odata … ca sufletul omului e ciudat, ca iubeste, sufera, dar cu toate astea are puterea sa o ia de la capat si sa iubeasca din nou"...atunci nu prea credeam in ce ai zis, dar nici nu stii cata dreptate aveai...chiar e adevarat si chiar cred ca odata, vei mai iubi din nou...stiu ca nu asta vrei sa auzi si ca nu ma crezi, dar e in firea omului si viata o dovedeste zi-de-zi...”
… si le lasa sa-i soarba orice posibilitate de adevar. Din el, din Marc, din vechiul si prezentul.
Loviturile de dalta cadeau cu repeziciune, articuland un ritm muzical familiar. Era muzica vietii lui transpusa pe un material etern. Fiecare om, barbat sau femeie, e tentat, in primii ani ai tineretii, sa tina un jurnal intim, in care sa-si noteze toate placerile si durerile cotidiene...Nu pentru publicare sau impartasire cu alte persoane…De fapt, fiecare vede in jurnal cel mai bun prieten, amicul din umbra care-l asculta rabdator si care prin tacerea sa ii acorda suport neconditionat... Cand vrei sa retraiesti un moment placut sau dureros al vietii, tot ce trebuie sa faci e sa-ti iei amicul in brate si sa-l asculti in gand...El te iubeste neconditionat, poate si pentru simplul motiv ca este singurul care stie viata ta asa cum nimeni altcineva nu o stie... El oglindeste ISTORIA existentei tale... Din pacate, majoritatea oamenilor se opresc din a scrie jurnale dupa cativa ani…1, 2…maxim 3 ani…Marc avusese o agenda mica, neagra. Putea fi numita jurnalul sau. I-l lasase Monicai. Clara il citea acum. Direct de pe corpul lui, explorat si secat de maini flamande si avide dupa informatii. In spate, pe fundal, o dalta transcria, dupa dictare, jurnalul lui Marc, intr-o stanca imensa, alba, cenusie, albastra. Urechile lui Marc se ciulira, permitand sunetelor o articulare trista:
“Isi aprinse tigara si trase cu sete. Doar ce inchisese telefonul...erau ultimele cuvinte pe care le auzise din gura senzuala care il hranise luni la rand cu senzatii placute, himere duioase si placeri divine...Acum, cuvintele sunau dintr-o negura cruda a durerii; simtea ca moare incet, neputincios, fara vlaga; in sufletul sau zacea o bezna grea precum sunasera si ultimele ei cuvinte: "...doream sa stii din gura mea pentru ultima oara ca te iubesc si ca orice s-ar fi intamplat, tu ramai o parte din mine...pentru totdeauna.." “Totdeauna”- un cuvant simplu, dar profund...care nu-l ducea cu gandul decat la moarte...doar ea era pentru totdeauna, eterna ...iubirea nu...iubirea nu putea fi decat in prezent...un prezent continuu.
Cel mai tare il durea "ca noi ne-am iubit doar de 1000 de ori"...suna melodia trista in difuzoare...Dar ei nu se iubisera de o 1000 de ori, ei se iubisera doar o singura data...fara oprire, neincetat, fusese o iubire ciudata care-i unise din prima clipa in care privirile lor pline de dorinta si puritate se intalnisera in biroul acela nenorocit...Biroul acela ii unise, dar tot el le distrusese liantul ce-i lega...acel birou plin de vicii morbide si pe care-l ura cu toata fiinta...Se uita in oglinda: nu ura acel birou, ura acel chip de inger cu priviri de diavol care se reflecta in lumina sticlei ieftine...Ura trupul acela pervers care se incapatana sa nu asculte de inima ce batea cu putere in piept de fiecare data cand ea ii aparea in prag:
"Doar pe ea o iubesti...doar pe ea...celelalte sunt doar umbre dupa care alergi in noaptea vietii pentru ca ti-e frica sa recunosti ca ai gasit FERICIREA, LASULE!"
Tigara ii arse degetele tremurande...O durere surda ii zvarcoli corpul, dar era nimic fata de durerea crunta pe care o simtea in stomac, in inima, in suflet...Gandurile negre il cuprinsera...oh, nu, era prea las sa moara...Pur si simplu privea in gol in camera strabatuta de acordurile acelea triste si...da, simti ca ochii aceia din poza care zacea pe masa il pironeau, il scaldau in dragostea ei pura pe care animalul din El o jucase in picioare...In alte timpuri, ar fi plans pana ar fi simtit ca-l lasa puterile si ar fi adormit cu ea in gand...Acum era altceva...acum simtea ca intr-adevar TOTUL se sfarsise... licarirea de speranta ce mai tremura inauntrul sau mai palpaii odata, usor, si apoi, cu o ultima sfortare, precum un muribund pe patul cel de urma, isi dadu duhul...Tot ce mai lumina camera goala de sentimente erau tortele iadului pe care le vedea ranjind la el, precum niste negustori ieftini de halucinatii...
Isi aprinse inca o tigara...ultima...arunca pachetul gol in cosul plin de nimicuri-precum sufletul sau plin de pacate lumesti-mai lua o gura din licoarea care nu mai reusea sa-i adoarma constiinta si se ridica. Era hotarat sa faca ceva si nu stia ce...Ar fi putut cu cateva simple telefoane sa se arunce in iadul placerilor carnale care de atatea ori reusisera sa-i ucida tanjirea dupa iubirea ei dar pentru o clipa fu sincer cu el insusi: nimic pe lumea asta nu ar putea sa O mai substituie pe EA; era inutil sa incerce imposibilul, nu-i mai ramanea decat resemnarea nimicniciei lui.
Privi patul gol si trist cu ochii unui copil caruia ii iei jucaria adorata...isi aduse aminte de ultima noapte in care se iubisera in liniste, pierduti unul in bratele celuilalt...era inainte de a pleca in delegatie...nu-si dorise cu ardoare sa plece, dar parca glasul diavolului il chemase...se gandi inca o data ca toate astea nu s-ar fi intamplat daca alta ar fi fost decizia luata la vremea respectiva...dar era prea destept sa se amageasca cu supozitii de genul "daca..". Singur alesese acest DESTIN si nu putea sa se intrebe cum ar fi fost lumea azi "daca soarele nu ar fi rasarit atunci"...De mii de ori, dand peste acele poze, isi spusese ca e cazul sa le distruga...daca le-ar fi distrus...daca nu le-ar fi gasit…si iar daca...
...Era asa de pura ca un inger, in dimineata aceea, in patul sau...El se trezise mai tarziu, era ultima zi de munca...ceva il indemna sa lase totul balta si sa ramana acolo, langa corpul acela de fecioara, sa o trezeasca cu saruturile sincere si senzuale care-i temurau mereu pe buze cand o zarea...ar fi vrut sa fie a lui, chiar in aceea clipa, sa faca dragoste, sa o priveasca in ochi si sa citeasca in ei rodul iubirii lor ce se nastea in pantecu-i scump...Dar alarma suna si mai tare...era vocea diavolului din el care-l atragea spre moartea asta bolnavicioasa pe care o simtea cum ii invadeaza sangele in acel moment in care.....
…Tigara ii arse iar degetele ce tremurau mai puternic...
Degeaba ii sunau in urechi ultimele ei cuvinte...Din aceasta seara, el devenise un strain nu pentru ea...ci pentru viata ei...altcineva ii va gusta dragostea, altcineva ii va arata oceanul cel mare, altcineva o va privi in ochi cand va da nastere VIETII, altcineva ii va auzi buzele rostind "TE IUBESC"...NU MAI CONTA CE VA ROSTI INIMA EI...Timpul obisnuieste corpul sa se unduiasca dupa alte coordonate, iar inima il urmeaza...numai sufletul care pluteste peste masa aceea amorfa de sange si carne va mai pastra o parte din VECHIUL ADEVAR...Dar era prea putin...era prea mult...pentru ceea ce ar fi putut el suporta mental si fizic...
Trecuse un ceas de cand ii auzise pentru ultima oara vocea...ERA UN CEAS CAT O VESNICIE...
Desfacu pachetul nou de tigari si isi aprinse una. In camera rasuna o melodie tridimensionala...in clipa aceea, in momentul in care versurile acelea ii rasunara in urechi, simti o explozie ciudata in stomac, in creier, in tot corpul convulsionat de tresariri spasmodice. Era o explozie placuta, relaxanta, simtea cum durerea se scurge afara din el, o usurare surprinzatoare il cuprindea incet-incet si nu intelegea ce se intampla cu el. Se ridica speriat din pat, tigara se sfarama de pardoseala, dar nu mai dadu importanta acestui aspect; alerga infrigurat in baie si privi in oglinda. Ceea ce vazu il linisti deplin: un copil plangea; ochii aceia albastri pe care EA ii adora erau inundati de cele mai sanatoase lacrimi din lume. Lacrimile ii curgeau siroaie pe obraji: era un ocean de dragoste ce se revarsa doar PENTRU EA. Se intoarse tacut in camera, se aseza pe pat gol si adormi cu ea in gand. PENTRU TOTDEAUNA”.
Dalta batea in nestire trecutul ingropat in fiecare cuta sau rid de pe corpul sau. Clara nu-l abandonase, era acolo, aplecata peste el, citindu-l si soptind unei unelte din spatele sau. Il privea neutra si impersonala, ii lasa spatii largi sa-si spuna povestea. Metalul musca tot mai dureros din piatra seaca si plina. Sculptura transcria:
“Se trezise cu melodia tridimensionala vajaindu-i in timpane. Soneria il readucea la actualitatea zgomotului. Isi trasese capotul albastru pe corpul gol si secat de lacrimi. In prag, mama sa il privea impietrita, din 2 gauri negre si hade, ce ieri fusesera ochii ei frumosi si admirati de toata lumea, la slujba de duminica.
“Trebuie sa vorbim” ii spusese ea, privind prin el. “Te astept in parc, o sa fiu pe banca din colt, sub stejar” continuase ea, retragandu-si privirea de dincolo de el. O urmarise lipsit de reactii cum intrase in lift si disparuse. Mecanic, se imbracase si pornise spre parc. Se insera, undeva pe cer, un inger trasese norii de pe o luna plina si amara. O zarise asteptandu-l. Era tristete tacuta din cap pana in picioare. Marc simtise un calau obraznic taindu-i limba de la radacina si impiedicandu-l sa o intrebe ceva. Se asezase langa ea, privind luna.
“Eu i-am spus tot” isi amintea soapta de sub stejar.
“Am fost nevoita. Nu mai era nimic de facut. Nu mai era nimic altceva de facut” se incapatanase soapta sa-l poarte spre necunoscutul nedorit.
“Mama, nu inteleg...”ar fi vrut limba sa articuleze, dar taietura proaspata de calau o impiedica.
“Maia nu trebuia sa existe in viata ta. Nu ea. Niciodata. E vina mea, pacatul meu...”marturisea falsa mama, sub un clar de luna tot mai pronuntat.
“Mama”, urla o limba taiata de la radacina, “Maia ar fi trebuit sa existe in viata mea! Pentru totdeauna! Pacatul meu, depravarea mea, viciile mele au scos la iveala aceasta realitate...si tot ele mi-au alungat-o...definitiv...”
“Nu, nu tu...nici viciile tale...eu am alungat-o definitiv pe Maia din viata ta...eu i-am spus despre poze, despre presupusa ta delegatie...si i-am mai spus ceva...” soptea fantoma ce se dezintegra intr-o baie de sange, intr-un parc, pe o banca, sub un stejar, pe o luna plina tot mai pierduta pe cer.
Clara nota migalos, iar Marc sesiza tonul amenintator pe care dalta il prelua. Inchise ochii si ore intregi isi flagela auzul cu o poveste trista, din trecut, cu o poveste amara din prezent, toate transpuse de o dalta neutra pe o bucata de geniu.
“Trezeste-te” il zgaltai Clara.
Deschise ochii. Se simtea usor. Era gol, intins pe un cearsaf alb. Cineva ii indepartase o gheara din gat si-i astupase multe goluri din stomac.
“Mai am o singura intrebare, Marc...”
“Clara, eu...” isi reveni.
“Marc, intre noi nu mai e nevoie de cuvinte. Sunt fericita, Marc. Datorita tie. Aici, acum, drumurile noastre se vor desparti. Dar mai vreau sa te intreb ceva...” il privi calma, vie si surazatoare Clara.
O privire albastra isi dadu acordul.
“Cine este Magda?” cazu intrebarea.
“Magda este viitorul meu, Clara. Presupun ca asta nu ai putut citi. Pentru ca nu sunt sigur de el. Magda este femeia pe care o iubesc.”
“Marc, Magda te asteapta. Telefonul tau este la ea. Adio...”
Il saruta pe buze si o dalta se izbi usurata de dusumea. Intra la dus.
Marc se imbraca in liniste si iesi. In cateva secunde parasi treptele si deschise usa masiva de fier. Un soare imens ii reaminti de o luna plina din trecut.
Facu semn taxi-ului. O masina demara in tromba din fata locuintei unei sculptorite ce-si desavarsise opera. O perdea trasa timid intr-o parte lasa, pret de cateva fractiuni de secunda, un chip frumos sa se oglindeasca in iubire.
GtheRevelator, Bucuresti, 2007
-continuarea si finalul, in viitorul foarte recent. acum, respira!-
| postat de gtherevelator in 2010-01-28 00:46 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
cateva repere. amandoua recomandari.
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
| postat de gtherevelator in 2010-01-27 23:48 | Proiectie de suflet | 0 comentarii |
scurt roman despre iluzii si un colet
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
Capitolul 9- Scriitorul si sculptura
Clara sculpta de cateva zile furibund. Nu avea somn, nu avea foame, nu avea sete, nu avea pofte. Avea doar stanca dura la dispozitie si determinare s-o faca umana. Abandonase lutul, nu procrea decat penisuri mari, tari si lipsite de viata. Trecuse la stanca asta moale si maleabila, care-i mangaia palmele insangerate si-i trasa coordonate sufletesti.
Privi ceasul: era aproape ora pranzului iar ea sculpta in nestire de 12 ore. Tot corpul o durea si trebuia intr-o ora sa se vada la pranz cu un amic bun, un artist ratat ca si ea. Il chema Alejandro si era un scriitor patetic care tremura de frica nevesti-sii.
Se nascuse in Argentina, traise in Mexic si-si luase ca nevasta o grasanca americanca care toata ziua statea pe capul sau si-i verifica scrierile.
“Daca te prind vreodata ca scrii amantelor, ti-am taiat-o!! M-ai auzit, nenorocitule?! Ti-am taiat-o! Scrie frumos despre paduri si mare, descrie muntele iarna, cu copii dandu-se pe derdelus, dar sa nu te prind ca scrii despre stricatele tale din saracie, ca esti istorie!!”, asa il ameninta si teroriza roscata asta masiva pe amicul Clarei.
“Stii ce este ciudat, Clara?” ii plangea el pe umar, “o iubesc pe nenorocita asta obeza. Fa-ma cum vrei, dar sunt topit dupa ea!”
Clara nu vroia sa-si explice nimic, avea ea destule pe cap. Artistii, in schimb, traiau prin drame, iar acolo unde nu traiau una, o inventau artificial. Doar din durere si mizerie umana puteau scoate opere remarcabile, nemuritoare. Cand ai burta plina, stai intins pe spate si 3 fapturi iti regleaza intensitatea placerii, nu prea se intrevad solutii geniale. Cand sufletul traieste in tenebre, artistul vomita capodopere. Fie ca e vorba de o pictura, de o sculptura, de o carte, de o opereta, indiferent de domeniu, artistul intai moare, fizic si sufleteste, pentru a renaste apoi spiritual.
Alejandro era un idiot cu idei bune, arse de gelozia unei neveste suspicioase anormal. Toata ziua ii preda la verificare scrieri cu povesti tampe despre copii care cantau fericiti la pian sau alte bazaconii, iar schitele promitatoare i le povestea Clarei vinerea, la pranz. Atunci avea sotia programare la stilist si reusea sa scape cateva ore sa poata discuta cu vechea lui amica din facultate, cu Clara.
“Stii, Clara, aseara priveam lampa mea veche, din Mexic, si un salbatic mi-a dictat aceasta fraza:
“Isi penetra sotia rece si mecanic...ritmul crestea pe masura ce imagini cu femei diverse i se perindau pe retina memoriei...erau figuri alese la intamplare de pe strada, din tramvai sau metrou, de la locul de munca, din filme porno cumparate febril si stereotip, majoritatea necunoscute, dar care-i alimentau furia carnala...o iubea imens, dar sufletul sau sangera de durere...devenise un frigid sentimental ce nu-si putea coordona miscarile corpului pe bataile inimii...mereu intre cele 2 procese se interfera activitatea sufleteasca...asa ca dormitorul acela masiv si pasional inregistra pe pelicula timpului o imagine groteasca, dar trista: inima iubea, sufletul plangea, corpul penetra. 3 in 1. Trei tragi-comedii intr-o singura carcasa umana”. Cum ti se pare, Clara? Crezi ca pot scoate o poveste interesanta din asta? O drama umana ascunsa de ochii lumii printr-o viata exemplara??”
“Idiotule, astea nu sunt idei bune pentru o poveste decenta de amor si durere. Vrei o poveste buna??? Zi-mi, vrei sa scrii ceva ce nu ai mai scris pana acum??” urla Clara, aproape strivind paharul de masa.
“Dar, Clara, iarta-ma, eu nu....”
“Noteaza etern molatec al masculinitatii:
” Azi noapte m-am futut si nici nu stiam cu cine…parca imi pierisera si mirosul si vazul si auzul…nu recunosteam pielea…nu recunosteam saliva…nu recunosteam nimic din amanuntele care ma fac sa tremur de placere…imi venea sa vomit…nu am inteles de ce…eram destul de tulburata de ceea ce simteam…a terminat…s-a dus la baie…am inceput sa ma joc cu sperma care mi se scurgea pe picioare…m-am intins pana a iesit toata din mine si a patat cearsaful…stiam ca il enerveaza si am facut-o cu placere…mi-am aprins o tigara si am baut un pahar mare cu vin…” noteaza asta si scrie o poveste despre o femeie ce nu-si mai poate fute iubirea care-o doreste. El e acolo, dar ea primeste in fiecare seara, intre soldurile ei, un strain care-o linge cu pasiune. Crezi ca poti scrie asta?? Crezi ca poti simti ce simte o femeie ranita??? Sau iti este frica de nevasta grasa si proasta dupa care esti topit??”
“Clara, scumpa mea, ce se intampla cu tine? Observ ca in ultimele doua saptamani nu mai esti tu. Ceva te framanta, te macina, iti distruge obisnuita ta ratiune si intelepciune. Clara, mereu iti povestesc tot ce se intampla in viata mea, tu, de o luna de zile, nu mai comunici nimic. Ce ai patit?”
Clara plangea trist, cu lacrimi de stanca cioplind carare pe obrajii obositi de nopti pierdute. Gustul sarat al ploii tacute care era plansul ei ii sugera un gust de pelin pe buzele uscate si supte. Alejandro o privea ingrozit si-si verifica tot mai nervos ceasul.
“Clara mia, se apropie ceasul despartirii...stii, se termina ora de coafor...spune-mi, te implor in numele unui cariere incerte, ce ai pe suflet?”
“Alejandro, m-am indragostit”, se auzi o boare linistita dinspre oceanul imaginar.
“Vai, scumpa mea, dar asta este minunat. De ce nu mi-ai...”
“Alejandro, nu-mi mai ramane decat sa ma sinucid. Asa se perpetueaza miturile.”
Mana ii aluneca brutal, cana se sparse in zeci de cioburi, iar din fiecare oglinda cioplita de artist in portelanul scump, chipul lui Marc ii ranjea in expresii de dragoste. Isi musca buza, sangele negru ii neutraliza efectul de pelin al lacrimilor si se ridica. Alejandro nu schita nici un gest de retinere: femeia nebuna din fata sa nu era Clara. Era o fantoma de artist nevoit sa moara pentru a reinvia intr-o mostra de genialitate vesnica.
O privi iesind ametita din bar si ceru nota. Plati cash, sa nu fie verificate tranzactiile de pe card si ceru o bucata de hartie si un pix. Durerea Clarei ii dictase un text din care ar putea scoate ceva bun. Doar sa nu il vada nevasta-sa si sa-l distruga iar:
“Pana recent simteam si vedeam de la leghe departare cum un barbat in cea mai splendida perioada a vietii sale - cand are si maturitatea si experienta si arma cuvintelor la indemana si le manuieste precum copilul jucariile - se ridica din conturul tanarului care a fost pana acum. Se ridica sa continue o lupta inceputa din razvratire rebela. Din pacate, constructia ce parea perfecta, o imagine unica a barbatului la apogeul sau din toate punctele de vedere - era atat de fragila, incat suvita nesustinuta de spuma cumparata de pe o piata capitalista intr-atat blamata, a distrus-o, a culcat-o la pamant ca pe un castel de nisip in calea valurilor. Acesta este barbatul meu, barbatul meu perfect...
...aici e diferenta dintre noi. Angoasele mele nu rabufnesc, nu le pot scoate din mine. Si oricum, nu pe calea literelor frumos aranjate in pagina. Fiecare om de pe acest pamant are angoase si demoni si ingeri care ii ating viata, dar nu toti sunt scriitori. Ma eliberez uneori daca imi arunc gandurile pe hartie. Dar ce iese... nu e interesant, nu e captivant, nu e frumos. E banal si fara logica. Cel mai frumos in viata mea am scris cand te-am cunoscut pe tine. Atunci cand ne trimiteam scrisori multe, profunde, cand iti dadeam din iubirea mea portii electronice, pe care le scriam cu inima zburandu-mi pe fericire. Atunci am scris cel mai frumos. Atunci tot sufletul meu se scurgea in varful degetelor si le arata unde sa apese, ce cuvinte sa imprime. Si toate imi veneau natural, nu ma puteam opri. Imi amintesc ca tot atunci a fost pentru prima data cand am contemplat un pom, pe care il vedeam pe geam, de la biroul meu. Si am admirat frunzele nemiscate in bataia soarelui.
Vezi, aici este diferenta dintre noi. Eu am putut sa scriu frumos doar atunci cand am iubit cu adevarat - m-au inspirat sentimentele frumoase. Tu ai nevoie sa fii crud si salbatic atunci cand scrii.
Iubesc profund si adevarat. Stiu asta, pentru ca simt ca fara subiectul iubirii mele incetez sa mai exist, nu mai pot respira. Nu am nevoie sa iubesc cu adevarat pentru a putea scrie frumos, am nevoie sa iubesc cu adevarat ca sa pot trai. Scriam pentru tine atunci, iubirea mea, scriam pentru ca simteam ca ceea ce iti scriu te atinge in suflet. Nu scriam pentru mine. Dar am simtit cum cuvintele mele te ating si mi-a fost usor sa imi eliberez sentimentele in cuvinte care, macar putin, sa cuprinda ceea ce simteam. Pastreaza scrisorile, probabil ca este cel mai bun act de creatie de care voi fi capabila vreodata - si aici nu iau in calcul un alt fel de creatie- perfecta, divina.”
Reciti textul cu satisfactie boema si iesi din cafenea. Privi suspicios in toate directiile si facu semn unui taxi. De undeva de peste strada, o coloana masiva de marmura neagra ascundea o silueta obeza cu reflexe sangerande, ce scrasnea a tragedii conjugale.
Capitolul 10-Psihologul
Motto: “I woke up with a sense of possibility”. Misses Dalloway, from “The hours” movie.
Marc o privea pe femeia din fata sa. Avea ochelari cu rame negre, groase, trendy. Ochi mici si negri infundati in orbite. Buze extrem de subtiri si o fata patratoasa care inspira hotarare si echilibru. Parul haotic, din ambalaj de vata, o facea sa para o mica hipioata care tocmai a predat ultima lectie de amor libertin. Strangea din dinti, in timp ce-i turuia lui Marc ceva si parea din clipa in clipa ca o sa-si infinga dintii perfecti in tendoanele rictusului sau plictisit. Il amuza inversunarea femeii, dar il excita exercitiul ei lingvistic. Limba lunga si ascutita articula litere, cuvinte, fraze ce-i tradau o inteligenta straina de psihologii pe care-i ura Marc.
Da, Marc ura enorm gloata asta desteapta de psihologi ce ar dezgropa-o si pe ma-ta si ti-ar intinde-o in fata, sa-ti tradezi gesturile de atractie incestuoasa. Erau cu totii cititi prin facultati scumpe, cu denumiri exacerbate, aveau birouri luxoase in buricul orasului si reclame in care iti vindeau vindecari rapide. Plateai secretarei o suma nesimtita si o ora vorbeai intruna, in timp ce psihologul din fata ta tacea superior si dadea din cap, semn ca-ti ghiceste demonii. In fiecare tampenie debitata de pacient, acesti doctori Mengele ai sufletului uman iti depistau o avarie in relatia cu ma-ta sau cu tac-tu.
Marc ii evita. El era un psiholog mai uman. Vindeca printr-un alt gen de tacere. Monica, tipa asta simpatica care-i turuia intruna, parea sa aiba nevoie de un tratament standard, metoda patentata de Marc.
“Prostia asta ma aduce in pragul dementei...simt cum inima mi-o ia razna...si imi vine sa urlu si mi se pune un nod in gat...si imi e teama ca daca vreau sa urlu nu vor iesi decat niste sunete de surdomut...“, ii explica precipitat Monica.
„M-am gandit la tine in weekend, Marc...cateva minute...de fapt, mi –a venit o intrebare: oare tu esti fericit?...bine...relativ bine...cum e omul de langa tine pe care l-ai ales din multimea de oameni?...are cele mai multe „parti bune“-frumusete interioara si exterioara- din tot ce ai intalnit pana acum...ti-e bine? Ai vrea altceva? Iti vine sa fugi? Cat de des?...Pentru ca imi pun si eu intrebarile astea….si tu, fiindu-mi aproape…ca suflet...voila…”.
Il sacaia enorm accentul asta frantuzesc cu care isi incheia mereu expunerile.
Marc puse stop si derula la imaginea de debut a Monicai in viata lui. Se ciocnise de ea intr-un restaurant, o incurcatura de rezervari ii pusese fata in fata, iar Monica fusese in masura sa admire superbul exemplar feminin care-l insotea ravasit de dragoste, pe Marc, in acea seara. Nu isi mai aducea aminte exact numele exemplarului, dar un zid scrijelit de buda infecta il imortalizase pe vecie in cartea de suflete salvate. Il tinea ocrotitor de gat, iar Monica fusese nevoita sa se revanseze pentru neplacerea pricinuita de incurcatura , oferindu-le o carte de vizita a cabinetului.
“Daca vreodata simtiti nevoia sa va salvez casnicia”, glumise ea, “cu mare drag va astept.”
Uzase la cateva zile de acest favor. O bucatica din Monica ii ramasese intiparita pe retina: degaja inteligenta si amor animalic. Vroia sa se distreze o data pe saptamana, asa ca ii marturisi Monicai ca e frigid de viata. Ii ceru ajutor in descifrarea termenului si stoparea efectelor. I-a cerut discretie, sotia lui nu trebuia sa afle de asta si o ruga sa nu-i impuna vizite conjugale la cabinet. De atunci, in fiecare saptamana, intr-o zi pusa de comun acord, se intalneau si palavrageau amical.
“Da, sunt mai mult fericit decat trist, cred ca asta conteaza mai mult”, ii raspunse Marc. ”Am momente in care imi vine sa fug...uneori nu ma regasesc. Destul de greu...in fiecare moment, gasim o incarcatura de rebeliune, de a ne lua lumea in cap, dar cred ca dureza atat de putin sau il inabusim atat de repede de frica de necunoscutul pe care l-am uitat. Am urmarit aseara un film interesant-The new world, daca iti pica in mana-e o poveste de amor stranie si ciudata, din perioada de descoperire a Americii. O bastinasa si un aventurier, intr-un fel m-a miscat...puterea de a-ti ucide dragostea pura si eventuala fericire a vietii doar pentru a-ti pastra doza de aventura a vietii.”
Monica isi dadu ochelarii jos si-l privi goala, cu ochii din nastere. Era mai umana acum. Si nu il mai excita. Il provoca la seriozitate.
“Marc, ma scuzi ca te provoc cu confratii mei de profesie, dar spunea un psiholog-un fel de concurent al lui Pascal Bruckner- ca ai de ales intotdeauna intre siguranta si nesiguranta. Iubirea iti da sentimentul de siguranta, indragostirea pe cel de nesiguranta. Primului se pare ca nu ii putem rezista….noi, cei multi,…ca apoi sa tanjim dupa indragostire…nebunie…nesiguranta. Esti de acord cu aceasta teorie? Intr-un fel, se suprapune peste gustul lasat de filmul asta.”
“Mda, cred ca are mare dreptate, Monica, amicul asta al tau. Eu unul, privind in urma, spun sincer ca am fost un dependent de durere toata viata. Ma tinea in viata si-mi mentinea mereu treaza dorinta de a ma indragosti si de a fi fericit. Cand gaseam fericirea, parca ma inspaimanta posibilitatea eternizarii ei, asa ca fugeam iar in bratele durerii, prin gesturile mele...”
Marc se opri confuz. Era socat in interior de ce reusea sa articuleze in exterior, Monicai. Cine vorbeste oare? Marc? Vechiul Marc? Noul Marc? Cine dracu esti? Hei, ma auzi, cine vorbeste de acolo, din interior? Spune-mi odata!
“Stiu, Marc” continua Monica scapandu-i din vedere retinerea brusca, “mi-ai marturisit, la o intalnire mai veche. Dar numai asa simteai ca traiesti, sunt trairi contradictorii. As vrea sa fiu indragostita toata viata, sa nu am omul iubit la dispozitia mea, sa alerg dupa el, sa imi fie dor, sa sufar, sa tanjesc...sa simt, sa traiesc. Dar senzatia aia, inadmisibil de scurta… acea senzatie unica ca e al tau…ma face sa ma arunc de fiecare data dintr-o indragostire intr-o relatie…gandul ca te trezesti langa el…ca doar ti-ai dorit atat de mult asta…ca beti dimineata cafeau impreuna….doar iti imaginai pana si aroma…et voila…
Pascal Bruckner, omul care a demitizat mitul iubirii-relatiei, omul care nu mai crede in iubire si care nu crede in relatie, a spus ca dupa un timp, singurele momente excitante (ti-am mai spus) raman scoaterea papucilor de sub pat si manuirea telecomenzii. La dracu, mi-e teama si mi-e greata in acelasi timp.”
“Monica, trebuie sa plec. Imi pare rau, am uitat de o intalnire importanta” se scuza palid ca moartea.
“Marc, credeam ca noi avem o intalnire importanta aici. Ma rog, imi cer scuze ca abuzez mereu de demonii tai. Par sa fie buni amici cu ai mei. Te rog, nu uita, saptamana viitoare voi fi plecata din tara. Te sun eu cand ma intorc.”
“Nu uit, Monica. Cu bine”. Si iesi val vartej, improscand usa cu stropi mici si grei de spaima.
“Marc, alo, Marc, salutari sotiei!”, urla micuta Monica, aranjandu-si ochelarii negri, trendy si ai dracului de sexosi, pe nasul carn.
In strada, Marc isi privi ceasul si scoase mobilul. Un mesaj palpaia verde fosforescent pe ecranul aparatului. Expeditor: batranul John, tatal sau. Ii anula deschiderea si apela numarul restaurantului sau favorit.
“Buna ziua, as dori o rezervare pentru diseara, ora 8, pentru doua persoane. Pe numele de Marc Thomas. Da, exact, masa din colt. Este perfecta. V-as ruga sa mai notati un nume: Magda. E posibil sa intarzii si o sa sosim separat. Da, Magda Thomas e perfect. Ah, un mic amanunt: as dori trandafiri rosii si albi pe masa. Perfect. Va multumesc.”
Inchise apelul si trimise un scurt mesaj Magdei: “diseara, ora 8, restaurantul nostru, rezervare Thomas. Daca intarzii, intra, ne vedem inauntru. Te astept. Al tau, M.”
Fluiera dupa taxi si comanda scurt: “in centru, la Muzeul de Arta.”
Masina scartai hotarata si demara cu o viteza bulversand planurile ascunse ale unui mit de care nu era constient.
Cateva minute mai tarziu, pe un bulevard luxos si central al orasului, intr-un birou intesat de imagini statice ale unor suflete vindecate, o doctorita miniona isi facea ordine prin hartiile imprastiate pe birou. Erau fise ale unor pacienti care sufereau de boli diverse si perpetuate comercial, de o posibila conspiratie la scara macro:
-unul tremura de frica dimineata, in fata usii de la intrarea in locuinta. Era ingrozit de gandul de a deschide usa casei si de a pasi afara din universul sau, intr-unul real, crud si cu sunete de genocid global. Erau zile cand nevasta-sa se trezea pe la pranz si il gasea alb, rece si asudat, in fata usii. O baltoaca galbena si mirositoare clipocea sub picioarele sale cracanate. Isi pisase frica pe o gresie alba, impecabila, cumparata de la hypermarketul plin de oferte saptamanale. Il pusese sa aleaga: ori divorteaza si-l lasa pe drumuri, ori se decide sa o vada bisaptamanal pe Monica, a carei reclama suna lasciv si provocator:”la noi, universele se suprapun, se contopesc si devin unul singur, real. Lumea ta, ireala si plina de fobii maniaco-depresive, intalneste lumea lor, lumea noastra, plina de copii zgomotosi, masini gonind cu viteza, parcuri arhipline si bulevarde intesate de reclame mincinoase. Aici, in cabinetul nostru, iti vom topi cele 2 lumi paralele si vei trai intr-una perfecta si acceptata de ambele tabere”. Era gretoasa, dar prindea la nevestele si sotii adusi in pragul unor crize de nervi, de catre comportamentul anormal al partenerilor de contract matrimonial.
-altul avea o fobie rara. Cand vedea o femeie incepea sa planga din senin. Statea cu capul in pamant, isi strangea mainile impreunate, in fata prohabului si incepea sa scanceasca, balanganindu-si capul, de parca se ferea de o lovitura imaginara. Avea trasee fixe pe care ajungea la locul de munca si se baricada intr-o incapere de la subsol, unde asambla frigidere. Reusise sa gaseasca un angajator sensibil care-i acceptase solicitarea din contract: fara contact direct cu vreo persoana de sex feminin. Ba chiar ii platise cate o sedinta la doua saptamani, la cabinetul Monicai (da, intr-adevar, Monica este femeie). Era un om rar, patronul asta. Probabil avea 2 fetite si seara le privea cu lacrimi in ochi. Vroia sa contribuie, prin orice gest sau fapta, la o societate mai sanatoasa, in care sa creasca ferite de pericole sau traume inutile. Si uite asa aflase ca pacientul plangaret ramasese marcat de imaginea din copilarie, cu mama sa izbindu-i fata in sila, dupa ce il prinsese masturbandu-se amator. Tragea cu ochiul la doua femei care sporovaiau in fata casei, le privea gleznele fine infipte intr-o pereche de buci tari si le mangaia sanii cu priviri pofticioase. Ma-sa il izbea peste fata, in timp ce el isi acoperea prohabul cu ambele maini, si-l ameninta: “sa nu te mai uiti vreodata la o femeie, mizerabilule!!! Pacatos nenorocit caruia i-am dat viata!!! Sa nu te mai uiti, ca ti-o voi taia!!”, continua, izbindu-l peste ochi, o femeie imatura si fara educatie, care nu intelegea nevoile sexuale decat ca pe masive pacate ale diavolului.
-altul colectiona prezervative folosite. Era comis voiajor si pleca in fiecare saptamana in delegatii. Pe oriunde mergea, agata cate o prostituata si facea sex cu ea. Dupa ce termina, isi scotea prezervativul naclait si-l fereca intr-o mica cutie metalica perfect izolata. De-a lungul anilor, micuta lui cutie, in care-si imagina ca prezerva vieti salvate de la o existenta mizerabila, se transformase intr-un ditamai cufarul, ascuns in debaraua din spatele casei. Intr-o zi senina de mai, nevasta-sa se plictisea de prelungirea delegatiei si incepuse sa faca ordine prin curte. Vecinii o gasisera lesinata si acoperita de prezervative intarite, mirosind a tarfa. De doi ani de zile, Monica se chinuia sa-i explice ca sperma de femeie care uda un prezervativ umplut cu lichid alb-galbui nu poate copula si da viata.
-altul traia cu ma-sa, o batrana paralizata. Aveau o curte mare, care putea constant de la gainatul imprastiat de o intreaga crescatorie de pasari. In fiecare zi, cate una ajungea la maturitatea necesara sacrificarii, asa ca omul Monicai isi pregatea ritualul: aduna copiii care se zbenguiau pe strada, ii alinia intr-un cerc perfect inchis, iar in mijloc, cutitul taia o jugulara plina de pene. Sangele tasnea obraznic si improsca calaul de ocazie. Micutii erau vrajiti de suvoiul rosu si fierbinte ce le pata pantofiorii de piele naturala si stateau incremeniti, incapabili sa-si urle groaza infantila. Pana cand, intr-o zi senina de august, postasul zarise ranjetul stalcit al unui om matur care picta cu sange de pasare micute chipuri inocente.
-mai era unul, ciudat de inteligent. Stia atatea chestii interesante si, orice domeniu ar fi ales, Monica depasea ora de consultatie in discutii filozofice si corect argumentate stiintific. Pe omul asta inca nu-l ghicise. Isi petrecea noptile pe forumuri ale angajatilor diverselor companii. Aici oamenii se conectau la o baza de date globala si fiecare discuta, sub protectia anonimatului, despre compania pentru care lucreaza. Isi spuneau pasurile, laudau, criticau, intr-un cuvant: se frustrau cu altii ceea ce nu puteau reprosa sefului. Erau multi pupincuristi, dar nu cu astia avea el treaba. El vana proscrisii, revolutionarii, carcotasii de serviciu. Le nota compania, pasurile, facea o lista cu eventualele planuri de atac si isi intocmea cv-ul, pe baza calitatilor celor care pupau in cur sistemul. Era extrem de inteligent, asa ca, in maxim o saptamana, se angaja la orice companie dorea. Mereu alegea un post usor, fara batai de cap sau responsabilitati, pe care il indeplinea mai mult decat profesionist. Din punct de vedere profesional, nimeni nu avea ce sa-i reproseze, nu lasa nimic in voia sortii, isi stergea orice urma de incompetenta. In scurt timp, isi demara proiectul: incepea sa transmita mesaje codificate angajatilor, in care le arata ca pot si merita mai mult, ii instiga la revolta impotriva patronatului, aratandu-le hibele din sistem. Nu dura mult pana cand managementul il lua la ochi si incercau sa-l vaneze prin orice mijloace. Ajunsesera sa-i propuna posturi de manager remunerate baban, motiv pentru el sa rada in hohote si sa le explice ca daca asta si-ar fi dorit, putea sa aiba demult asa ceva. “De dreptate sociala ati auzit?” le reprosa el in contrapartida, “stiti cu ce se manaca echitatea de sansa si o buna motivare a masei salariale? De respect si creare de conditii decente de munca ati citit prin setul vostru de reguli?”. Se distra cu ei prin anchete si sedinte la varf inalt, iar cand planul sau prindea radacini in mintile angajatilor, pleca. Isi alegea o alta companie si incepea lupta pentru niste principii care contraveneau agendei de lucru corporatiste.
-avea si paciente. Una dintre ele era o fanatica religioasa, credea in Dumnezeu si in fiul sau, Isus, credea in mantuire si in fecioara Maria. In fiecare duminica mergea la slujba si canta religios cantonete de proslavire a atotputernicului si atotizbavitorului. Era maritata, casnica si avea 7 copii. Ii ingrijea in fiecare zi, spala, dereteca si citea carti cu miros de tamaie, asteptandu-si sotul, sa soseasca de la mina. Cand sosea, il ruga sa manance repede si-l astepta goala in dormitor. Omul intra in fiecare seara tot mai ingrozit. Pe pat, crucificata, zacea o tarfa in calduri care urla dupa sex si penisuri inghitite. Il punea sa-i penetreze toate orificiile si dupa ce termina, ii inmana vipusca tare. Se aseza in genunchi si se apleca in fata, smerita:”iarta-ma doamne ca am pacatuit. Da-mi puterea sa primesc pedeapsa ta, precum fiul nostru, Isus, a primit mantuirea pe cruce”. Si nenorocitul de barba-su era fortat sa-i ofere cate o lovitura de bici pentru fiecare pacat savarsit. Mereu obosea la 69. De lovituri.
Trase dosarul, dar cateva hartii se imprastiara pe jos. Se apleca sa le ridice si ceva ii atrase atentia: sub scaunul din fata biroului lucea, pierduta, o agenda. Mica, neagra, straina. Se intinse, o apuca si o cantari. Avea o greutate anormala, desi parea sa cantareasca cateva zeci de grame. Era din piele fina, cu linii drepte si fixe si avea un insemn: M. O deschise si o inchise rapid. Broboane mici se coagulau pe fruntea lata si incepu sa transpire. Isi scoase ochelarii si isi lua capul intre palme. Privi agenda de sub nas, o adulmeca in cautare de miros de boala, o mangaie si ofta. Apasa butonul 8:
“Alo, Marc, sunt eu, Monica. Ti-ai scapat agenda la cabinet, poti sa te intorci dupa ea?”
“Nu. Monica, asculta-ma: a fost ultima noastra intrevedere, te-am vizitat pentru ultima oara. Nu mai pot trece pe acolo. Agenda este pentru tine. Te rog, nu o deschide inca. Iti voi da un semn cand poti sa o citesti. Atunci, probabil, nimic nu va mai conta. Imi pare rau ca am plecat in pripa. Monica, sunt lucruri in viata care ne depasesc. Te iubesc, adio.”
Apelul se intrerupse, iar Monica ramase cu o agenda neagra, pe a carei prima pagina apucase sa zareasca: “Vechiul Marc”.
Capitolul 11- Despartirea
Motto: “Iubito, ni s-au terminat tigarile... ...trebuie sa ne despartim! “(A.Bodnaru)
“Ma auzi? Te rog, asculta-ma cu atentie: trezeste-te! Marc, sunt aici, trezeste-te! Fa-o acum! Trezeste-te si deschide coletul!”
“Monica, urasc lumea asta, ma intelegi, o urasc!!! Pot sa-mi creez una a mea?”
“Nu trebuie sa o urasti, ci sa inveti sa traiesti deasupra ei...si nu a lumii, ci a oamenilor..
Poti sa creezi…credeam ca ai deja o lume a ta…Marc, sunt aici daca ai nevoie de idei”
“Coletul...trezeste-te, amaratule, deschide ochii!”
“Te iubesc, Magda!”
“Clara, sunt doar al tau! Lasa-ma sa-ti sculptez destinul in inima”…
“ Marc, esti tu sau iar vorbesc cu nenorocitul de robot?? Marc, de ce nu-mi raspunzi, alo, Marc, ce se intampla?”
“Un colet te asteapta, Marc, NU INCERCA SA FUGI! Marc, ia coletul! Te va salva!”
“Rosul asta face minuni cu tine, draga mea! Mai vrei cafea?”
“Coletul...”
“Totul e roua, doar roua…si totusi, Marc…Cred ca stiu cam cum te simti...oribil, oribil, oribil... si nu mai intelegi nimic, si nu te mai intelege nimeni…parca ar fi toti niste monstri care gesticuleaza violent…si dau din gura…si tu te uiti la ei si nu auzi decat niste ragaituri…si iti vine sa urli: plecati si lasati-ma dracului in pace…!!!!!”
“Stii ce melodie imi vajaie acum prin minte: rape me, my friend, rape me again… cred ca ar fi o idee buna impotriva deprimarilor...Monica, pietena mea, pardon, sotia mea imi sopteste din priviri acest cantec...ochii aia mari si goi si sfinti modeleaza notele astea blestemate...si vreau s-o iubesc pe Magda si tot ce-mi iese este un nesfarsit maraton al violului”
“Marc, pe sotia ta o cheama Paula!!!”
“Coletul e pe masa...in bucatarie...il desfaci azi???”
“Stii, uneori am si eu senzatia de sinucidere...ceva ce dureaza o fractiune de secunda...simt cum se rup toate in mine, sfortandu-ma sa nu-mi actionez gandurile...vad un hau si-mi vine sa cad...in el...vad un autobuz, la trecerea de pietoni, in viteza...si-mi vine sa calc pe zebra...vad metroul...si ma abtin cu greu sa nu pasesc intre linii...Monica, vindeca-ma!... Ma intreb zilnic...pe mine...daca mai am ceva de primit, daca mai astept ceva...daca ceva divin ma va atinge si-mi va spune: traieste asta, simte asta, fa asta!”
“coletuuuuuuuul, Marc, coooletuuuuuuuul”
“Of, dragul meu Marc, ce aproape suntem unul de celalalt…ca stari, ca trairi….azi noapte plangeam atat de tare si eram atat de pregatita sa renunt…,cum spui tu, pret de cateva secunde am avut impresia ca o pot face, ca voi termina cu totul repede….dar…..e un mare dar, doi oameni ma tin in viata…intotdeauna….mama si sora mea…nu as putea vreodata sa le frang inima...niciodata...niciodata...le sun zilnic si le spun...ca le iubesc... si...plang, urlu, ma sufoc…ma trezesc…e soare, mananc o portocala, ma plimb…ajung la cabinet, beau o cafea, fumez o tigara, povestesc un vis...si vorbesc cu tine, Marc, te chem si ne lasam demonii sa se joace...”
“Buna ziua, ati primit un colet! Vreti sa semnati?”
“Magda, trebuie sa ne despartim, mai sunt atatea de salvat, eu nu pot sa fiu salvat, nu am timp...si un colet ma asteapta acasa, si tata...nu stiu cum mai arata...si...uite, vezi poza asta? E o sculptura...cineva trebuie sa o sculpteze...e semnatura ei in cartea de istorie universala...Magda, nu am timp sa te las sa ma iubesti...am un perete de buda care asteapta saptamanal sa-i mai redau vietii un suflet...Clara, iarta-ma...nu, eu sunt, nu, nu e robotul...”
“Daca nu ai facut-o pana acum inseamna ca mai ai de primit…astepti…inca mai vrei ceva…si nu o sa renunti pana nu o sa dai de acel ceva, acel ceva care te va renaste ca om...”
“Un colet, doua colete, trei colete...”
“Se spune ca cei care se gandesc la sinucidere nu or sa faca vreodata gestul…si, in final, depinde de noi sa vedem lumea, viata, asa cum este…frumoasa…dureros de voluptoasa si irezistibila…depinde de noi sa alungam imaginile urate, oamenii urati, faptele urate…sa filtram si sa ramana in ceasca de cafea doar splendoarea…”
“Mama, tata...copacul ala batran si scarbos de frumos...pamantul asta care se cerne peste mormantul ei...”
“Ghemotoace albe, desirate, de bandaje insangerate...vieti manjite pe cutite de felcer...ne pare rau nu a supravietuit...fatul nu mai era in viata...”aaaaah….
“Gandeste-te, Marc…cum fac si eu…simplul fapt ca am un om ca tine- desi nu te cunosc-cu care sa-mi impart gandurile, fie ele triste, sau frumoase, este un miracol…inca ma mir cum de s-a intamplat…suntem doi straini, intr-un oras mare dar mic, in care ne-am putea intalni oricand…o nenorocita de rezervare a facut legatura...e magic...Nu ti s-a intamplat ca in momente de disperare si deznadejde sa primesti un mesaj, un telefon, sa auzi o voce care sa te faca sa-ti revii, sa-ti aduca zambetul pe buze…sa te faca sa uiti ce gandeai cu 5 minute inainte…si sa te ajute sa spui…merita…merita al dracului…pentru o voce, pentru un gand, pentru un prieten…pentru…tot…cred ca sunt o optimista incurabila…”
“Monica, esti psiholog, trebuie sa fii optimista, altfel as veni in vizita la cimitir, nu la o amica doctor de suflete!”
“Toate cantecele, toate melodiile, intreaga primavara care vine cu soarele de pe cer, noaptea, stand tacuta in fata televizorului sau doar sub plapuma si gandindu-ma, traind clipa…toata dragostea, saruturile, amorul, despartirile, toate astea sunt VIATA…durerea, insuportabila fericire cand ma suna…promisiunile, urletele, lacrimile si rasetele…toata viata asta merita traita, Marc!”
“Viata mea este altceva...este o minciuna, o amagire ce ma va...”
“Cartile…Idiotul lui Dostoievski, cu frumusetea care va mantui lumea, Antunescu-oare ce am face daca am fi intr-adevar fericiti…te iubesc atat de mult incat nici nu stiu sa te iubesc…ganduri, tristeti, frustrari, intrebari care isi au deja raspunsul…Eugene Ionescu, cu plecati si lasati-ma dracului in pace…stari, momente, adevaruri…viata…sa fii viu e atat de dureros si futut de splendid!”
“Daca apasati “ENTER”, comanda va incepe sa se proceseze. In cateva ore, veti primi coletul la domiciliul dumneavoastra!”
“ Fiule, i.........”
Aaaaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhhhhh! Se trezi. Se holba. Privi in jur. Adulmeca. Isi mirosi cosmarul si se ingretosa. Era tarziu, se facuse 5 seara. Intr-o ora trebuia sa se vada cu Magda si el dormise intr-o ora cat altii intr-o viata. Franturile de somn il dureau ingrozitor. Fragmente de cosmar inca se zbateau in cotloanele fiintei sale. Corpul ii era un intreg purgatoriu si nu rezolvase nimic la Muzeu. Inca nu stia cum sa rezolve aspectul “Clara”. Apuca telefonul si derula agenda. Din conglomeratul ala fosforescent de litere si cifre, nu simtea nici un impuls. Nume ciudate si numere familiare i se derulau intr-un impaienjenis care era gandurile sale. Singura conexiune reala pe care o dorea era cu numarul lui John, singura strangere in brate care-i lipsea era cea a batranului sau tata care-l crescuse, unica baie de sange necesara era cea familiala. Il arunca dezgustat, inca nu era timpul sa-si apeleze trecutul. Va fi oare? Va sosi clipa pe care o astepta din ziua in care parasise un mormant si un batran in genunchi? Isi sterse sangele din lacrimile ce se infiripau intr-o privire scrasnita, caprui-albastruie, de criminal neintentionat.
Fusese o saptamana cumplita. Scurta, agitata, bulversanta si atoasa precum matele unei pasari sacrificate artificial. Si tot calvarul ei incepuse de la coletul primit luni. Inca zacea pe masa, in bucatarie. Tacut si resemnat. Sau poate doar disciplinat si respectuos precum un soldat sinucigas din Compania 9, via Irak. Bomba atasata ticaia de luni, era vineri si inca nu explodase. S-o dezamorseze, printr-un sut brutal spre ghena, sau s-o declanseze, printr-o taietura curioasa de viitor? Nu stia. Habar nu avea. Un singur lucru era concret in aceasta secunda trecatoare: avea intalnire cu Magda, in restaurantul sau favorit. O programase miercuri, in agenda, inainte sa plece la o cina pregatita cu drag de Claudia. Inainte sa-l revada pe vechiul parinte Andrei. Inainte sa scrijeleasca un nou nume in lista lunga a celor salvati. Inainte s-o vada, in seara asta, peste cateva ore, ultima data pe Monica si sa-i lase cadou agenda lui neagra si plina de efecte. Ii era draga rau fata asta, dar ii statea in cale. Il facea sa-si puna prea multe intrebari despre sensul lui in aceasta lume. Il facea sa se indoiasca de el. Ea isi terminase menirea pentru care fusese azvarlita pe orbita vietii lui, de o rezervare nenorocita. Dar ii lasase cadou, de despartire, cheia spre noul Marc. Noul Marc mijea undeva, la orizont si el il simtea aproape. Nu ii mai putea rezista multa vreme. Era obosit si cosmarurile se inmulteau tot mai des in dureri insuportabile. I-l lasase Monicai pe vechiul Marc, ea avea nevoie de el, avea nevoie de agenda lui neagra, cu planurile sale secrete de a salva femei terminate. Monica avea nevoie sa inteleaga fiinta umana la maximul posibil. Si sa-si salveze pacienti brutalizati de teama de a respira o noua zi, un nou aer, o noua lume.
Intra la dus. Apa rece ca un mort in zapada ii biciuia sub jet cicatrici imaginare. Degeaba, nu le amortea. Doar spala saruturi de femei indragostite de un mit care credea in iluzii. Isi sterse corpul, cu miscari indoielnice, fara speranta si privi in oglinda. Undeva, departe, intr-un loc inabordabil vizual, un spiridus magic si aleatoriu tragea de un clopotel cristalin: “e timpul sa te vezi cu Magda. Pentru ultima data.”
“Vrei sa vizionezi un film despre viata ta? Eu m-as bucura sa-mi pot vedea viata, m-ar ajuta sa inteleg, sa ma inteleg si sa schimb ce e de schimbat…si sa cultiv ce e bun.”
“Da, l-am vizionat deja. Iar dupa film, am mers putin pe strazi, fumand, pana la autobuz ...era cald, adia vantul...orasul murdar era imbracat in negru iar luminitele albe de pe bulevard stingeau mizeria zilei intr-o atmosfera placuta...asa ca plimbarea pana la statia de autobuz mi-a mai alinat din tristete. Oamenii erau undeva departe, eu nu puteam sa-i vad, dar ei puteau sa ma vada: un mosneag tanar, flagelat de vicii sufletesti aluneca pe trotuare.”
Clipi rapid si alunga imaginea salvata. Se imbraca simplu si elegant si chema un taxi. Trebuia sa se grabeasca. Undeva, in oras, la o masa incarcata de trandafiri albi si rosii, il astepta o femeie. Ce-l implica intr-o combinatie de bomboane, cu gust exotic.
Ii trasa soferului indicatiile, avea nevoie de o mica oprire, intr-un bar in care lumea radea cu pofta de viata. Trebuia sa isi extraga puterea din lista lunga si scrijelita in miros de rahat. Trebuia sa respire aer de speranta si salvare. Doar cateva minute, un whisky dublu si o tigara arsa cu pofta. Si apoi, Magda putea sa rupa o bucatica din el. De adio.
Capitolul 12- Ganduri de artisti
“Alo, Clara, nu ma intrerupe, te implor, asculta-ma. Nevasta-mea lipseste doar o jumatatea de ora. Abia am reusit sa te prind la telefon.”
“Alejandro, lasa-ma, nu sunt in cea mai buna dispozitie. Te rog, nu ma provoca sa te detest!”
“Clara, sunt distrus, scumpa mea. Zilele astea am realizat ceva: asta nu este viata, este o imitatie de viata. Pe zi ce trece, in mintea mea, prinde radacini tot mai puternice o intrebare sacaitoare: daca nu voi avea parte de o moarte de artist??? Daca voi avea parte tot de o imitatie de moarte? Stii, iti tot povesteam ideile mele, pe care nu le puneam niciodata pe hartie, de frica scroafei, cum ii zici tu...stii, le am pe toate...sunt ascunse bine si…”
“Foarte bine, Alejandro, excelent. Du-te cu ele la un editor. Mai ai si altceva sa-mi comunici? Trebuie sa inchid”, se tanguia o sculptorita dezamagita de stanca incapatanata.
“Clara, fii matura, la dracu! Ma treci peste limite nedorite. Am nevoie de minutele astea cu tine. Am nevoie sa ma asculte o voce prietenoasa, am nevoie de amica mea draga cu care imi faceam planuri pentru o lume salvata de artisti. Iti aduci aminte? Tu vroiai sa salvezi spiritul printr-o lovitura magica de dalta, eu vroiam ca lumea sa citeasca altceva decat editoriale despre coruptie, atentate si trafic de droguri! Lumea in care traim nu se rezuma la sange, sex si boala!”
“Alejandro, multe s-au schimbat de atunci. Eram tineri, visatori si credeam ca vom salva planeta. Eram prea naivi sa credem ca putem lua locul unor fotomodele indragostite de balene esuate pe o plaja pictata in petrol, 89 de dolari barilul! Opreste-te dracului si trezeste-te la realitate! Esti un nemernic las si lipsit de talent, ce pute de frica unei batoze pline de bani! De bani, Alejandro! Asta vroia ma-ta sa ai, bani sa salvezi o civilizatie sud-americana care traieste din amintirea unui Borges, muncind ca sclavi pe plantatii de coca! Du-te dracului de visator!” flegma Clara un receptor tot mai neprietenos.
Tacerea prezerva apelul. Nici un clic nu anunta intreruperea legaturii. O melodie imaginara canta tristeti aruncate in vant, la nervi. Era frustrare, la cote maxime. Lacrimi reciproce isi impartaseau durerea. Un operator invizibil trebuia sa stopeze acest apel al deziluziei.
“Iarta-ma, Alejandro, iarta-ma...nu meritai asta, sunt o nemernica. Ma pierd pe fiecare secunda ce nu-i anunta vocea calda si plina de vise. Il iubesc, amice, iar el naste distante de mine si de dragostea mea.”
Alejandro putea auzi foarte clar un scancet acru, care se prelingea pe o stanca alba si superioara. Stanca distanta si infumurata nu se lasa inmuiata. Trebuia sa intervina, la o adica unde dracu era rostul lui in povestea asta? Era umarul menit sa-i sara in ajutor lui Marc. Alejandro nu stia cine este subiectul iubirii Clarei, dar avea o idee despre menirea acestei drame.
“Clara mia, te-ai gandit vreodata ca el ti-a citit talentul timid sa se nasca? Noi doi ne stim parca de o viata, nu as avea vreun efect de imbold asupra ta. Cacatul asta de discutie pe care incerc sa-l port cu tine, nevasta-mea mi l-a scris. Da, dragostea mea pentru ea si gelozia ei ce ma va ucide intr-o zi. Noi suntem izvoare de creatie. Crezi ca un sac cu bani ma va face vreodata sa-ti scriu ceva nemuritor? Nu, mi amor, cum nici pe tine, discutiile stereotipe cu un scriitor de duzina, nu te vor face sa sculptezi biletul tau pentru eternitate. Mese, scaune reci si strambe sau chipuri de oameni morti, ei bine, nici unul nu-ti va ingrasa talentul de sculptorita. Tu ai nevoie sa-ti stimulezi sufletul. Sa-l faci sa vorbeasca cu tine, sa-i asculti soaptele de durere, sa-l mangai sau sa-l certi, sa va separati si sa va revedeti. Ia-ti pauza de suflet si fa-i o vizita inopinata. Atunci, bucuria revederii il va face sa vorbeasca mai frumos decat opera lui Sabato. Iar soaptele lui iti vor sculpta visul tau. Poate ca asta era menirea acestei iubiri dupa care plangi acum. Credeam ca te droghezi si ma temeam pentru tine. Acum, ma bucur, realizez ca ai gasit doza necesara desavarsirii tale: o doza de suflet pur, incremenit in durere si tristete. Clara, amicul tau este un geniu. Ti-a dat ce foarte putini si rari oameni iti pot oferi: sclipirea de geniu. Te rog, iubita mea prietena, asculta-ma cu atentie. Descifreaza mesajul corect al unei soapte unice...”
“Alejandro...tu crezi...ca...”
“Clara, tu esti singura in care cred. In mine nu mai cred. Vroiam sa-ti spun multe asta seara, dar, poate e mai bine. Uneori, prietenii au nevoie de prieteni sa vada ceea ce este evident. M-as bucura sa fiu eu cel care ti-a aratat semnul de sens unic al vietii, din fata ta. El zace acolo, ii simti mirosul de vopsea proaspata. Tu doar ai intors nasul, stiu, sangele miroase teribil. Miroase salbatic si dureros. Dar cu el se vopseste indicatorul de care iti povestesc eu aici. Urmareste sageata din varf, mergi pe drumul ala, si, peste ani, amicul care te-a parasit, probabil, acum, va admira un vernisaj al unei artiste nemuritoare.”
“Alejandro, e oare posbil sa fi fost asa de oarba? Sa nu fi vazut semnele? La dracu, atatea zeci de ore de istoria artei ne-au invatat asta...”
“Da, Clara, ei ne invata teorie, dar viata ne invata ca ...iubirea este oarba. Auzim mereu asta, dar pana nu repetam singuri experienta acestei vorbe, parca nici un rahat de capodopera nu are gust placut”.
“Ai grija de tine, dragul meu...cineva neinsufletit a prins viata si ma cheama sa fac dragoste din el”, sopti Clara, in timp ce Alejandro auzi un tacanit ce-l separa de o posibila sursa de salvare.
Izbucni intr-un plans violent si se ghemui pe pat. Lacrimi din trecut impartaseau solemnitatea unui moment funerar. In lacrimile astea vroia sa-si ingroape toate scrierile nascute si ascunse precum copiii nelegitimi. Spera sa nasca din ele un soare proaspat si prietenos, un nou inceput, o noua scriere, opera sa. Era un moment de cotitura. Peste cateva minute nevasta lui va intra in casa si-i ca cotrobai prin hartiile de pe birou. Va cauta dovezi de adulter fals, il va ponegri, ii va aduce jigniri si-l va detesta din nou. Iar el trebuie sa-i produca o noua si interesanta povestire despre un stol de vrabiute ce se adapa la cismeaua din curte. Oare? Va scrie asta? Sau va scrie despre cersetorul care zace mereu in fata la metrou, un vechi soldat rapus de razboiul de acasa, pedeapsa pentru un razboi strain pierdut la puncte? Sau va scrie despre...despre ce?
Isi zvanta ploaia intunecata care-l inunda si incepu sa bata la masina de scris:
“Povestea aceea de dragoste parea a fi scrisa de mainile lui Dumnezeu...dar...corbul croncani a durere… tipatul jalnic si patetic cutremura valea intunecata, lipsita de viata si colcaind de umbre...parea o chemare la durere...sangele tasni in valuri la granita dintre real si ireal, dintre viata si moarte, dintre placere si durere, dintre iubire si ura...era granita dintre rai si iad, o granita batatorita de desele treceri dintr-un taram in altul. Paznicul batran si orb trecuse multe generatii dintr-un taram in altul, aceeasi generatie de multe ori, dupa cum fusese voia celui atotputernic...dar niciodata nu simtise atata determinare si siguranta ca la acest omul...simti prezenta lui hotarata care aluneca din rai catre iad si nu avu timp sa schiteze vreo intrebare, doar-doar o reusi sa-l faca sa se razgandeasca...un parfum de ura absoluta plutea in urma barbatului...ochii sai aruncau fulgere de manie si cuvintele sale erau blesteme de groaza...cerberul batran isi facu semnul crucii si incerca sa strige dupa plata sa...era in zadar, barbatul nu vedea nimic din acea natura apocaliptica pe care pasise, in fata ochilor sai se perinda doar sufletul sau negru de ura si deznadejde, de fapt in ton cu cea din jur…”
Asa ar putea incepe o poveste stranie despre o iubire imposibila dintre el si ea, despre existenta relatiei lor si alegerile pe care le-ar fi facut in cazul despartirii. El ar fi ales moartea eterna si iadul prin crima sinuciderii sau purgatoriul uciderii fiintei pe care a iubit-o…
Dar suna asa banal si patetic ca ii era si rusine sa mai scrie despre ea. Poate ca lumea vrea sa citeasca doar despre sex, orgii, felatii si masini de lux, in nici un caz despre barierele sufletesti sau lumesti care despart doi oameni ce se iubesc nebuneste fara sa inteleaga de ce si fara sa descopere ce i-ar putea pastra uniti pe vecie.
Usa de la intrare se tranti cu putere si in cadrul biroului o furtuna de proportii isi contura umbra. Simtea valul de groaza ce-l incojura amical si prinse curaj. Intinse hartia aburinda de scriere si astepta lovitura de gratie. Isi reciti in gand opera si-si facu cruce cu limba. O voce cristalina elibera izvorul de salvare:
“Alejandro, iubitule, de cand asteptam sa prinzi viata. Maine dimineata plecam la casa de vacanta. Aerul curat de munte si privelistea limpede a lacului iti va aduce inspiratie. Abia astept sa termini aceasta poveste. Sau nu, stai o secunda...de ce nu am pleca in noaptea asta? Da, vom pleca intr-o ora. Ma ocup eu de tot, intoarce-te la scris”.
Ii darui cel mai dulce sarut din casnicie si il lasa mut de uimire la o masina de scris ce astepta imbietoare.
Capitolul 13- Adio, dar raman cu tine...in suflet
“Buna seara, domnule Marc. Doamna Magda va asteapta la masa din colt.”
“Multumesc.”
Trase aer in piept si pasi mai hotarat ca niciodata. Cu cat se apropia de masa, pierdea pe drum din aliatii deciziei. Trandafiri albi si rosii ii faceau cu ochiul din vaza. Dadu binete parfumului de pasiune si sinceritate, o saluta scurt pe Magda, de frica sa nu-si desconspire sentimentele si se aseza. Isi arunca mobilul pe masa si trase scaunul mai aproape de masa.
“Mirosi a rahat”, pica verdictul.
La dracu, John trebuia sa investeasca urgent in niste odorizante mai eficiente. Era singurul defect cuantificabil, al scurtelor sale popasuri la “John owes you”. Restul era medicina naturista, pentru suflete de femei terminate.
“Ai dreptate, asta seara orasul pute mai rau ca ieri. Am inteles ca au anuntat noi investitii in protectia mediului” incerca el o gluma, dar nu reusi sa rapeasca decat un zambet amar.
O privi direct si acaparator. Era ravasitoare. Un gol in stomac ii anunta ca deciziile se targuiesc. Farfuriile se izbira de pamant, fata de masa zbura in aer precum o fantoma a trecutului, iar trandafirii cladira un pat de spini ai placerii sadice de a o poseda acolo, pe bucata de lemn teapana si neutra. Isi clati gandurile cu o gura din whisky-ul ce se izbea nerabdator in pahar. Era acolo, in fata lui, la masa din restaurantul favorit, dar el inca simtea limba ce-i violase trairile si agenda zilnica intr-o seara, intr-un club obscur.
“Cine esti?” il intreba speriat...
“Sunt tu, nu ma recunosti, de fapt ar trebui formulat corect: nu te recunosti?” raspunse cinic personajul din fata sa...
“Nu e posibil, nu esti eu, EU SUNT EU!” urla el paranoic in oglinda..
“Ha ha ha, ma faci sa rad, ranji reflexia de pe sticla...te stiu extrem de inteligent, dar nu m-am gandit vreodata ca vei ajunge la stadiul asta de naivitate...nu intelegi? Orice ai face, nu vei putea sa te renegi vreodata, asta esti, asa te-ai nascut, spoiala asta de bunatate de ultima ora nu te ajuta cu nimic...si nu ma lua cu filozofii de genul oglinda sufletului...astea sunt prostii prin care oamenii incearca sa mai traga de timp pana la urmatoarea lovitura pe la spate...oglinda asta, bucata asta de sticla este reflexia adevarului, a realitatii din tine…degeaba privesti si-i lasi si pe altii sa priveasca in oglinda sufletului tau...ea e una singura, pe cand, in rest, pe pamant, vei gasi doar oglinzi precum aceasta, in care privesti acum...iar oamenii nu vor avea si nici nu vor dori timp sa priveasca profund. Lor le este suficienta imaginea pe care o detesti acum, privindu-ma, mereu ei vor vedea doar bucata asta de carne, ranjinda, uneori hidoasa, alteori placuta, dar care poarta trasaturile lor comune, trasaturile fiintei umane, o fiinta abjecta care se zvarcoleste in fiecare zi printre putrefactii fizice si morale in lupta pentru supravietuire. In final, poate va castiga cel ce va fenta cel mai mult aceasta imagine obiectiva si palpabila...dar nu vei fi tu acela…tu ai ales sa ma ascunzi in ultima vreme, de aceea de fiecare data cand te vei furisa pe langa o oglinda precum aceasta, eu ma voi naste din sticla ei, mai hidos, mai crunt si mai morbid decat acum...si voi arata celorlati ca eu comand, nu tu, le voi arata cine esti...adica tu, adica eu…nu sufletul ala pe care mereu incerci sa-l vinzi ca pe-o iarba pretioasa, in realitate o biata apa de ploaie...si in final ma vei accepta...pentru ca esti cum te nasti, cateva filozofii ieftine nu te schimba... “
“Nu!” urla,” nu e adevarat! nu sunt tu, nu esti eu” si izbi cu pumnul intr-o avalansa de cioburi si sange...privea zecile de ranjeturi demonice care il hipnotizau din mii de oglinzi pe pardosea...lacrimi curgeau...dar era doar sange...rosu si ieftin...
“La dracu, Marc, revino-ti!” ii soptira deciziile intr-o noua alianta.
Magda il studia cu aceeasi tacere din prima lor noapte de viol sufletesc unanim acceptat.
“Marc, am decis sa vin asta seara pentru ca macar atata meriti. Am venit sa-mi iau adio de la tine.”
Se indragosti din nou de ea, ii linse ranile, ii pregati micul dejun si ii saruta fruntea.
“Poate te intrebi cine am fost si care a fost rolul meu in viata ta. Sau poate nu. Amandoi putem cadea de acord, aici, ca esti un tip inteligent.”
Da, un inteligent ce-si donase planurile pentru 13 bonavi mai putini pe strazile orasului. Un cretin de comis voiajor, de maine, va inceta sa colectioneze prezervative folosite. Intr-un colt al orasului, in cateva saptamani, o crescatorie de pasari va livra carne proaspata la supermarket, iar un cuplu fericit va sparge 2 oua pentru o omleta clocita intr-un fost teatru de operatiuni al unui sadic. O femeie ii va face masaj barbatului care a trudit toata ziua in mina de la marginea orasului. Si toate astea, datorita lui Marc, omul care a investit enorm in sanatatea mentala a districtului. Mai trase un pumn in oglinda care se recompunea din cioturi de sticla rosie naclaita.
“Tu ai fost cel care m-a ajutat sa-mi vindec violul. Suna cretin. Si asa si este. Numai o cretina mutilata pe viata crede ca un viol poate fi reparat. Tu i-ai dat un nou sens. Un sens pe care il cautam de cand taica-miu isi retragea prohabul din mine.”
Cand tacea, il excita si schita penetrari prin orificiile ei. Acum, cand vorbeste, ii face legatura cu bijutierul evreu si comanda un diamant imens. Femeia asta merita o rochie neagra de mireasa, in contrast cu pielea ei alba, de cadavru martir in razboiul orgiilor.
“Tatal meu credea ca violeaza un corp apetisant, de adolescent cu restante la matematica si literatura. In fapt, mi-a lasat o corigenta la capitolul vise. Violul m-a urmarit toata viata si mi-a schimonosit fiecare chip de barbat intr-unul familial, ce nu ma lasa sa trezesc dorinta in sexul opus. I-am respins pe toti de dragul de a nu fi respinsa. Pe tine te-am lasat sa patrunzi in corpul meu, asa cum a patruns trecutul.”
O saruta dulce-amarui pe buzele ei de mama a posibililor copii si spuse “da”. Pe viata.
“Stiu ca ma iubesti si sangerezi prin toti porii sufletului. Si stiu ca ai stiut asta din prima noapte in care ti-am violat gura cu un sarut pe care-l vei purta in inima toata viata. Marc, te iubesc pentru sansa pe care mi-ai oferit-o, de a-mi transforma cosmarul in vis nou si curat, de adolescent care crede ca dincolo de orizont Cupidon se joaca cu simturile noastre. De azi inainte, Magda nu va mai fi Magda. Va fi noua Magda. Fiecare este stapanul propriilor decizii. Si tu ai decizii de luat. Iti spun adio, tocmai pentru ca nu vreau sa interferez cu deciziile tale. Trebuie sa alegi in cunostinta de cauza cine va fi noul tau Marc. Dar pentru asta, Magda trebuie sa paraseasca scena si sa te lase cu sufletul distrus, distrus de dragoste.”
7 salbatici camuflati il impungeau cu sulite uriase. Sternul era o masa scofalcita de carne si organe interne, dar el zambea linistit. Undeva pe cer un suflet era sfasiat de corbi mari croncanind a durere.
“Adio, Marc, dar raman in tine. In sufletul tau.”
Se ridica si realiza ca o zeita parasea restaurantul. Mirosul de rahat se estompase, iar deciziile erau socate de contradecizii.
“Doriti nota?”, il intrerupse chelnerul refugiat dintr-un film clasic.
“Nu. Doar sa stii ca o iubesc. Pe viata. Ai notat?”
“ Ma scuzati, va simtiti bine?” sopti bucata alba de material de protocol.
“Imbecilule, Marc o iubeste pe Magda!!!!! Etern!!!!” urla, gatuit de cioburi ce-i prindeau gatul intr-o menghina.
Capitolul 14- Trenul
Trenul gonea cu viteza nemiloasa, nelasandu-i timp sa-si limpezeasca gandurile. Undeva, in noapte, un sarpe lung si luminos, scotand aburi pe gura sau doar oftaturi de pasageri rataciti pe drumul vietii, traversa locuri si oameni. Fugea de ceva din urma, din trecut, spre ceva din zare, din viitor. Fiecare pasager lasase ceva in statia de plecare si astepta o speranta la sosire. Magda isi parasise dragostea, dar isi regasise sufletul. Inca mai pastra pe ea mirosul de portocale si tutun, pe care Marc il lasa in orice incapere intra. Mirosul asta ii imbatase fiinta in ultimele zile, sau poate saptamani...nu mai stia exact...pierduse notiunea timpului alaturi de Marc.
“Marc, mirosi perfect... a portocale si tutun...o combinatie exotica, care accentueaza sensibilitatea si prospetimea unui barbat dur, masculin, neras si mereu cu o tigara pierduta in coltul buzelor...”
“Doar ce am fumat...iar langa mine, in cosul de gunoi, zac resturile unei portocale proaspete...”, recunoscu silueta fumaganda...
“Eu am una pe birou, e intreaga, neatinsa...o iau in palma si mi-o apropii de buze...o tachinez cu muscaturi imaginare, imi plescai limba in gustul ei...si ma imbat cu mirosul proaspat de speranta...uneori, imi aprind o tigara, sa-i tina de urat si sa palavragim despre un miros perfect”, ar fi recunoscut Magda...in soapta serii...
“Nu te induri sa-i spargi perfectiunea statica?” ar fi provocat-o el...
“Nu, Marc, incapatanat notoriu” ar fi ras ea de el, “nu intelegi? Perfectiunea ei sta in miros…perfectiunea ta sta in miros…mirosi a iubire proaspat…nascuta”…ar fi putut sa-i recunoasca Magda...
Pe retina memoriei ramasese vie si intacta imaginea lui Marc, din prima lor noapte, dormind ghemuit, cu genunchii la gura, cu o perna intre picioare si cu degetele palmelor stranse pumn, atingandu-i buzele. Nu ii marturisise, dar ea citise in asta dorinta lui de a fi protejat. Dormea ca un fat in burta mamei, intr-o lume calda, hranitoare si protectoare. Maica-sa ii dadea drumul cu greu, dupa 9 luni, din inocenta, intr-o lume barbara, pe care trebuia s-o cucereasca in fiecare secunda a vietii. In care trebuia sa razbeasca, sa evolueze, sa supravietuiasca, sa lase dovezi ale existentei in urma sa.
Marc era un individ dur, care odata, adormise in parc, cu capul pe o stanca. Duritatea ei ii daduse forta de a dormi linistit, departe de planuri sinistre.
Magda se gandea la Marc si plangea in interior. Era o nostalgie dulce amaruie, pe care o ai toamna, cand pleci de acasa la facultate, in orasul cel mare. Lasi in urma ta toate locurile dragi si familiare, parasesti oamenii draguti care te saluta zambind in fiecare dimineata, abandonezi strada cu nucul cel batran sub care ai fost sarutata pentru prima data, mai arunci din inocenta, undeva, ingropata sub un izvor cristalin, si iei cu tine cosmarul unui tata care a abuzat de tine. Magda ofta si privi pe geamul compartimentului.
Luna se juca cu pamantul si-l tachina indragostita. Se facuse mare, alba si plina, si-l sacaia cat e de frumoasa. Pamantul, si el un orgolios fara margini, ii zambea superior si mandru, aratandu-i grozaviile lui, intr-o lumina selenara. Campuri goale si inverzite, vai adanci si sterpe, munti ondulati si crestati-motive de seductie terestra pentru o luna nepopulata cu civilizatii distructive. Pamantul mai avea si oameni, iar pe geamul trenului, Magda vedea in noapte, derulandu-se rapid, destinele lor.
Uite, aici, pe campia asta, cineva avusese un vis, cand era mic si astepta in ajun de Craciun un mos darnic si pufos. Crescuse mare, iar visul lui prindea radacini intr-un pamant rodnic si verde. Isi facuse o plantatie de braduti si ii inchiria de Craciun la oameni care zambeau copiilor. Erau cu radacina cu tot, iar dupa folosire, lumea ii returna spre a fi plantati inapoi in pamantul ce tanjea cu dor. Afacerea nu era banoasa, normal, dar un om traia din visul lui de mic om mare. Trenul scoase un oftat prelung, semn ca Magda zambise visului care nastea pui de brad la margine de cale ferata.
Acum, viteza scazuse si ea putea admira un rau pe care pluteau stele, in palpait de luna galbena. Sub o salcie batrana si plangacioasa, un barcagiu tocmai incarca o portie proaspata de dragoste la prima vedere. Un cuplu de tineri ce-si zambisera prima oara in urma cu jumatate de ora, intr-un parc de distractii, venise aici sa isi ascunda soaptele. Barcagiul asta batran si stirb, cu zbarcituri care-i ridau fata pana la os, isi iubise sotia pana la moarte. Dupa ce ea plecase undeva departe, asteptandu-l, hotarase sa traiasca doar inconjurat de dragoste, sa fie pregatit pentru clipa revederii. Inchiria in fiecare seara barca si plimba indragostiti sub clar de luna. Soaptele lor ii pastrau vii soaptele ei, in suflet. Soapte…lui Magda ii place acest cuvant…a sopti…ii provoca simturile la descifrat carnagii sufletesti…parca ii si venea sa-l spuna in soapta…
Barcagiul asta era un norocos...in fiecare seara admira picturile unor mangaieri inocente, pe corpuri de indragostiti, se delecta cu imaginea unor sculpturi de saruturi pure, adolescentine...
Il lasa sa pluteasca pe fasia apei, in fuga trenului ce gonea in noapte, impasibil la frumuseti arhaice.
Undeva, in dreapta, un conac vechi prindea contur la poalele unor munti inzapeziti. Ii zarea la fereastra pe proprietari, un cuplu de 45 de ani, care nu reusisera sa aiba vreodata copii. Au incercat ani la rand sa isi umple vietile, dar doctorii ramasesera neputinciosi in fata unui mister perfectat de Dumnezeu. Intr-o dimineata, lacrimile secasera pe obrajii imbatraniti de imposibil si hotarasera sa isi umple casa de copiii. Amenajasera conacul si peste o luna deja incepeau sa curga tineri de toate varstele. Veneau aici, la aceasta familie, unde gaseau mereu mancare facuta cu drag, veselie si multa caldura umana. Ziua practicau jocuri de iarna pe partiile care brazdau muntele, iar seara incingeau cu totii o atmosfera de camin, in jurul focului. Vinul viert, mirosind a scortisoara si coaja proaspata de portocala, ii facea sa asculte vrajiti povestile de munte ale fericitului de acum cuplu. Magda putea sa le descifreze zambetul ce se contura la un geam de conac batranesc.
Trenul urca acum si luna deja adormise. Se invelise pe jumatate cu doi nori nazdravani si picotea dulce, visand la vreo eclipsa totala.
Magda se ridica si desfacu geanta. Telefonul plangea dupa baterie. Il scoase surprinsa si il privi ciudat. Un pliculet mic, cu parfum de angoasa, ii striga forforescent. Cu plumb in vene, muschi si oase, apasa pe buton:” Te implor...lasa-ma in viata ta. Te iert pentru tot, desi nu am ce sa iert...sangele s-a sters din suflet, de pe maini, de pe tot...te iubesc...fi....”.
Scapa telefonul care se zdrobi in gemete de baterie terminata. O sirena de tren se tanguia in
noapte, marcand un nou suflet uman, pe care il depasea cu nepasare.
Isi aduna lucrurile si iesi in graba. Alerga spre capatul coridorului, unde o mogaldeata de conductor se pregatea sa coboare in statia care se anunta urmatoare.
“Buna seara, domnule! Ajutati-ma, este urgent. Ce statie urmeaza?”
“Stimata doamna, urmeaza o mica statie de munte: Hope Lake (lacul sperantei). E cam liniste pe aici, cateva cabane particulare pe marginea lacului. In rest, pustietate.”
“ Stiti cumva cand este urmatorul tren inapoi?” intreba precipitat Magda.
“Da, in zori...mai sunt cateva ore bune...chiar vreti sa coborati in pustiul asta?” ingaima speriata uniforma frumos apretata.
“Da, e necesar sa ma intorc...cineva are nevoie de dragoste” articula un suflet care cobora intr-o statie uitata de Dumnezeu, intre munti, pe marginea unui Hope Lake, pe muzica scadata de locomotiva nepasatoare.
Capitolul 15- Monologul lui Marc
Motto:” M-am intalnit cu Ea, cu Moartea, dar eram atat de trist incat nici Ea nu m-a dorit pentru totdeauna”.
Marc zace in patul sau vechi, din mansarda si priveste in jur…si i se pare ca…noaptea devine zi, somnul devine veghe, lumina devine intuneric, viata devine moarte, iubirea este inlocuita cu ura, rasetele se metamorfozeaza in lacrimi, iar sanatatea ia culoarea sangelui…vede cum incet lumea din jur se transforma din ingeri albi in demoni si pasari de noapte, cum prefera luminii calde a soarelui pacla palida a lunii, cum oboseste ziua si doarme profund, cum se trezeste in noapte si zboara la stele…ii vede cum mor odata cu rasaritul soarelui in somnul cel greu si se trezesc plini de energie la strigatul noptii…le vede ura fata de lumina, soare, zi si cum se naste iubirea fata de intunericul linistit si lugubru al noptii ce simbolizeaza trecerea in nefiinta…vede in lumina soarelui cum fiinte dragi si sanatoase mor si se transforma in naluci si fantome ce-i bantuie noptile…dar ii sunt dragi, au plecat prematur de langa el si-i place sa-si petreaca orele tarzii din noapte cu ele…le-a iubit, l-au inteles, iar acum ii alina somnul tihnit si treaz al lunii…ele ii imprima speranta ca lumea aia veche pe care o reprezentau nu a murit, traieste prin el, prin oricine, prin orele pe care le petrec alaturi de ei…ii vede acolo in noaptea grea a vietii sale pe ei, batrani, tineri , sanatosi in ziua senina a mortii lor…si atunci lumea lor si lumea lui devine una…dar zorii mijesc iar el renaste inca o data din cenusa amintirii lor in lumea asta rece, rea si corupta a realitatii crude care il inconjoara…
“Doamne Dumnezeule, daca existi acolo, undeva, de ce ma lasi sa mor in fiecare zi cate un pic? De ce nu-ti trimiti un inger salvator sa-mi rupa contractul asta dureros cu Iadul, de ce m-ai parasit? Stiu, te-am renegat, te-am blestemat...dar daca intr-adevar eu sunt cel care s-a inselat, iar tu existi, de ce nu te arati sa-mi spui povestea frumoasa in care Binele invinge Raul??? De ce???”
Marc se reintorsese de la restaurantul sau favorit, unde si ultima farama de inocenta fusese zdrobita ireversibil. In drumul spre casa, masina aluneca in sila pe bulevarde pustii de viata...blocuri cenusii sau palate somptuoase cu multe nivele isi aruncau umbrele peste un bulevard al iluziilor...oamenii se ascundeau in ele, si-si faceau contabilitatea zilei sau vietii, isi echilibrau proportia de ingeri si demoni. In fiecare seara, echilibrul asta le dadea putere sa faca fata unei noi zile, intr-o lume pe care ei o creasera, dar tot ei o detestau. Ferestre camuflate ascundeau priviri triste de copii abrutizati de parinti despartiti si distrusi de vicii, neveste jalnice schimbau bezele cu iubitii de peste drum, in timp ce soti secati de “goana dupa aur” butonau telecomeni universale ale Golgotei. Marc nu mai suporta privirea trista a "oamenilor ", cand trecea dimineata spre chioscul de ziare...sau tipatul sfasiat de durere materna al femeii care cerseste in fata supermarketului opulent din cartier...sau fetele halicinante ale tinerilor ce se drogheaza in fiecare seara in incinta lugubra a liceului, azi o biata si inspaimantatoare ruina a unei civilizatii demult apuse...sau siluetele slabe ale tinerelor care se prostitueaza in noapte pe cativa $....sau discursurile ipocrite si sfidatoare ale "oamenilor politici ai zilei" despre cresterea bugetelor destinate innarmarii, in timp ce miliarde de suflete zac intr-o foame crunta si se hranesc zi si noapte cu himere, sperante si iluzii...
“Unde esti Dumnezeule, de ce nu vezi acest turn Babel pe care l-ai permis? De ce nu ne ajuti sa urcam acest munte al distrugerii si sa plonjam in eterna ta bunatate?”, se tanguia sufletul sau, in timp ce taximetristul obosit de ganduri negre gonea sa ajunga mai repede la o destinatie incerta.
Traversau un camp gol, intr-o citadela de civilizatie...un camp gol, pustiu si verde fosforescent in noaptea neagra...un retardat se inalta in mijlocul campului...pastea o turma de oi...o pictura stranie pe o panza surprinzatoare...il privea...statea acolo in idiotenia lui mostenita de evolutia unor boli ereditare, handicapul mental i se scurgea pe fata intr-un ranjet distrus si scarbos, umarul drept ii cadea intr-o parte, iar capul i se sucea pe un corp ghebos, care statea fixat pe niste picioare de sticla...era un simbol a tot ceea ce lumea lui Marc punea la zid si scuipa...oile il inconjurau simtindu-i afectiunea pentru ele, singurele tovarase de-a lungul zilelor si noptilor de cosmar mostenite la nastere...ranjea morbid, oamenii citeau crima si blestem pe fata lui, dar Marc zarea doar un retardat ai carui ochi sclipeau de speranta...privirea era singurul aspect uman la acea creatura hibrida...in ea isi pusese intreaga lui putere de comunicare, ramasa nealienata de niste celule distruse din nastere...privea cald si facea cu mana...in gestul asta, de o tristete rara, care pentru unii parea un comportament de om retardat, pentru Marc era cel mai eficient mijloc de comunicare intr-o lume atinsa de paroxismul controlului total...ii zambi cald si mincinos si-i facu semn cu mana...retardatul se opri din gesticulat si arata spre oi: ”vedeti, el va saluta...”...masina gonea in noapte, nelasand spatii de comunicare...
Amagirea isi arunca valul intunecos peste sufletul lui Marc, pervertit de trecerea unor ani "bogati" in pacate...disperarea il ia in stapinire si gandul sinuciderii ii bantuie mai abitir putinele ore de somn ale noptilor grele, din mansarda nenorocita in care traieste...
“Dumnezeu neputincios si ignorant, as vrea sa mor si sa renasc in trecut...as vrea sa gust curat si sincer din placerile vietii, sa ma hranesc cu fantasme, sa beau vinuri vechi, sa iubesc femei frumoase, sa lupt pentru sufletul si inima lor, asa cum numai in romanele copilariei am mai citit...as vrea sa cutreier lumea in cautarea aventurii si a pasiunii fara limite, sa inot in ocean, sa dorm sub cerul senin si plin de stele, sa zbor la cer si inapoi, sa TRAIESC...SA TRAIESC...SA TRAIESC...
As vrea sa te am pentru totdeauna, pe tine, Magda, sa te iubesc patimas pe un pat din trandafiri rosii si albi; trupul tau nepangarit si fraged sa mi se ofere precum o ofranda, sa ti-l acopar cu saruturi salbatice si flamande, sa musc din carnea ta apetisant de alba si parfumata; sa te iubesc precum marea iubeste in fiecare rasarit si apus de soare tarmul auriu, precum ploaia iubeste pamantul, inrodindu-l din belsug, precum norii argintii iubesc varfurile muntilor sau precum ziua iubeste noaptea, soarele iubeste luna, cu o pasiune misterioasa...neintalnindu-se niciodata dar cautandu-se mereu...de-a pururi...
As vrea sa gust din tine, cu sete neostoita, precum muntii gusta din izvorul ce tasneste din stanca salbatica, precum albina din roua limpede a diminetilor de august, precum soimul din aerul curat al vazduhurilor senine...as vrea sa privesc in ochii tai blajini si puri, sa ma pierd in parul tau lung si inmiresmat...sa te patrund, iar tu sa gemi, coplesita de placerea infinita care-ti strabate corpul...sa tremuri de dorinta, buzele tale fierbinti sa urle dupa saruturile mele, sanii tai sa-mi desfate pofta de perfectiune, iar dulceata carnii tale sa-mi invadeze simturile...dar, vai!, ce amagire, Dumnezeu tiran ce esti, in lumea mea nu mai exista iubire, nici macar speranta...doar gandul mortii mai castiga in constiinta mea...pas cu pas...mai mult teren, pe masura ce timpul se scurge implacabil...mi-ai dat o drama universala si m-ai lasat sa ma descurc singur…si tot ce am ales sa fac…a fost sa-mi ucid inocenta cu care ei, nu Tu, m-au nascut…i-am ucis cu alegerile mele, m-am ucis si pe mine…am ucis totul, crezand ca un perete nenorocit de buda poate fi umplut cu fapte bune…”
“Marc”, tuna vocea de sus, in capul sau crosetat in durere, “ti-am lasat mesajele mele, peste tot, in fiecare om pe care l-ai intalnit si l-ai ucis, cum spui, in fiecare fapta de a ta se simte o atingere de la mine, in fiecare gura de aer pe care o apuci lacom, zace o directie trasata de mine…nu ai multe de facut…trebuie sa te regasesti, sa-ti recapeti instinctele si sa citesti, sa descifrezi atent, Marc” sopti acum vocea…”oamenii imi acorda statut de zeu, dar eu sunt doar un biet neputincios care vorbeste cu ziduri tari de neincredere, disperare si necredinta in sine…eu nu exist, decat daca existati si voi...Marc, analizeaza-te, eu stiu ca oriunde te uiti, O zaresti...te farmeca, te face sa visezi, te poarta pe un taram al fanteziilor...
...Incerci sa rezisti ispitei...te amagesti ca e ceva trecator...ca vei reveni cu picioarele pe pamant...dar...
...iar o zaresti...simti un gol in stomac..incepi sa tremuri...toate planurile ti se duc pe apa sambetei...iti zambeste si uiti...de tine, de griji, necazuri, agende...o vorba dulce-calda iti arunca si te-a facut sclav pe vecie...incerci sa fugi, dar te intorci resemnat cu lacrimi in suflet si remuscari, urli dupa acel zambet sagalnic si candid care te face sa zbori la stele...eu vad toate astea, Marc, tu poti sa le vezi? Ai puterea de a-ti arunca valul comandat gresit si de a privi adevarul care zace acolo, in fata ta si te asteapta?” se mai auzira vorbele, din negura si ceata…
Marc vedea totul, dar trupul vlaguit de un suflet zbuciumat nu mai avea putere sa execute comenzile unei inimi in care mai zacea parasita, intr-un ungher, o sclipire de speranta.
Vocea se indeparta, un nou suflet tanguia dupa El, dar soaptele lui inca pluteau prin mansarda: “Marc, asculta soaptele vantului printre copacii ingalbeniti de toamna, glasul marii zdrobindu-se tandru de tarmul auriu, fosnetul frunzelor mangaind pamantul verde, rasetul zglobiu al copilului sugand viata la sanul matern, placerea strigata in noapte de iubita pierduta pasional in bratele barbatului, zumzetul insectelor iubind florile parfumate si colorate, ciripiturile pasarilor care se joaca in gradina inverzita si inflorita, baterea de aripi a pescarusului ce brazdeaza valurile oceanului verde-albastru, mugetul musonului in asfintitul rosiatic de vara, urletul mamei care naste viata si strigatul disperat al omului care se maturizeaza, oftatul linistit si fericit al batranului care moare impacat, asculta sufletul care dainuieste printre noi reamintindu-ne… asculta toate astea, Marc: sunt poezia vietii…pe care vi-o recit in fiecare zi…poezia ta inca asteapta primul vers…”
Marc nu vedea rimele poeziei sale, nu le deslusea notele unei muzici armonioase…el vedea doar siluete de femei, in noapte, o vedea pe Magda, pe Claudia, pe Clara, pe Narcisa-fata uratica si proasta, care-i servea dimineata cafeaua la barul de peste strada, si de care radeau toti barbatii; ii daruise si ei, poate, unica ei noapte de dragoste totala-, vedea un lung apendice de “bunatate”, operat scabros, in miros pestinential, pe un perete…vedea si simtea cum …diavolul ii prelungea contractul…citea cum…un icnet prelung si sfasietor zdruncina linistea ancestrala care salasuia in negura aceea plina de trairi, spasme si corelatii inteligente. Era o negura guvernata de logica, ratiune si in care cu greu isi facea loc nerationalul, sentimentele impuse de miscarea spasmodica si delirant de vie a inimii. Icnetul acela, dur si crud precum carnea plina de sange care tasnea din pantecul matern, apartinea unui sentiment ce-I invada negura rationala a gandirii-era sentimentul de URA, pe care cu greu reusise sa si-l retina pana in acel moment…
Da, era URA pentru tot ceea ce vedea cu ochii, simtea cu sufletul, mintea, mirosul, pipaitul, auzul… Era URA pentru fiinta aceea pe care o iubise mai presus de orice, era URA pentru corpul acela care se oglindea in oglinda, era URA pentru tot ceea ce il inconjura in acel moment. Deschise televizorul: era URA pentru fiintele alea patetice care se zvarcoleau pe toate canalele, precum niste viermi reci si scarnavi intr-o latrina, si care improscau cu stiri apocaliptice despre razboaie fratricide, bani castigati fara munca, oameni care mureau in mizerie, magnati ce traiau in huzur si placeri carnale de nedescris cu femei pline de jeg moral dar considerate adevarate “femei fatale”; era URA pentru acea cloaca politica plina de excremente, in putrefactie morala, aceea cangrena uriasa ce se intindea de la un capat la celalalt al Pamantului si care erupea puroiul acela fierbinte si veninos numit “DEMOCRATIE, DREPTURILE OMULUI, EGALITATE, LIBERTATE”-o adevarata mascarada si ipocrizie planetara; era URA fata de toate “realizarile” prezentate pe toate posturile, dar care erau cladite pe oceane de sange, durere, suferinta umana, mizerie sociala si putrefactie morala; inchise cu URA televizorul.
Deschise radioul: era URA pentru toti papagalii aia care scanceau baliverne pe toate frecventele; era URA pentru toate mizeriile alea “muzicale” pe care mase intregi de carne si oase dansau frenetic, adevarate ritualuri de imperechere cu diavolul; era URA pentru toti acei desfranati si pigmei nenorociti ridicati la rangul de vedete, pentru toate acele curve imputite si murdarite moral si fizic de mormanele de hartii fosforescente din care ranjea satisfacut iadul; era URA pentru toate raurile alea de putrefactii care-I patrundeau in timpane si-i invadau corpul nepangarit; inchise cu URA radioul si deschise usa.
Pasi afara. Era URA fata de flegma aia imputita de oameni care se revarsa pe strazi, bulevarde, terase, magazine, cluburi, discoteci, hoteluri, mijloace de transport; le simtea izul gretos de carne stricata si sentimente grotesti; pielea se infrigura pe el cand le citea in ochi nimicnicia sufletului vandut diavolului, cand le patrundea personalitatea inchiriata pe bani murdari unor principii josnice, care nu faceau altceva decat sa le paveze un drum frumos si relaxant spre iadul existentei lor. Le simtea lipindu-se de pielea lui fina si calda, privirile lor reci si spurcate precum blana sobolanilor care salasluiau in constiintele lor; acele priviri il sfredeleau ca niste pumnale ucigase si patrundeau in sangele lui rosu si curat precum niste lipitori scarbavnice si gretoase; vocile lor mieroase si pline de idiotenii marunte ii alterau auzul; mirosul ii era devastat de otrava pe care corpurile lor o emanau in valuri inselatoare.
Incerca sa fuga de tot acest infern, se intoarse in mansarda sa, utimul lui bastion impotriva acelei eruptii infricosatoare care era PAMANTUL. Isi aprinse o tigara-macar aceasta otrava era onesta-inca de pe pachet te avertiza ca vei muri in chinuri…ar fi fost prea frumos ca si oamenii sa poarte etichete…ar fi fost prea mult sa citeasca in metrou: pe unul, eticheta “ticalos zgarcit”, pe alta “ curva nenorocita”, pe altul eticheta” criminal pervers” sau “mincinos ereditar”…
Se gandi la ziua urmatoare si iar simti in negura aceea cum URA creste si se transforma intr-o reptila ucigasa si rece. Era URA petru alarma aia stridenta care-l trezea in fiecare dimineata si-I aducea aminte ca este un biet sclav ce trebuie sa se prezinte pe plantatie la ore fixe, sa manance la ore fixe, sa plece la ore fixe, sa respecte reguli si norme fixe; era URA pentru drumul acela lung si anevoios pe care-l facea zilnic pana la birou; URA petru fetzele alea plictisite din metrou, care ascundeau suflete pline de pacate si existente mizere in ziua si noaptea vietii; URA pentru mirosurile alea insuportabile emanate din toate directiile care-I impregnau un gust acru si respingator; era URA pentru mutrele alea respingatoare care populau biroul in care zacea 8 ore pe zi; URA pentru toata acea caracatita uriasa plina de vicii morbide, dorinte carnale, barfe umane si careia EI ii ziceau simplu: “loc de munca”…Era URA fata de toate acele discutii protocolare pe care era nevoit sa le auda si sa le poarte zilnic sub o masca perfecta a satisfactiei profesionale si sociale, URA fata de toate acele incercari oripilante de reproducere, incercari manifestate din toate directiile, de la toate nivelele, catre toate directiile, catre toate nivelele..
Era URA pentru propria-I persoana, pentru ca nu avusese curajul sa se impotriveasca acestei cloace mizerabile si sfarsise prin a se afunda si mai greu in noroiul acela murdar dar cu pretentii de umanitate…
Se privi in oglinda: era URA fata de toti barbatii din univers, fata de simbolul acela falic pe care toata masculinitatea il adora precum un zeu, dar care nu era altceva decat un biet simbol al neputintei, al aripilor frante in zborul spre cerurile albastre si vesnice…Era URA fata de corbii aceia flamanzi care colcaiau in jurul tuturor femeilor pe care incercase sa si le apropie in decursul existentei sale; croncaniturile care le ieseau din gatlejurile insetate de vicii murdare erau pentru el exemple de ipocrizie, ura, minciuna, ranchiuna, gelozie spurcata etc…Era URA fata de femeile alea proaste si murdare sufleteste care se complaceau in acest ritual perfid al imperecherii, care uitasera sa nasca flacara iubirii in sufletul lor, care uitasera sa-si ofere corpul feciorelnic si pur doar acelor saruturi ale dragostei, care nu pierdeau nici cea mai mica ocazie de a se umple de samanta colcainda de viermi a acelor scursuri sociale si sentimentale; URA fata de toate femeile din lume care faceau un tel in viata in a se vinde diavolului cu aspect de hartie, dar consecinte de sange si suferinta, fata de acele femei care preferau sa arda vesnic in flacarile infernului pentru cateva clipe petrecute intr-un “PARADIS” halucinant de fals pe acest pamant real, plin de dejectii care se nasteau in fiecare secunda in sufletele alea dezgolite de moralitate, puritate, dragoste…
Privi camera tacuta si ravasita…simti URA pentru tot ce zacea acolo: poze cu chipuri
fericite si adorate (nu vedea in poze decat bancnote prin care oamenii isi vindeau trupurile efemere unii altora; dar poza sufletului cand dracu o s-o inventeze??), lucruri incarcate de amintiri duioase din vremuri in care nu era invadat de acest sentiment, muzica divina care-l facea sa simta in transa perfectiunea universala…Simti nevoia sa ucida ceva, pe cineva, cumva...DAR SINGURA FIINTA CARE TRAIA IN JUR ERA DOAR EL…
Izbi usa de la bucatarie de perete, smulse primul cutit care zacea pe masa si se privi in oglinda aceea mare care atarna pe peretele din hol…da, era o idee, sa se ucida incet si lent, nu mai suporta toate acele simturi: ochii aceia care explorau totul, care trimiteau semnale catre inima ce sa iubeasca si ce nu, catre nas ce sa miroasa si ce nu, catre urechi ce sa auda si ce nu, catre creier ce sa gandeasca si ce nu…Cu o miscare energica si sigura, care-i trada aptitudini de ucigas profesionist, lasa lama sa alunece pe retina, iar sangele tasni instantaneu si in valuri…durerea era paralizanta, simtea ca viata tasneste din el prin gaurile alea negre si sangerande care ii tineau acum loc de ochi…Nu, era prea putin, ochii nu mai trimiteau semnale catre nas, urechi, creier-care era paralizat si nu mai emitea semnale ca ar judeca situatia…in schimb simtea un gol in stomac, un hau urias care punea stapanire, era durerea pe care viata din el o simtea in momentul acela de intalnire cu moartea, era o melancolie dulce-amagitoare pe care inima i-o pompa prin sange in tot corpul, un regret dupa viata aceea, fie ea si ticaloasa…Simtea ca inima, sufletul, plange dupa tot ce insemna palpabil in existenta lui, pe moment ii lipseau toti acei ticalosi si ticaloase, toate acele dejectii umane care-i populau viata, toate acele rauri de mizerii, toate acele pesteri pline de sobolani uriasi care erau zilele lui…
Simti cum totul devine incert in jurul sau, cum dispare aproape orice senzatie, fie ea si infima, ca viata ar exista…vazu acel emisar al mortii care-l poftea in noul taram al existentei sale, in paradisul pe care-l visase inca de mic in visele sale pline de candoare…
Pasi pe nisipul extrem de fin si auriu, simti briza oceanului imens care-i mangaia fata, auzi tipatul plin de fericire al pescarusului din larg; fiorii de placere care-i inundau corpul ii sugerara apropiata si imediata prezenta a acelor fapturi de vis ce aveau sa-I ofere valuri de placeri senzuale…nu intelegea de ce nu reuseste sa se acomodeze cu decorul, de ce ochii lui se incapatanau sa palpeze tot acest PARADIS…IN LOC SA-L ADMIRE…
Cu infrigurare, mainile lui se apropiara de fata sa surazatoare, incercara sa-i gaseasca privirea cristalina, dar….-si in acel moment, TEROAREA SE NASCU IN SUFLET…-dar, tot ce atinsera erau doua gauri umede…erau orbitele negre si sangerande care se cascau oribil spre acel INFERN ce-l primise cu bratele deschise…
Toata viata ii fusese frica doar de acest moment…intr-o fractiune de secunda, orbitele acelea murdare se obisnuira cu infernul inconjurator: nisipul fin si auriu reveni la ceea ce era in realitate, o mlastina plina de voma, sange si intestine umane, briza oceanului se transforma intr-un viscol lugubru ce-i dadu corpului sau senzatia de rece si vascos; pescarusul fericit din larg se metamorfoza intr-un corb urias care plutea peste acel teritoriu al mortii in cautarea unor lumini ce trebuiau distruse, iar fapturile de vis devenira simple fiinte ca el, care orbecaiau pe acel taram pustiu de viata si plin de atata moarte.
In aceea clipa, ratiunea urii il invada: era sortit sa orbecaie etern in INFERN…
…Alarma suna prelung si sfasietor in camera intunecata. Aproape ca sari in picioare. Era ud leoarca, iar copul il simti rece si alunecos precum pielea unei reptile ce dispare in tenebrele negre. Se uita in oglinda si zari doi ochi adormiti si o fata buhaita care-l privea cu teama. Injura scurt, isi aprinse o tigara si cauta telefonul. Vroia sa anunte la munca ca totul s-a terminat. Contractul dintre ei si el, da, ei bine, pot sa se stearga undeva cu el. Si mai avea nevoie de ceva. Avea nevoie s-o sune pe Clara. Avea o restanta de notat pe peretele din localul lui John. Clara era potrivita in aceasta dimineata. Doar ce o ucisese pe Magda. Nu era sigur daca ea merita peretele lui din buda. Magda ii servise o portie din ceea ce servea el femeilor terminate. Da, Magda se vindecase, dar il imbolnavise pe Marc. Ii daduse cea mai crunta noapte din viata lui. Nici cea din trecut nu fusese asa groaznica. Clara avea nevoie de corpul lui. Si el de al ei. Unde dracului este telefonul ala? Stinse tigarea si cazu pe ganduri pret de o secunda…Magda…
Capitolul 16- Scurt popas la Hope Lake
Motto:"Look me in the eyes and tell me what you see inside of me"
Statea pe banca, intr-o gara mica, pierduta in munti, la marginea unui lac, pe care oamenii il numisera simplu: lacul Sperantei. Inevitabil si mereu, natura vine in ajutorul fiintei umane. Ii simte pierderea existentiala si neincrederea in semeni si-i creaza substitute naturale, pentru monologuri pline de sinceritate. Lacul e un astfel de psiholog, tacut si guraliv prin valuri line, ascultator si frematand de dorinti ascunse in adancuri intunecate si necunoscute. Lacul este un martor constant al lacrimilor pe care oamenii simt nevoia sa le transforme in plati non-necesare. El este psihologul oferit de o natura, care, in ciuda rautatii cu care omenirea a tratat-o, se incapataneaza, in fiecare zi, sa ofere bunatate. Oamenii vin pe marginea lacului, isi pierd amintirile in apa ce luceste in bataia lunii si ii impartasesc durerile lor. Aici poti asculta soapte dulci de iubire, glasuri triste care vorbesc despre semeni sau sentimente pierdute si ingropate fara identitate. Lacul ii asculta pe toti, in liniste sau involburat, in functie de tragismul soptit cu teama, pe buza lui. Pentru fiecare are pregatit un val sau o unduire de melancolie, de iubire sau de intelepciune. In apa lui, oamenii regasesc puterea sa mearga mai departe, sa ierte sau sa uite.
Magda privi lacul si isi umezi inima in ceva ce-si interzisese. Omul care ii luase trecutul cu o pasiune animalica, ii dadea acum viitorul cu o furie ucigasa. Il dorea in ea, aici, pe malul lacului, la umbra racoroasa si decenta a sentimentelor sale, il dorea cum nu credea vreodata ca o sa doreasca un barbat.
Intinse mana si atinse apa. Cercuri se nasteau in ondulatii fine si il zari in fata sa:
“Iubito, ce ti-ai dorit aseara?” creionau ochii lui caprui metalic.
“....mi-as fi dorit sa ma uit in ochisorii tai...apoi sa patrund incet…adinc…in sufletul tau...sa poposesc acolo o clipa...si sa inteleg tot ce nu inteleg...sa ma linistesc vazand cat de bine poate fi...”
Intr-o seara, in timp ce Marc dormea ghemuit, Magda deschisese o agenda neagra, cu initiala M. Si citise. Cateva pagini, inainte ca el sa se trezeasca cautandu-i corpul printre asternuturi. Privi naluca din lac si se confesa, rusinata:
“Stii, m-am tot intrebat...ce parere am despre ce ai scris tu…am incercat sa fac abstractie de tine, sa le iau ca pe niste pagini gasite intr-un manuscris vechi …ei bine, n-am putut sa fac abstractie…de tine...stii de ce..? Pentru ca pe masura ce citeam...si citeam incet si atenta…simteam ca descopar un alt Marc...un alt el...pe care l-am vazut o clipa, la inceput, dansand cu sufletul, pe un ring de dans...l-am iubit pret de o secunda....si apoi l-am pierdut in ceata unui trecut vindecat…era ca si cum prin colile acelea...intram un pic in sufletul tau...un pic in mintea ta...era ca si cum descoperisem un univers nou...mirific...unde totul era plin de vibratii...de muzica si culoare...era viata...apoi...mi-am revenit la realitate si am vazut langa mine un barbat distant...si un pic rece in aparenta...si pentru o clipa m-am speriat...m-am intrebat..daca ce cred eu este pura fictiune...daca intr-adevar ...toate unduirile si toate acele vibratii se ascund in acel univers albastru de langa mine...daca vreodata am sa le simt...daca vreodata sufletul tau o sa mai vibreze asa...multe intrebari...mi-ar fi placut sa visez...ca este de ajuns sa intind mina...si sa ating acea clipa de maretie si de sensibilitate...apoi..mi-am zis ca este prea frumos sa fie adevarat...si apoi am tacut...in clipele acelea...cand te citeam..am simtit atata sensibilitate...atata iubire si atata daruire incat m-am speriat...m-am simtit atat de aproape de tine...de ceea ce ai simtit tu...si intr-un fel, involuntar,...unda aia de tristete...s-a lipit de mine....si apoi incepe o noua zi...de intrebari si de mirari...o noua zi...in care as vrea sa fie soare in sufletul meu...o noua zi in care imi doresc sa primesc...o plimbare...in amurg...si sa te simt pe tine...linistit...aproape de mine...de inima mea...?” tenta Magda viitorul...
“Iubito, ce ai vazut era…o naluca…o umbra din trecut… dormi la loc…maine ne vom plimba in amurg…” sopti naluca, disparand in lacul ce-o reprimi resemnat.
Parasise restaurantul cu sufletul impacat si cu un punct final, pus fara remuscari. Un simplu mesaj ii deturnase viata de la un traseu fix, de accelerat de noapte. Cine era Marc? Ce incerca el sa ucida prin faptele sale? Ce incerca sa nasca prin deciziile luate? Se inselase oare in privinta lui? Cine era John? De ce trebuia sa-l ierte pe Marc? Al cui era sangele ce se stersese de apa timpului? Privea lacul si el ii dadea sfaturi prin tacere.
Cauta mobilul pe jumatate distrus si capacul ce tinea bateria cazu in fosnete de hartie invechita de timp. Era lipita de baterie, iar acum zacea la picioarele ei. Se apleca s-o ridice si o despaturi:
“Aseara, racoarea noptii senine de vara mi-a patruns in suflet...lacrimile inimii se scurgeau usor din ochi direct in mare, iar contopirea asta o facea pe ea, pe Mare, sa geama usor in valuri spumoase care-mi mangaiau delicat picioarele...stuful ala vechi si ciufulit sub care zaceam m-a inteles si a zburat in zare...si atunci luna plina iesi de dupa aburul de nor ce plutea peste mare si-mi zambi...plina si goala, neagra si luminoasa, calda si rece, tacuta si vorbareata, de nepatruns si intelegatoare, senzuala si misterioasa...mi-am ridicat usor ochii spre ea, dar splendoarea m-a orbit, incalzindu-mi putin inima...iar sufletul schita un gest ca ar spera... si luna asta imi aduse aminte ca pe vremuri lasam tristetea la plecare si ma iubeam in tacere cu marea...doar zgomot de inimi sparte, de sentimente impartasite si de corpuri incolacite-n dorinti ne mai gadilau auzul...iar fiecare val care ne racorea pasiunea ce ne tasnea din pori spunea tarmului ca speranta nu e in deriva, ci navigheaza in ape verzi-albastre... si-am sters si ultima lacrima din ochi, m-am ridicat...si cineva mi-a stins iar inima...iar sufletul nu mai avea baterie nici de-o secunda de speranta...pana cand poate iar...luna va vorbi cu mine, pe tarmul marii...departe de aici, in golful nostru...la granita dintre trecut si prezent...
Pentru Ea...de la Marc...”
Era datata cu 5 ani si jumatate in urma. O impaturi la loc si o baga in buzunar. Isi copie numarul de telefon. Scoase mobilul sau si apela:
“Alo, da”, rapunse vocea imbatranita a lui Marc.
“Buna seara...John?” chestiona Magda lacul.
“Da, buna seara. Cine este la telefon?” isi transmise vocea nedumerirea.
“Ma scuzati ca deranjez la ora tarzie de noapte…nu ma cunoasteti…ma numesc Magda si am citit un mesaj adresat lui Marc. Mobilul lui este la mine...” se scuza Magda...iar la celalalt capat se mijea o spaima de moarte...
“Este bine???..Marc...traieste?” urla vocea lui Marc, ingrosata de trecerea timpului...
“Da, traieste..cred..oh, iertati-ma...cred ca este o greseala si intervin in ceva ce ma depaseste si nu ma priveste...iertati-ma...”ii soptea lacul Magdei...
“Nu, va rog, nu inchideti...domnisoara...Magda, da? Magda, nu inchide, te rog...spune-mi ca este bine, spune-mi ca traieste si ca este fericit”
“John...Marc traieste...dar moare in fiecare secunda cate un pic” izbucni in plans carnea alba ce tremura in compania lacului.
“Sunt tatal lui, Magda...cel care l-a crescut...eu l-am tinut in brate cand preotul turna apa peste bucata plapanda de carne...si el nu plangea...se uita cu ochii lui mari la mine si avea incredere ca nimic rau nu i se va intampla...radea si...de 5 ani de zile nu mai stiu nimic de Marc...al meu, de micul meu Marc...din ziua in care am ingropat-o pe Marie...micutul nu mi-a mai zambit...si nu mi-a dat ocazia sa-i spun ca nici un rau nu ne va distruge relatia...relatia noastra, Magda...”
“Tatal??!” urla Magda...doborand castelul de scenarii incropit pe nisipul gadilat de lac.
“Da, tatal care ...” isi incepu monologul vocea lui Marc, incropita din tristete, melancolie si iertare...
Magda asculta in liniste, cu inima pompand necesar intelegere. Intervenea cu explicatii si descrieri din memoria ei recenta. Minutele treceau, iar lacul aproba taciturn deciziile care faceau cale intoarsa. Isi delimita ramas bunul, fara dubii:
“John, astept trenul...ma voi intoarce sa-l caut. John, voi face tot posibilul...macar asta iti pot promite...” se resemna Magda.
Inchise apelul si astepta o directiva dinspre lac.
O masina de teren se apropia amenintator de statia de tren ce parea sa pluteasca pe apa. Devie de pe drumul ce serpuia paralel cu linia ferata si frana lin in fata Magdei. Din masina, un tip maruntel si suspicios isi arunca piciorusele pe sol si ii zambi. Cu doua degete duse la buze ii schita o liniste confortanta si se apropie de ea.
“Buna seara”, zambi omuletul, tot mai bahic in priviri.
“Buna dimineata, aproape” ii reaminti Magda, din priviri, rasaritul ce se forma la orizont.
“Da, corect, aproape dimineata. Scuze, nu vroiam sa va sperii. Am condus toata noaptea, cred ca am baut si o bere pe drum, am profitat ca sotia doarme bustean-nu stiti de la mine”, se inveseli mogaldeata ce isi construia simpatie in ochii ei.
“Apropos, numele meu este Alejandro Marguez, incantat de cunostinta…doamna…”
“Domnisoara. Magda. Si atat” ii zambi intr-un final.” Sunteti in drum spre oras?” il ruga din priviri.
“Ah, nu, stimata domnisoara. De acolo sosim. Sotia ardea de nerabdare sa ajungem inca din noaptea asta, avem o cabana pe lac, de fapt socrii...au...”, mustacii piticul, palindu-si din voiosie.”Ar vede, cica, ceva maret in mine...dar, ce faceti dumneavoastra aici, in pustietate? In afara de cateva case de vacanta particulare, nu prea e nimic in jur. Doar frumusete-pe asta o stiti de la mine”, isi reveni el.
“Astept urmatorul tren...sau primul. Cred...am fost prinsa intr-o incurcatura sau...neintelegere...si trebuie sa ma intorc. Asteptam si...conversam cu el, si iata-va” il lamuri Magda, facand un gest complice catre lac.
“Ah, da”, raspunse Alejandro cu aceeasi complicitate, aranjandu-si un nou zambet bahic,”lacul, eternul lac, salvator al sufletelor pierdute...si mie imi era dor de el...de asta am si oprit, sa palavragim putin, cat inca doarme nevasta-mea. Ea nu ma intelege...sau poate ca da...nu stiu...dar nu prea sunt dispus sa explic fiecare traire”, se resemna Alejandro.
“Sunteti scriitor? Aveti, cel putin, verva si dezinhibitia unuia. “
“Incerc sa devin unul...am ingropat de toti, multe. Motivele sunt diverse: frica de esec, teama de a nu fi inteles de catre cei apropiati” si schita un gest catre masina, “perfectionismul care ne caracterizeaza in multe clipe de cumpana ale vietii. Scriu mult, dar putine pagini vad lumina zilei. Majoritatea zac ascunse in cotloanele mintii, pe altele...”
“Nu ar trebui sa priviti lucrurile atat de fatalist”, incerca Magda o imbarbatare...”Nu aveti ce pierde...pana la urma, daca asta ati ales sa faceti in viata, sa scrieti, ar trebui sa publicati, sa aratati opera oricui si oriunde. Oamenii au nevoie de comunicare, au nevoie sa citeasca, cat mai mult si cat mai divers. De fiecare depinde ce, cat si cum ii va folosi spusele sau inscrisurile altei persoane. In ziua de azi, se publica multe tampenii, majoritatea comerciale, iar scriitorii inclina sa cada tot mai mult pe panta comercialului, sunt tot mai rari cei care incearca sa puna intrebari, sa gaseasca raspunsuri la probleme existentiale...”
“De acord cu dumneavoastra, domnisoara Magda...daca ar gandi multa lume in acest fel, poate nu am fi nevoiti sa experimentam zilnic atatea lucruri inutile. De exemplu, sa luam cel mai drag sentiment noua, oamenilor, dragostea... dragostea este un simbol in numele caruia incearcam sa ne justificam multe fapte…daca stai sa analizezi profund fiecare aspect al vietii, fiecare fapta, fiecare eveniment, fiecare traire pe care oamenii, femei si barbati, deopotriva, copii si parinti, bogati si saraci, incearca sa-l atribuie acestui complex emotional numit “dragoste”, sfarsesti prin a te intreba: dar ce dracului este dragostea?? De acord cu mine?” incerca mogaldeata s-o atraga de partea sa. Nu astepta raspunsul Magdei si continua:”…imi vin in minte multe…gradinita la care esti fortat sa mergi din momentul in care abia poti ganguri cateva cuvinte, sub pretextul “te iubesc, dragul meu copil, e cea mai buna pentru tine, aici se invata toate limbile straine”…cand la varsta aceea iti e gandul doar la jocurile inocente ale copilariei…e primul pas spre transformarea ta dintr-o fiinta umana intr-un simplu produs de consum al noii civilizatiei…peste ani, cand cresti si incepi sa manifesti primele semne de rebeliune in gandire, stai si analizezi si-ti dai seama ca ai fi putut fi asta sau cealalalta…dar parintii tai au hotarat la varsta de 4 ani, pentru tine, sa devii al doilea enstein sau kennedy… sau ma gandesc la facultatea aia nenorocita la care ai fost fortat sa mergi doar pentru simplul motiv ca era la moda…”nu vezi ca se cer avocati, economisti, doctori?” iti suna in timpane vocea sparta a mamei sau tatalui...ignorand talentul tau remarcabil in domeniul muzical, poetic, al creatiei sau al oricarui alt domeniu diametral opus de ceea ce iti trasasera ei…cand tu ai urat intotdeauna cifrele, legile stupide ale autoritatile statale corupte sau sangele si bolile ce macelaresc globul. Tu-tot ce iti doreai era sa zbori si sa visezi in lumea frumoasa a artei, sa scrii capodopere, sa pictezi asfintituri, sa joci piese, sa canti dragostea, in felul ala unic pe care ti-l admirasera primii dascali… sau ma gandesc la noptile cand te trezesti speriat in noapte si-ti dai seama ca traiesti langa un strain, straina…care-ti repeta zilnic ca face toate aceste lucruri odioase doar pentru ca “te iubesc prostutule/prostuto…” In numele iubirii, oamenii sunt capabili sa raneasca, sa distruga, sa omoare, sa minta, sa insele, sa arda, sa mute muntii din loc si sa devieze cursul natural al apelor, sa creeze monstrii si sa axsfisieze genii neintelese, sa arda pe rug inocenta si sa se inchine la diavoli macabri, sa lepede viata si sa asimileze moarte, sa….multe…doar pentru doua cuvinte banale…te iubesc…8 litere simple…si atunci, te intreb pe tine, draga mea Magda, ce poate ai fost victima si calau, ce dracului este dragostea?”. O privi rosu la fata, asudat si in pragul apoplexiei.
Magda il privea muta. Incerca sa articuleze cateva cuvinte, silabe, dar din gura ii ieseau doar zgomote ciudate si bolborosite.
“Sunteti tanara si frumoasa”, continua incalzit Alejandro, “doriti si sunteti dorita. Priviti sexual si sunteti privita sexual. De acord?” se imbarbata singur micutul om din care se evaporase si ultimul dram de alcool. Trase aer in piept, adulmeca lacul si continua discursul:
“Da, despre ce povesteam? Sex, corect, sexualitate…deschide radioul, aprinde televizorul, rasfoieste o carte, citeste un ziar sau o revista, ia metroul sau tramvaiul, fa o plimbare pe strada, mergi la munca, priveste un film sau delecteaza-te cu o piesa de teatru, mergi intr-un club de jazz sau ascunde-te intr-un club de noapte, fa cumparaturi la coltul strazii sau intra intr-un supermarket…e imposibil sa nu te izbeasca aceasta realitate a sexualitatii, intr-o masura mai mare sau mai mica, profund sau superficial…din 5 cuvinte receptionate pe orice cale, cel putin unul face referire la sexualitatea din noi, la cea din jur sau una dorita…de ce? Pentru ca suntem o societate de consum dusa la limita paroxismului, iar sexul este petru om cel mai dorit, bine vandut si raspandit produs de consum…de fapt, daca ar fi sa analizam in mare, fara profunzime, faptele sau lucrurile am putea spune ca orice duce intr-un fel sau altul la sex…doar ne-am nascut din sex…animalic, tandru, pervers, murdar, curat, impartasit…unii numesc actul procreatiei dragoste…nu conteaza, spuneam doar ca analizam fara profunzime…actul in sine e unul mecanic ce imbina, penetreaza sexe…si animalele fac sex…nu putem spune ca fac dragoste, sa fim seriosi…oamenilor le place sa fie superiori animalelor, asa ca introduc inca un element: sentimentele, dragoste…da, e posibil, dar acestea pot da doar o forma tandra, placuta, mirifica actului sexual…care nu e altceva decat o lupta intre cei 2 parteneri de a-si satisface propriile placeri…se intampla uneori sa termine amandoi in acelasi timp, iarasi diferit de animale…si atunci femeile superficiale sau barbatii care vor sa para romantici isi spun ca si-au gasit perechea…Sa fim seriosi, draga mea! Juisarea comuna si instantanee nu insemna suflete pereche sau indiscutabila casatorie a celor doi protagonisti…ci doar ca au intervenit sentimentele…el vrea sa-i demonstreze ei ca o iubeste si-i asteapta placerea. E cunoscut ca barbatii pot termina mai repede decat femeile si de cele mai multe ori, oricand vor ei. Femeile sunt mai sensibile, trebuie tratate cu grija altfel intervine inhibitia, iar centrii sexualo-nervosi se inchid si refuza evadarea placerii. Deci, faptul ca barbatul si femeia au terminat impreuna inseamna ca femeia respectiva e iubita si se poate baza pe barbatul ce-si omoara egosimul sexual pentru fiinta iubita. Si atunci, existand dragoste, ei pot spune fericiti ca s-au gasit…da, in pat, nu ca suflete pereche. Pentru suflete perechi e nevoie de o juisare comuna de personalitati, de suflete….lucru rar, daca nu imposibil…dar vorbeam de sex…ne-am nascut din sex, am crescut cu el expus prin toate locurile pana la varsta de 4 ani cand am imbracat prima uniforma de gradinita si am mers intr-un loc organizat pentru primele si cele mai fragede intalniri intre sexe…fetite si baietei jucandu-se, analizandu-si asemanarile si diferentele, explorand jocurile inocente ale copilariei, ce in maturitate vor distruge implacabil destine. De ce oare jocurile inocente din gradinita, cu organele sexuale de copii inocenti, in paturile maturitatii pot desparti oameni, distruge vieti, sterge iubiri? De ce uitam sau de ce nu stabilim regulile sexuale inca de la primii pasi? Pentru ca intervin sentimentele ce ne deosebesc de animale…”curgea robinetul din micuta faptura…
“Doamne Dumnezeule!” sopti ingrozita Magda…
“Interesanta schimbare a discutiei, credinta, Dumnezeu, vad ca ne completam reciproc” se entuziasma Alejandro.”Chiar am o teorie vis a vis de acest subiect exacerbat al zilelor noastre. Mereu ma intreb: exista oare Dumnezeu? Cand eram mic, bunica ma plimba la toate sarbatorile si in toate duminicile la biserica, ma punea sa stau in genunchi si sa ma inchin la diversi sfinti ce atarnau pe peretii lugubrii si intunecosi ai lacaselor de cult…ma punea sa spun rugaciuni, sa promit ca voi fi bun, ca nu voi alege raul…daca voi face asta, imi spunea ea, Dumnezeu ma va proteja si-mi va da in viata numai lapte si miere. Imi vine sa rad, amintindu-mi de toate astea, acum…da, am avut lapte si miere, dar pentru ca le-am cumparat de la supermarket cu bani munciti din greu, la limita prostitutiei morale si profesionale…Ma refer la perioada de dinainte de ...” si privi speriat masina. “Nu a coborat din cer nici un inger sa-mi zica ca am fost bun si voi trai vesnic…nu, nimic din toate astea. Privesc in jur si vad hoarde de tineri ce se roaga la “sfintii” lor, patetice si penibile vedete mass-media, vad oameni in toata firea in genunchi in fata unor dumnezei politici, cersind un trai mai bun si care, pentru un vot cincinal, primesc in scarba o mita electorala sub forma de promisiuni desarte sau mese campenesti. Ii vad pe acesti dumnezei grotesti, politici si mai reali decat dumnezeul bunicii mele, coborand zilnic pe unde video si radio si spunandu-ne ce bine vom trai pentru ca am fost “buni” in viata…in viata lor…si ma intreb: oare exista dumnezeul bunicii mele? acel dumnezeu cald si linistit pe care-l vedeam pictat in cartile si bisericile bunicii? Si atunci, omul rational din mine da instantaneu raspunsul: dumnezeu nu exista, e de fapt o proiectie metafizica si spirituala a sperantei din noi intr-o lume mai buna, dreapta si corecta. Dar oare meritam ceva mai bun?? Nu oare prin alegerile noastre, considerate in final rele, ne renegam de fapt esenta raului din noi? Esti ceea ce alegi, nu ceea ce te alege…Raul nu te alege niciodata…diavolul sta doar in expectativa si se joaca cu tine…te tachineaza…nu-ti place, mergi mai departe…iti place, ii spui da…si odata spus acel da, ai intrat pentru totdeauna in lumea lui…el nu-ti pune da-ul in gura, dar cand il primeste de la tine, nu ti-l va mai returna vreodata. De ce? Pentru ca binele e mereu relativ, iar raul absolut…faptele bune pot fi pe vecie uitate prin tragedii eterne…iar ciclul bine-rau se va incheia intotdeauna cu rau…” termina Alejandro si cauta aprobare la silueta alba ce se profila intr-un rasarit de soare, pe malul unui lac, intr-o statie de tren pustie, din munti.
Un muget de sirena anunta din departare o portita de evadare din acest iad mental la care o experimenta omul din fata ei.
“Alejandro, unde esti? Alejandro “ se auzi o voce adormita din masina care motaia pe malul lacului.
“Ah, sotia” se scuza viitorul scriitor, si incerca sa isi aranjeze tinuta.”Imi pare rau ca nu mai pot sta. Sper sa nu va fi plictisit cu teoriile mele, oricum nu aveati altceva mai bun de facut” isi recapata el tonusul de la inceput. “Va doresc calatorie placuta si mult noroc la descurcarea problemei de care spuneati” ii reaminti Magdei, in timp ce se indrepta spre masina. Isi aranja parul si inchise portiera.
“Cu cine vorbeai, draga?” il interoga vocea ce incepuse sa se trezeasca.
“Cu nimeni, mi amor, dormi, ajungem in curand” o anunta el plin de viata si demara in tromba, lasand-o pe Magda unui peron imbacsit de iluzii ce primea un tren menit s-o readuca in viata lui Marc.
Era dimineata, soarele iesise la plimbare pe buza lacului, iar in jur, Magda nu mai zarea nici un destin pe care sarpele lung ce aluneca pe calea ferata l-ar putea ignora.
Locomotiva ii reaminti ca parasea statia spre o destinatie cunoscuta dar cu final neasteptat.
GtheRevelator, Bucuresti, 2007
| postat de gtherevelator in 2010-01-27 20:09 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
scurt roman despre iluzii si un colet
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
Capitolul 1-Coletul lui Marc
Semna de primire, stampila factura si plati curierul. Inchise usa in urma sa si se aseza pe scaun. Un nor de ganduri se localiza confortabil deasupra-i. Isi turna un pahar mare de whisky, isi aprinse tigara si incepu sa freamate de nerabdare in fata coletului. Rotocoale mici de fum se ametira cu aburi calzi si penetrara norisorul. Era un colet mic, precum cele in care iti sunt livrate carti comandate pe internet. Si coletul asta fusese comandat tot de pe internet, dar era de alta natura. Nu erau carti, nici reviste, nici filme, nici muzica. Cel putin, asta spera el, iar sentimentul iesi speriat la suprafata. Se bucura privindu-l, precum barbatul topit de fericire in jurul sexului iubitei ce scuipa viata dupa 9 luni. Doctori imaginari priveau cu stupefactie nerabdarea fiintei umane, pregatiti sa intervina.
Ii placea sa caute in nestire pe internet, intra pe toate site-urile ce aveau o cat de mica scanteie de ciudatenie, mereu cauta ceva inedit, ceva care sa-l incite, sa-l surprinda, sa-l bulverseze. Era in fiecare seara in cautare de neprevazut. Vremea de afara ii inducea un vag sentiment de mister. Nu stia nici el ce cauta cu adevarat, uneori doar curiozitatea il impingea, alta data doar plictiseala. In seara respectiva il impinsese altceva. Inca nu stia ce anume, dar isi aducea aminte de anuntul misterios: "Vindem misterul vietii in oferta limitata. Fara taxe postale. Pentru doar 100 de dolari, tva inclus, poti comanda direct la tine acasa "Sensul vietii". Nu este carte, nu este inselatorie, nu este ceva ce ai mai gasit pe alte site-uri sau la alte comenzi. Este pur si simplu trecutul, prezentul si viitorul tau la un loc. Pentru o suma modica platita azi, maine vei stii ce cauti pe acest pamant. Vei stii pentru ce ai fost creat, vei intelege de ce ai evoluat si vei realiza care este ratiunea de a trai in continuare. Nu te vei imbogati, nu vei saraci, pur si simplu vei exista la adevarata si maxima ta capacitate. Vei afla din aceasta comanda care este elixirul vietii eterne. Nu iti garantam ca vei scapa de calvarul ridurilor sau al parului carunt, dar cu siguranta vei gasi fericirea eterna, fericirea absoluta. Comanda acum!". Buzele se umezisera de placere gastronomico-sufleteasca.
Nu era sarac, dar nici bogat. Isi putea sacrifica 100 de dolari pentru aceasta curiozitate ce-l invadase subit. Acum privea coletul si nu stia care era urmatorul sau pas. Sa-l desfaca pur si simplu sau...sa astepte? Sa astepte ce anume? Daca il desface si va fi dezamagit? Ce anume sa-l dezamageasca? Ce asteptari are pentru doar 100 de dolari platiti…platiti cui?? Si pentru ce i-a platit? Broboanele de sudoare ii tradau lupta launtrica. Transpira abundent si frumos, cu iz de creatie. Crea idei, dar tot el le ucidea. Urzea scenarii, dar tot el le demasca. Ce sa faca in continuare? Care sa fie pasul urmator? Il poate desparti doar o despachetare de fericirea absoluta? Sau e la un pas sa intalneasca tristetea eterna pe care si-o dorea de mic, de cand aflase ca mos Craciun nu exista?
Isi termina tigara si instinctiv intinse mana dupa cuter. Degetele formara un unghi de dorinta perfect. Dorea sa taie pachetul, sa-si primeasca micul cadou de la viata. Platit de el. De cand descoperise ca mos Craciun este vecinul de peste strada, ii urase pe toti. Nu mai aceptase vreun cadou si isi impusese ca principiu de viata sa si le faca singur. Cadourile. In felul asta evita o noua deziluzie banala. Lua cuterul in mana si se apropie de colet. In secunda urmatoare telefonul incepu sa zbarnaie a neprevazut. Pe ecran, cu litere fosforescente, il apela tatal sau. Il evita de 5 ani. De cand isi parasise casa parinteasca si se mutase 3 state mai la nord. Dupa tragedia respectiva, nu mai avea putere sa-l priveasca in ochi.
Viata sa era una banala, cu accente tragice la ore fixe. Nu era nici democrat, nu era nici republican. Nu era nici homosexual, nici heterosexual convins. Nu era nici negru, nici alb complet, avea un ten masliniu, mereu proaspat bronzat. Nu era nici romantic, nu era nici calaul pasiunii. Nu era nici destept, dar nici prost. Nu era altruist, dar nici egoist. Nu era nici indragostit, dar iubea viata. Nu era nici alcoolic, dar isi savura tigara cu o sticla de whisky seara, in timp ce dansa gol pe muzica celor de la The Doors, in mansarda sa populata de zeci de dvduri, carti si multe lacrimi. Plangea din orice, dar asta nu il transforma intr-un sensibil nascut sa salveze planeta de razboaie. Plangea ascuns, in interior, exteriorul ramanea mereu proaspat uscat si zugravit. O zugraveala decenta, de om cu planul pe 5 ani bine pus la punct.
Avusese odata un vis ca era fiul lui Isus, dar pana dimineata acest vis se terminase intr-o felatie lacoma facuta unui adonis perfect. Pana atunci isi venerase penisul, i se parea superb si le intelegea perfect pe femeile care se indragosteau mereu de el. In dimineata urmatoare, in timp ce-si clatea cu apa rece cosmarul, isi luase penisul in mana, il stimulase si-l privea in toata splendoarea erectiei. A constientizat pe loc ca e doar o bucata teapana sau flasca, dupa caz, de carne, careia masculinitatea ii aroga un rol prea mare in evolutia umana. Isi clatise gustul dulce-acrisor de sperma si plecase cu gandul sa nu-si mai priveasca vreodata penisul. Acest penis nenorocit il bagase in toate problemele superficiale ale vietii sale. Tot el statuse la baza tragediei ce-l indepartase de tatal sau. De maica-sa nu mai era cazul, ea murise in chinuri.
Privi telefonul si astepta sa se opreasca din sunat. Oare ce doreste tatal sau de la el? Stie destul de bine ca nu se mai poate intoarce in orasul copilariei sale. Iar pe el nu-l poate chema in vizita. Ar fi imposibil sa faca fata suvoiului de sange oglindit in privirea-i. Da, el, Marc, calaul rece de inimi pure, nu putea sa sustina o privire jalnica a unui batranel de 65 de ani. E posibil ca aici sa se regaseasca motivatia gestului sau de a comanda acest colet. Vroia odata pentru totdeauna sa intre in legalitate sufleteasca cu viata sa. Dorea sa termine cu…cu toate. Sa o ia de la zero. Sa fie noul Marc. Telefonul se opri din sunat iar Marc privi coletul cu teama.
Capitolul 2-Penisul de lut
Mainile i se jucau cu lutul neprietenos si murdar.
Cand era mica avusese o revelatie. Era in vizita, cu colegii de clasa, la muzeul de sculptura din oras. Se oprise si privise sculptura care reprezenta cele 2 nuduri impreunate intr-o perfecta relatie de amor si isi promisese ca atunci cand va fi mare isi va sculpta propria ei poveste de dragoste.
Se juca cu lutul iar gandul ii zbura la el. Se indragostise pe loc de el. Nu credea in dragoste la prima vedere. Pana in momentul in care el a pasit in incapere. Avea ochi caprui mari, cu sclipiri metalice de albastru infinit. O frapase acest amanunt rar. Erau ochi cameleonici: in secunda asta erau caprui, oglindind un prezent incert, in secunda urmatoare un albastru ireal inunda retinele, desconspirand un viitor sincer si pur. Nu stia cine este, nici o prietena nu-l recunostea, dar cu toate auzisera de mitul barbatului misterios care intra in fiecare seara intr-un club nou. Paseste straniu, o aura neagra il inconjoara, isi comanda un whisky dublu si isi aprinde o tigara. Mitul spune ca miroase a inocenta amestecata cu tenebre. Mereu paraseste localul luand cu el cateva inimi pline de speranta. Se mai spune ca nicio inima nu si-a mai revenit dupa contopirea cu acel barbat misterios. Auzise si ea de doua sinucideri tesute in jurul acestui mit, dar nimeni nu putea sa le asocieze cu prezenta misterioasa, in fiecare seara in alt bar.
Il privise asezandu-se la bar si aprinzandu-si tigara. Tragea puternic fumul in plamani. Tragea cu sete. Ai fi zis ca din acel fum isi extrage duritatea privirii. Luase o gura de whisky si isi intorsese capul. Cele doua priviri, a lui albastra, a ei verde frageda, se intersectasera. S-au adulmecat, s-au prezentat, s-au cunoscut, s-au explorat si au sfarsit intr-o penetrare melancolica. Pareau sa se cunoasca din copilarie, din sala de muzeu unde era expusa o sculptura cu doua nuduri ale unei povesti de dragoste perfecte. Apoi privirile s-au despartit. A ei a ramas pironita, a lui a plecat mai departe, in cautare de noi sculpturi perfecte ale dorintei.
In atelierul ei, ea se juca cu lutul, inima ii batea din nastere, iar memoria ii juca feste. Amesteca dragoste cu ura, picura pasiune si dezmat si mixa totul intr-un sirop amar de disperare angelica. Lutul se incapatana sa ia forma dorita de mintea ei. Inima castiga razboiul cu lutul si cu mainile ei de artista sensibila. Privi rezultatul: era un penis. Asta era tot ce putea scoate din jocul mainilor, gandindu-se la el. Un penis perfect, cu pielea neteda si catifelata si cu gust de argila.
De 3 zile se chinuia sa modeleze povestea lor de dragoste, dar de fiecare data tot ce ii iesea era doar un penis. Un penis nenorocit, penisul lui. Il distrugea, relua procesul si un nou penis se nastea in locul unei povesti cu zane si feti frumosi. O bantuia imaginea penisului sau. Ii spusese ca-l iubeste total, ca nu poate trai o secunda fara el, ca nu-i cere nimic decat sa ii lase prezenta in viata ei, iar penisul ala se nastea in fiecare secunda, dintr-un lut vechi si obosit de procesul creatiei unei inimi frante. Ii ceruse dragoste, speranta, inocenta, sinceritate, frumusete, sa poata crea perfecta lor impreunare, dar ramasese cu un penis teapan ce-i penetra amintirile triste si decazute din perfectiune.
Da, ea, Clara, femeia simbol al imposibilului, al unui zid dur in care orificiile sperantei nu puteau patrunde, femeia de gheata si eterna inabordabila real, isi dorea viata, isi dorea dragoste in ea, isi dorea un vis de perfectiune si tot ce primise fusese sperma. Multa sperma. Aburi de amor si patos, naclaiti de sperma fierbinte. Dorea sa-i arate in sculptura ei sentimentele pe care le nutrea pentru el, dar amintirile nu plamadeau decat nenorocitul asta de penis.
O raza de soare se furisa pe fereastra, proiectand pe perete o frantura din conversatia lor de inceput:
“Ma gandesc cat de mult se complica femeile in incercarea lor de a fi deosebite cand de fapt ele sunt iubite pentru niste lucruri atat de simple, dar profunde. Greseala noastra este ca suntem prea superficiale. Ne intereseaza sa avem tate, cur, masini misto, haine sexy, sa parem interesante, sa facem figuri, totul e o regie, nimic natural. Si atunci atragem in jurul nostru doar fluturi de noapte care vin la lumina, ca doar asta vad. Nu tu valoare, nu tu calitate, nu tu ratiune de a trai. Greseala noastra”
“Si totusi, Clara, cata putere ai avut sa recunosti adevarul despre voi”, ii zambise el in bar, “sa nu generalizam insa...si cu barbatii, cred eu, e aceeasi poveste...mai exacerbata, deoarece voi ati inceput...si ei incearca sa va atraga cu acele chestii...eliminand definitiv esenta, de fapt, personalitatea proprie fiecarei fiinte. Devenim niste produse comerciale, ne luam toti dupa acelasi tipar, uitandu-ne amprenta personala intr-un sertar parasit al sufletului...putini se trezesc pana la final...si asta e si mai trist...de ce? Pentru ca nu vor sti nici macar pentru o singura secunda cine au fost cu adevarat pe aceasta lume...”, isi afundase el nasul in pahar.
“Privim la modul general. Evident ca exista exceptii, era doar o privire de ansamblu. Pentru ca de starea asta de fapt eu ma lovesc zilnic. Si asa e, ai dreptate, noi am inceput si noi v-am stricat si pe voi”, rase ea. “Ma bucur insa ca eu raman la toate rece. Trist este pentru noi, cei care intelegem, ca cei care nu se vor trezi vreodata nu vor stii niciodata ca au trecut prin viata ca o pala de vant, fara sa se cunoasca, fara sa fie cunoscuti. Femeile, cat si barbatii, incurajeaza aceasta percepere a lumii, a relatiilor dintre oameni. Femeile se ascund sub haine si tone de machiaj, le exacerbeaza importanta fara sa aiba nici cea mai mica idee despre cine sunt ele de fapt, iar barbatii sunt atrasi de femeie glamouroase, sexy, usoare, care nu le complica viata dar care dau bine. Nu ii intereseaza femei cu opinie, cu verticalitate, cele destepte si independente ii sperie, ii solicita prea mult si risca sa devina ei prada lor. Stii ce mi se pare cel mai curios? Ca unii chiar se indragostesc de papusi fara personalitate, creiere sau touch personal...” se intristase Clara.
“Stii ce e curios? Ca intotdeauna m-au lasat rece femeile astea, glamuroase, sexy, cu tone de machiaje sau ultimele toale vazute la televizor, la vreo "vedeta" autohtona sau de import. Am cunoscut destule femei la viata mea, nu ma refer aici neaparat la cele cu care am avut relatii mai apropiate, ci in general, din toate categoriile, uneori si rase etc. Cele mai interesante erau "rebele", cele care nu intrau in tiparele dictate de "mondenitatea" stabilita de massmedia...la prima impresie, imi pareau niste izolate, paria, neintelese, dubioase-alege tu orice alt epitet cu aceeasi esenta a descrierii...dar avand ochiul antrenat in timp, de la prima impresie ma atragea un aspect care ma incita sa cunosc persoana respectiva...ceva sarea in ochi si ma intriga: care e realitatea? ce se ascunde in spatele acestei masti pe care o abordeaza fata de ceilalti? e greu sa convingi o astfel de persoana sa se deschida in fata ta, sa-si expuna viata si sufletul pe tava, le e frica de reactiile tipice de respingere si deradere cu care le-a obisnuit societatea noastra superficial creata si antrenata si incurajata...dar odata convinse ca pot vorbi deschis, fara prejudecati si la nivelul pe care si-l doresc, ramai surprins sa vezi ca mai exista si femei deosebite, cu cap, inteligente, nu ma refer la cunoasterea unor teorii matematice, si, mai ales, cu o personalitate complexa, care pot da lectii de viata si inchide gura in cel mult 5 minute oricarei "vedete" supraevaluate de pe sticla ercanului. Discutia asta imi aduce aminte de romanele clasice...in care el, artistul, poetul, scriitorul, geniul se indragostea de o prostituata...primul impuls: ce dracu sa gasesti la o prostituata in afara de sex???? Mai mult sex??? Nu...un suflet profund...dar asta e arta, nu vorbim de prostituatele moderne.
Desi in general ma enerveaza Coelho cu stilul lui strict comercial, imi aduc aminte cu placere de o carte a lui: 15 minute, despre o prostituata...cred ca a fost cea mai interesanta carte citita despre viata unei prostituate...daca ar fi toate ca respectiva, zau de nu m-as duce numai la bordel”, glumise el, cu zambet larg de artist decazut.
“11 minute” il corectase Clara… “Am gasit-o plina de profunzime, daca stii sa citesti printre randuri, sa vezi pana in sufletul povestii si al autorului. Obisnuiam, pana nu demult – si chiar acum, in momentele de rebeliune – sa testez barbatii, sa vad cum reactioneaza, ce pot sa gaseasca intr-o femeie de carton. Ma amuzam teribil. Si acum, cand ma gandesc, zambesc amuzata. Mi se pareau niste biete marionete. In timp, am descoperit ca si in materie de agatat exista o moda, materializata prin diverse metode si replici. Un singur tip mi-a spus, la o cafea, cand eu, sigura pe mine, privindu-l cu detasare si nonsalanta – vorba aceea, stiu eu ce in capul tau – l-am intrebat ce vrea de la mine (retine ca eram la prima cafea impreuna!) mi-a spus “vreau sa facem sex nebun”. Am ramas fara replica pentru cateva secunde, franchetea declaratiei lui m-a uimit complet. Il stiam de baiat extrem de destept, sigur pe el si foarte alunecos. Azi, imi este un bun prieten cu care fac misto de femeile care ii cad in plasa. In rest, toti vroiau acelasi lucru dar nu aveau curajul sa il recunoasca. Ce vrei de la mine? Sa petrecem mai mult timp impreuna, nu stiu de ce dar imi place compania ta enorm, ma simt bine in prezenta ta. Hai sa mergem la masa, la film, la suc etc, imi place la nebunie zambetul tau – asta fiind chiar o replica foarte des utilizata ca pana la urma voi ajunge si eu sa cred ca zambetul meu e frumos. Ai prins ideea? De-asta sunt eu dezgustata de societatea in care traim, pentru ca ea ne face sa fim asa. Si cand ma gandesc ca pana de curand asta era deliciul vietii mele, asteptam cu sufetul la gura sa ies la atac si apoi sa le impartasesc prietenelor experientele. Acum ma cheama toate la terapie, ca oi fi patit ceva, ce e cu mine. Daca pana si eu credeam ca asta mi se potriveste, cum sa creada ele altfel? Cand o auzi mereu pe Clara sustinand sus si tare ca a fi singura si independenta e cel mai frumos lucru, ca asteapta sa ia cluburile in primire de indata ce vine weekendul, ca orice barbat e bun de prostit atata vreme cat e major, cand o vezi mereu fericita, vesela, cu pofta de viata. Si purul adevar este ca asa si sunt. Pentru ca indiferent ce ma nemultumeste, partile care ma multumesc sunt mai multe si mai grele si mi se pare o crima sa imi pierd ore din viata fiind trista. Am motive de suparare, le alung si le scot in fata pe cele de bucurie” se accelerase ea, picandu-i in plasa conversatiei deschise...prea deschise...
“Da, 11 minute, scuze, era de ceva vreme, nu mai retineam durata actului” ii zambise albastru. “ Nu stiu daca ma crezi, dar nu cred ca am agatat vreodata 100%.”
“Te cred. Tocmai ti-ai gasit persoana potrivita care sa te creada. Cred ca fiecare trecem in viata prin diverse stari, momente, etape de fapt. De liniste, de expansiune, de tristete, de melancolie. Si cu cat treci prin mai multe etape cu atat capeti mai multa experienta. In jocul asta al meu, as fi ipocrita sa nu recunosc ca au fost si barbati care mi-au placut si cu care la un moment dat ma gandeam ca mi-ar placea sa am o relatie. Serioasa. Dar imi era atat de frica, de dezamagire, de suferinta, incat fugeam. Stiam ca daca o perioada nu-l vad, imi trece. Ochii care nu se vad se uita, mai ales intr-un stadiu atat de incipient. Si asa am reusit sa ma protejez de iubire pana acum. Si de fiorii aia, fluturasii prin stomac. De care mi-e dor”, isi plansese Clara of-ul, in fata unui strain misterios, ce ii creiona aripioare invizibile.
Inchise imaginea si turna putina apa peste el, peste penis. Relua procesul, in timp ce sanii sai mici, angelici si abia inmuguriti de viata ce curgea de pe buzele lui, frematau.
Capitolul 3-Telefonul
Inchise telefonul si-si scoase ochelarii. Inima ii batea cu putere, a dezamagire penetrata de deceptie. De 5 ani de zile incerca sa realizeze o conexiune. O simpla si banala conexiune. Vroia sa spuna o singura fraza: ”te iert si te astept cu dragoste”. Dar niciodata nu ii raspunsese cineva. Exclusese din start varianta de a scrie un mesaj. Dorea sa-i auda vocea, sa simta din nou carne din carnea sa, sange din sangele sau, fie si doar prin cateva sunete ce se nascusera din pantecul sotiei sale. Pantec in care el isi lasase samanta incarcata de iubire si din care tasnise mogaldeata de viata pe care si-o dorisera inca din primul an de relatie.
O iubise mult pe Marie. Seara, inainte de culcare, in timp ce prietenii sai de status priveau lupte de wrestling sau alunecau pe canale adulte, el plangea in gradina, sub copac. Pamantul ii primea lacrimile cu nostalgie si i le trimitea sotiei ce se odihnea la 2 metri adancime. Ridicasera din greu aceasta casuta, dar era caminul perfect pe care si-l dorisera de cand se luasera. Fusese o nunta rapida, in Las Vegas. Vroiau sa economiseasca bani, aveau nevoie de ei sa cladeasca aceasta casa. Isi pusesera multe sperante in ea si, dupa 2 ani, prietenii ii invidiau pentru petecul perfect de familie. Planatasera impreuna acest copac si tot impreuna hotarasera sa doarma la radacina lui. Din pacate, ea plecase prima. Fara sa spuna ceva, fara sa-si ia ramas bun. Plecase definitiv. Seriful il anuntase de decizia ei si a lui Dumnezeu:
“John, imi pare rau. Nu stim ce s-a intamplat. Am gasit-o plina de sange in parc. Nu mai era in viata. John, plang alaturi de tine, stiu ce simbol erati pentru comunitatea noastra. Un simbol imposibil al iubirii perfecte”.
Au ingropat-o impreuna, doar ei doi. El arunca cu pamant peste groapa, intarziind, cu speranta, fiecare gest si dintr-o data discutia a izbucnit:
“Tata, am primit un telefon azi dimineata. Stiu cine a ucis-o pe mama, tata”
Si-a ridicat privirea si a privit cu dragoste. O bucata din sotia sa il privea speriat. Iubea aceasta bucatica din ei, mai presus de orice. Dupa prima nastere, Marie avusese complicatii si nu au mai reusit sa-si duca visul de a avea doi copii, pana la capat. Nu au mai vorbit niciodata despre asta, dar erau fericiti, iar toata dragostea lor se revarsa peste unicul lor nascut. Acum isi privea singurul nascut si tot ce vedea era zambetul caprui al sotiei sale. Lacrimile sale se prelingeau albastru metalic si se amestecau cu pamantul.
“Tata, ma asculti? Stiu cine a ucis-o pe mama. Trebuie sa-ti spun, nu pot trai cu acest secret in inima. Dupa ce iti voi spune, voi pleca pe aceasta poarta si nu ne vom mai vedea vreodata. Nu voi mai avea puterea sa te privesc. Intelegi ce-ti spun, tata? Voi pleca definitiv.”
“Tu esti mama, tu esti Marie. Mama nu a murit, nu a ucis-o nimeni, traieste in tine si in mine. Daca vei pleca definitiv din viata mea, eu nu voi mai fi cu ea, ceva va lipsi. Bucata din ea care zace in tine nu se va mai bucura de bucata care zace in mine”.
“Tata, intelege, te rog. Nu pot sa fac ce vrei tu. Cand iti voi spune ce a ucis-o pe mama, eu o sa dispar, nu merit sa mai stau pe loc. Nici nu pot sa ascund adevarul, imi va distruge viata, mai mult decat mi-a distrus-o deja. Voi deveni un cosmar al amintirilor tale frumoase. Este un cerc vicios, stiu, dar sunt un munte nonorocit de egoism ce nu poate trai cu doua pacate pe suflet”
“Nu inteleg, te rog, linisteste-te…”
“Tata, asculta-ma, pe mama a ucis-o…” si a ascultat in liniste si durere un adevar care i-a separat pe viata. A cazut in genunchi si a urlat la Dumnezeu. Dumnezeu nu era acolo, se ascundea dupa un nor si-l scuipa cu stropi mari si desi de ploaie neagra de sange. Il scuipa pe el, pe bucatica din Marie ce-si urla adevarul, scuipa pe mormantul sotiei. O flegma rosie se revarsa din ceruri, iar el inghitea lovitura dupa lovitura. Apocalipsa ii aducea aminte de un film cult al lui Marlon Brando, dar i se parea un joc stupid prin jungla, cu protagonisti spalati pe creier de guverne americane corporatiste. Apocalipsa lui era adevarul scuipat de o gura pe care o hranise de la primele zile de viata. Chiar si la 19 ani, cand avusese accidentul de motocicleta, hranise gura asta imobilizata, cu ambele maini in ghips. Gura asta care ii dadea saruturi focoase la 4 ani, in fiecare seara, la culcare. Gura asta care ii spusese “tata, esti cel mai simpatic tatic din lume”. Gura asta care-i spusese “tata, vreau sa fiu ca tine, sa construiesc avioane si sa le arat oamenilor ca visele imposibile pot deveni realitate”; gura asta care-i marturisise “tata, prietenii mei imi marturisesc ca nu au vazut inca vreun film de dragoste cu un cuplu mai armonios ca al vostru”…gura asta, acum, ii distrugea fiecare particica din corp, fiecare picatura de sange se zbatea de peretii venosi sa tasneasca afara, fiecare bucata de piele se exfolia de durere, fiecare fir de par ii albea subit, fiecare sunet filtrat se transforma in muget de cosmar, fiecare senzatie tactila procrea taieturi de cutit. Isi muscase limba, aproape o despicase in doua, iar sangele de pelin ii amortea reactiile inimii. Ochii se incetoseau, dar inca zarea bucata din Marie iesind pe poarta casei si lasand in urma sa dara de sange a unui intreg pulverizat.
Trecusera 5 ani, dar telefonul tot nu reusea sa-l conecteze cu iertarea.
Capitolul 4- Cosarul
Se privi in oglinda, iar ea zambi seducator. Ii statea bine in rosu. Avea dreptate Marc, era o bucatica sexy si incitanta, imbracata in bluza asta rosie, cu spatele decoltat. Sanii mari si tari provocau freamate de placere pretutindeni pe unde isi facea simtita prezenta. Simti o furnicatura pe caruselul amintirilor.
Isi aminti de noaptea in care se cunoscusera. Iesise cu 2 prietene in barul respectiv. Vremea anunta nori ciudati, umpluti cu surprize. Era prima data cand mergea acolo. Se lasase convinsa sa mai iasa din casa, sa se mai distreze. Acasa se lafaia in deziluzia trecutului. Ii era comod sa priveasca poze cu fericire invechita si sa planga in nestire pana cand ochii umflati o impiedicau sa mai priveasca realitatea concretului. Nenorocitul ii zambea mereu dragoste din poze, dar in suflet impietrise ranjete de curvar nenorocit. Il prinsese cu secretara, era sambata seara, si se gandise sa-i faca o supriza. Facea ore suplimentare si in weekend, “avem nevoie de bani pentru nunta” isi justifica el mereu vizitele din weekend de la birou. Ii gatise salata lui preferata si intrase pe furis in birou. Vroia sa-l surprinda cu un sarut duios pe ceafa, dar viata o surprinsese cu imaginea a doua corpuri asudate, ce gafaiau pe covorul mare ce trona in mijlocul salii de conferinte. Mizerabilul subiect al adulatiei ei zilnice gusta din secretara ce, probabil, isi indeplinea norma de ore suplimentare la distrus casnicii. Peste o luna aveau nunta, iar el isi testa penisul in parcarea groteasca a unei secretare de varsta majoratului. Statea in usa, impietrita de imprevizibilul momentului si tot ce isi aducea aminte era ranjetul barbar si orgasmic de pe fata sa schimonosita. Atunci realizase si ea cat de hidos era.
Se indragostise de el in ultimul an de facultate si inghitise pe nerasuflate planurile lui pentru o viata la marginea paradisului. Era orbita de dragoste si totul parea pufos si diafan ca hainele proaspat spalate de mama sa in tinerete. Acum, visul ei de femeie implinita zacea gol, asudat si vulnerabil, rasturnat peste o secretara medie din America. Plecase din seara respectiva si se adancise intr-un calvar zilnic. Experimentase adevarul mitului femeii inselate in ajun de casatorie: de doi ani de zile nu reusise nici macar sa aiba o conversatie cu un barbat, darminte sa schiteze o penetrare.
In bar, prietenele ei o incitau la barbati spilcuiti, galanti si frumosi comercial. Cu totii ii aminteau de imaginea grobiana de pe covorul din sala de conferinte. Nu si Marc. Cand li s-au intersectat privirile, si-a regasit tatal. Murise cand ea avea 12 ani, intr-un accident de masina. Cel putin asta isi amintea acum, la 28 de ani. Privindu-l pe Marc contabilizase anii pierduti in relatii cu indivizi ce erau adevarati pigmei ai tatalui sau. Au stat de vorba, el a inteles-o perfect si a rugat-o sa-l lase sa fie prietenul venit s-o salveze. Discutau ore in sir zilnic, iar el avea de fiecare data fraza potrivita pentru a-I alina durerea. Il redescoperea pe tatal pierdut, in fiecare gest, sarut, vorba a lui Marc. Era de o rabdare divina si in fiecare zi primea la birou un buchet imens de trandafiri rosii:”te voi astepta cu speranta ca dragostea nu a secat in tine. Marc”, semna de fiecare data.
“Marile tragedii nasc mereu geniu, indiferent de domeniu”, ii spunea Marc.
“Tragedia ta este dragostea. Tu vei naste o mare iubire din cosmarul trecutului. Intr-o zi, inima ti se va umple de o dragoste perfecta si vei deveni o maestra a caminului perfect”, ii soptea, sarutandu-I usor mainile.
Nu fusese pregatita sa faca dragoste cu el. Simtea perfect in inima, dar mintea se juca cu amintirile ei. Avea nevoie de mai mult timp. Erau oare suficienti cei doi ani scursi?
Nu stia raspunsul la aceasta intrebare, dar isi aducea aminte de discutiile lor:
“Imbraca-te mai des in rosu. Te face puternica, sigura pe tine, te umple de viata.”
Se privi din nou in oglinda, de data asta zambetul era complice. Ii era rusine, un sentiment de narcisism o trada. Isi privi buzele insetate dupa sarutul lui, parul scurt tuns si filat, ce ducea dorul pierdut al mainilor sale pierzandu-se prin el. Isi atinse gatul lung, alb, inocent. Acolo o sarutase aseara si inca ii simtea respiratia calda, mirosind dulce. In fiecare seara pleca la culcare cu o bucata tot mai mare din el, in gand. Nu mai avea cosmaruri, visa frumos si dansa pana la epuizare cu demoni deghizati in ingeri.
Acum 3 zile visase un cosar. Era pe autostrada, gonea cu “beautiful day” urland din boxe si dintr-o data a vazut culoarea rosie a unui semafor imaginar. A oprit si l-a zarit. Era un cosar batran, cu pielea zbarcita si plin de funingine. Pe cer, cateva soapte se strecurau gingas printre nori catifelati. S-a apropiat timid de masina ei, a privit-o mirat si i-a spus: “de cand te asteptam. Nu mai am mult de trait si mi-era teama ca nu o sa mai apari”. I-a zambit patern, si-a scuturat plapand peria si fulgi zglobii de funingine s-au cernit pe capota masinii. S-a trezit speriata, dar colegele de la birou au linistit-o cu incredere:”cosarul aduce noroc. Urmeaza sa fii binecuvantata cu ceva frumos in viata”. Le-a zambit incurajata si a zarit pe geam un curcubeu din viitor.
Inelarul ei ducea dorul unui angajament pe viata. E adevarat, da, ea, Claudia, il iubeste pe Marc. Il doreste cu ardoare si nu concepe sa traiasca de aici inainte fara el. Este pregatita, nu-si mai aduce aminte de ranjet, de secretara, de salata lui preferata, de covorul ce troneaza in mijlocul unei Sali de conferinte. Tot ce vede este zambetul aprobator al unui tata ucis in accident de masina. In seara asta, Claudia si Marc vor fi unul. El ii va umple golul pe care ea l-a marit cu fiecare zi ce-l despartea de viitoarea lor intalnire. Azi, Marc va gusta din izvorul ce nu a secat in Claudia, izvorul iubirii pasionale. Se vor contopi intr-un carnagiu sentimental. De azi, Claudia se va imbraca doar in rosu. Pentru el, pentru Marc, care trebuie sa soseasca, din clipa in clipa, la o cina pregatita cu drag. Fereastra terasei se izbi cu zgomot de perete, permitand unui spiridus nazdravan sa se furiseze in dormitor.
Capitolul 5- M&M
Isi mai verifica o data agenda si dadu send la mail. Era miercuri, iar vineri seara avea programata o cina romantica cu Magda. Marc si Magda. M&M. Rase nervos si involuntar gandindu-se la gustul bomboanelor. O combinatie exotica si dezirabila. Gura i se umplu cu cascade fine de ciocolata.
Pe Magda trebuie sa o ajute sa uite de violul din copilarie. De atunci nu mai lasase vreun barbat sa o atinga. In toti barbatii ce-i zambeau pe strada, la facultate, in baruri sau la televizor, vedea imaginea bahica a unui tata ce-si scotea prohabul sa picteze durere pedofila. Fugise de acasa la varsta de 16 ani si gasise alinare la o matusa batrana si singura. O ajutase sa-si oblojeasca ranile fizice si-i platise taxa pentru primul an de facultate. De ranile sufletesti nu se putuse atinge. Aici era domeniul sau, al lui Marc.
Da, el Marc, omul care crease un adevarat mit, de care nu era inca constient. De 5 ani de zile cauta victime umane si le reda speranta de viata. Adulmeca suflete distruse, le gasea durerea sau cosmarul care le impiedica sa traiasca visand frumos, le distrugea durerea cu vorbe si fapte frumoase si spera la plecare sa fi redat un nou suflet turnului Babel al simturilor. Ce nu stia Marc era ceva mai trist decat ceea ce isi dorea. Stergea usor durerea celor ce regaseau in el doar florile vietii. Dar la plecare, Marc lasa alte dureri. Incomparabil mai mari, mai murdare, mai sangeroase. La plecare, Marc sadea in ghivece buruieni otravitoare. Mereu le vorbea despre speranta unui maine mai bun. Plecand, el ineca speranta. In sperma viciata de metoda prost calculata pentru salvarea unui suflet. Polenul galben si viu al florilor se transforma in pelin cu gust de Iuda.
Magda este o bruneta draguta. Nu este frumoasa, dar nici urata.
Marc iesise intr-un club de studenti, intr-o seara, impreuna cu doi amici. Isi luase liber de la fapte bune in seara respectiva, mai ales ca se anuntau furtuni de atractii. Nu se mai vazuse de o luna cu cei doi, asa ca, spontan, au iesit sa se imbete cuminte. Rezista bine la bautura, iar in seara respectiva urcase pe ringul de dans rezervat celor saraci, care imparteau cu totii o bere toata seara. In difuzoare, formatia lui preferata povestea “losing my religion”. Nu mai dansase de ceva vreme pe melodie. De fapt, nu dansa. O asculta, o lasa sa se prelinga prin vene, in locul sangelui, o lasa sa-l provoace la durere. Apoi, izbucnea dansul acela. Era ceva ce inspira frica, dar si mila. Era teama de ceva razbunator, dar si mila pentru un suflet inecat in credinte, incapabil sa-si extraga o singura ratiune de a trai.
Ea l-a smuls brutal intr-o parte si si-a indesat limba in gura lui. Instinctiv a primit-o precum o binecuvantare. Afara ploaia se oprea soptit, lasand vantul sa curete situatia sufleteasca. Parea drogata, poate era, dar avea in infatisare ceva divin. Era despletita, imbracata in negru, dar, cu tot intunericul din club, pielea alba, strident de alba, il fascina. Emana sfintenie, emana ceva ce-i aducea aminte de o pictura din biserica mamei sale. I-a lasat limba sa se joace cu gustul sau, s-a afundat in pacatul acelui sarut si au plecat la el acasa. Era prima femeie care-i pasea pragul mansardei. Il privea fara sa spuna ceva. Era precum o victima care asteapta injunghierea calaului. Era resemnata si degaja imagine de prostituata platita cu ora. Dar era ceva sfant in acel tablou sinistru. Lui Marc ii venea sa planga, vroia sa urle, sa-si taie mainile care o explorau inauntru, sa-si despice limba ce-i tasnea prin orificii, sa-si amputeze penisul care se bucura de orgasm. Era oripilat de gesturile sale, de foamea lui carnala, de salbaticia cu care isi dorea sa penetreze aceea fiinta angelica si hidos de tacuta. Il privea resemnata si-I oferea placere cu dragoste. Infatisarea ei imbia la retinere, gesturile ei tradau dorinta de a fi batjocorita fizic. Marc nu isi batea joc de ea. Lasa sa iasa din el tot ce retinuse de ani. A fost o noapte lunga si gretos de ciudata, cu un suflet candid si inocent penetrat prin toate orificiile unui corp cu aspect de prostituata ieftina, de platit facturi.
Cand s-au trezit, tacerea ei persista. Il privea calma, dar degaja un miros de “fute-ma pana mor”. Se simtea incoltit in propriul sau iad. Vroia s-o imbrace, s-o mangaie patern, sa-I pregateasca micul dejun si sa-I vorbeasca despre cat de frumos se sparge marea de tarm. Dar tot ce facea era s-o linga, s-o guste, s-o penetreze, in nestire, in salbaticie ce plangea durere. Fata asta, Magda, il contempla, iar el nu simtea sfarsitul setei de orgie.
A condus-o la un taxi si s-au despartit cerandu-i numarul. Seara a sunat-o si au iesit in acelasi club. Nu mai facuse asta vreodata. Nu risca sa-si contemple trecutul faptelor. Si-au luat de baut si seara si-au petrecut-o in tacere si limbi date pe gat. Nu se putea abtine. Diavolul zacea in tacerea ei si-l ademenea:”distruge imaginea asta perfecta de fecioara dureroasa si trista”. Au dormit din nou in mansarda lui, martora statica a unui nou schimb de fluide fierbinti.
A reusit s-o faca sa vorbeasca. Era primul barbat din viata lui. Dupa tatal ei, care avusese primul onoarea dezvirginarii. Dar asta nu se punea. Era dezvirginare incestuosa. Urmata de regasire in alcool si lipsa de barbati penetranti. Marc era primul care incerca sa se afunde intr-un gol spoit cu sange de copil inocent. La cateva zile dupa prima lor noapte, era ziua lui Marc. Magda era saraca si umila. Iar Marc, un mit pe care nu il banuia inca. Inconjurat de victime pe care le ajuta sa renasca. A sunat-o si i-a marturisit ca de ziua lui o dorea doar pe ea prezenta. Pe ea, pe Magda, femeia despre care un amic, in club, i-a spus:”ce dracu ai patit, Marc? Ce faci cu ciudata asta dupa tine? Uita-te la ea ce urata este! Te stiam un barbat cu gusturi!”. Marc s-a uitat la ea dar o tacere demonica cu ingeri plutind derizoriu l-au facut sa-si lase amicul cu cativa dinti lipsa.
A sunat-o si a chemat-o la el. Si-a inchis telefonul pentru restul victimelor si a asteptat sa apara demonul si/sau ingerul sau. Iar Magda, saraca, umila si tacuta, a aparut in mansarda aia nenorocita cu un cadou pentru el. Pentru Marc, omul care nu mai primise cadouri de cand aflase ca Mos Craciun era vecinul de peste strada. Ii adusese doua carti. Doua carti nenorocite ce detaliau hobby-urile lui. Doua carti care stau si acum cuminti, in biblioteca, neatinse. Cartile astea sunt singurul lucru pe care nu l-a penetrat la Magda. De ziua lui a aprins lumanari in toata mansarda, a pus muzica comerciala de dragoste si a iubit-o pe Magda ca si cand ar fi fost ultima noapte in care isi mai putea folosi scula. A iubit-o in toate felurile si nu a cerut nimic de la ea. I-a daruit placerea pe care orice femeie normala si-ar fi dorit-o de la el. Doar Magda se oferea drept ofranda pentru un diavol imaginar si dorit. In Marc, Magda regasea dorinta de a se sinucide dupa violul tatalui. Marc era iubitul din copilarie, oripilat de tragedia ei, scarbit de corpul ei si constient ca nu o va mai avea vreodata. Marc simboliza sinuciderea intr-o dorinta de adolescent cu vise frumoase. I se daruia precum o tarfa resemnata in fata clientului dominant, cu pestele in spate. Magda il iubea pe Marc, in el citea posibilitatea de a mai fi dorita, isi simtea feminitatea oglindita in dragostea unui barbat. Cu iubirea asta vroia Magda sa se sinucida.
Toata istoria cu Magda ii trecu prin fata ochilor, isi aprinse tigara si ofta nedumerit. Nu putea sa si-o scoata din minte. Din cauza acestei atractii inexplicabile, daduse chix cu o alta victima a sortii, cu Clara. Clara era o tipa deosebita, sculpta inteligent si ii promisese o surpriza. Trebuia sa se vada cu ea a doua zi dupa ce o intalnise pe Magda, dar, evenimentele il luasera pe neasteptate si, incet incet, fusese nevoit sa iasa din peisaj. Nu-si desavarsise planul cu ea, dar nici nu mai avea putere sau motivatie sa incerce o salvare pe final. Nici nu mai era asa sigur de problema Clarei. Magda ii imbatase simturile permanent in vigilenta, ii drogase corpul si-l facuse dependent de orificiile ei, il vrajise. Da, asta era cuvantul potrivit: vrajit. Marc era vrajit de perfecta simbioza dintre demon si inger intr-un singur suflet, sufletul Magdei. Cu Magda putea sa stea zile intregi, in tacere, iubind-o doar el, singur. Ea statea langa sau sub el, si-l privea cu ceva ce putea fi dragoste, dar ii primea madularul cu scarba sufleteasca. Asta era, Magda era frigida fizic si sufleteste, doar ochii ei oglindeau sentimente reprimate. Ochii ei tradau siguranta si incredere, tradau liniste si regasire. Isi regasea in Marc dragostea violata in copilarie. Isi regasea stabilitatea unui singur barbat penetrant, nu mai era nevoita sa fuga in fiecare seara in bratele unui zeu bahic si sa se lase sodomizata de cosmaruri cu prohab de tata.
Stinse tigara nervos si privi coletul. Inca zacea nedesfacut. De dimineata incercase sa-l desfaca, dar telefonul tatalui il intorsese pe dos. Nu-I raspunsese, dar ii reamintise de ce este ceea ce este acum. De ce incearca sa salveze oameni inecati in dramele vietii. Pe tatal sau nu reusise sa-l salveze. Nici nu incercase. Trecusera 5 ani si tot ce reusise Marc fusese sigilarea unui suflet imbibat de sange, sufletul sau. Se detasase total de tragedia sa, o ascunsese intr-un colt uitat din sufletul sau, si-si droga suferinta cu suferintele altora. Cu suferinta sa nu avea putere sa se masoare. Marc era un robot nenorocit in varsta de 30 de ani care futea femei terminate de viata, in incercarea de a uita ce viata terminata are el.
Deschise sertarul si scoase poza. Era ingalbenita de trecerea anilor si pe alocuri se ghiceau picaturi ce fusesera lacrimile sale. Era singura poza pe care o mai pastrase despre femeia ce-I daduse viata, dar ii si luase viata. Femeia asta frumoasa, cu ochi mari si caprui, cu par ondulat si blond, ii zambea amar din copilarie. Era o sageata trista din trecut, ce I se infigea in inima de fiecare data cand deschidea sertarul. Il deschisese de 2 ori in 5 ani, dar cioturile sagetii inca erau peste tot in sufletul sau. Mama sa murise dur. Dur precum era si adevarul pe care Marc i-l marturisise tatalui sau pe mormant.
Inchise sertarul si se apropie de colet. Sa-l desfaca acum sau sa plece la Claudia, care il astepta cu drag la cina?
Interfonul suna strident, spargandu-I gandurile:
“Da?”, chestiona Marc necunoscutul.
“Buna seara! Domnul Marc Thomas?” comunica o voce calda, barbateasca.
“Prezent, cine intreaba?”
“Andrei, duhovnicul mamei dumneavoastra.”
Strainul in mantie neagra auzi un bazait prelung si usa imobilului se deschise. Apasa pe butonul liftului si acesta incepu sa urce cu viteza spre mansarda.
Capitolul 6- Duhovnicul Andrei
Deschise usa si-l pofti inauntru.
“Buna seara, Marc. Iti multumesc ca m-ai primit.”
“Buna seara, parinte. Luati loc.”
“Au trecut 5 ani, Marc. Lumea nu mai are nicio veste despre tine. Tatal tau nu vrea sa vorbeasca cu nimeni despre tine, nici macar sa povesteasca ce s-a intamplat in acea zi, la mormant. Considera ca este o tampenie sa vorbeasca cu cineva despre tine, atata timp cat el personal nu stie nimic de tine, nu ti-a auzit vocea, nu ti-a strans mana si nu te-a tinut in brate de 5 ani de zile. A imbatranit peste noapte, cat altii intr-o viata. Nu cred ca o mai duce mult, doctorul Nicolas spune ca are probleme serioase de sanatate si...”
“Parinte, imi cer scuze ca te intrerup, cum ai aflat unde stau???”, il intrerupse brsuc Marc. “Nimeni din orasul nostru nu stie de mine, am disparut din viata voastra de aproape 62 de luni de zile. Nici tata nu stie unde locuiesc, daca stia, probabil ar fi venit in loc sa ma sune neincetat si fara noroc. Mi-am pastrat vechiul numar de telefon…imi era frica…”
“Marc, nu te ingrijora. Am tinut la mama ta si stiu ca nu ar fi vrut vreodata sa fac ceva impotriva dorintei tale. Tatal tau nu stie ca sunt aici, cum nici nu stie unde locuiesti. A fost greu, dar am aflat unde te-ai stabilit si iata-ma aici. Imi pare rau ca te deranjez, dar, de dragul memoriei Mariei, am venit…ziceai ca-ti este frica? De cine? De ce? Marc, pentru numele lui Dumnezeu, sa ma ierte ca-I iau numele in van, spune-mi, ce se intampla cu tine???”
“Imi era frica, parinte…imi era frica…ca nu o sa mai fiu gasit…cand va sosi ziua in care voi vrea sa fiu gasit…de asta nu am schimbat vechiul numar de mobil…in fiecare dimineata, speram sa ma sune trecutul si sa-mi reaminteasca…sa nu ma lase sa uit ca traiesc in prezent…”
Marc este un tip inalt, atletic. Degaja masculinitate si are aerul unui razboinic crud. Termina ultima fraza adresata duhovnicului Andrei si din ochii caprui-albastrui de gheata se scurgeau lacrimi…siroiau in tacere, scrasnind, pe obrajii proaspat bronzati. Erau lacrimile din ultimii 5 ani de viata…erau lacrimi pentru mama sa, pentru tatal sau, pentru Magda, pentru Clara, pentru Claudia, pentru Priscila, erau lacrimi pentru toate durerile pansate prin sperma calda, in nopti de amor cu intentie de inocenta. Erau lacrimi de copil pe obraji de calau, erau acolo toate, siroiau in tacerea Magdei, in durerea Clarei, in visele neimplinite ale Claudiei, in sufletul zdrobit al tatalui sau, in toate erau acele lacrimi ce-si scuipau Golgota ultimilor ani. Plangea a vindecare, iar parintele il privea coplesit si buimac.
“Parinte, imi pare rau, trebuie sa plecati. Sunt asteptat la o cina romantica”.
“Marc, te implor, asculta-ma 5 minute…atat iti cer: 5 minute din viata ta. Am iubit-o enorm pe mama ta, ca toti, de fapt. Cu totii am iubit-o, era o femeie deosebita si de la ea am invatat fiecare ca trebuie sa fim mai buni, mai intelegatori, mai plini de dragoste. Ea a fost pentru noi o adevarata credincioasa. Tu stii, Marc, ca in fiecare an, pe 18 august, ii comemoram cu totii lipsa …facem o slujba si fiecare isi aduce aminte de Marie, radem, povestim, revedem momentele placute ale prezentei sale in viata comunitatii noastre.
Nimeni nu vrea sa o retina prin oribila moartea ce i-a fost data de bunul Dumnezeu…asta si-ar fi dorit si Marie, lumea sa fie prezenta acolo, la slujba si sa-si aminteasca zambind de ea. Marie ar fi vrut ca tu sa fii preze..”
“Parinte, intelege o data pentru totdeauna, in numele diavolului!!! Trebuie sa fiu prezent la o cina romantica! Te rog sa pleci! “
Parintele iesi resemnat pe usa, Marc mangaie inca o data coletul si-si amana fericirea eterna pentru alta zi. Stinse lumina, iar in spatele sau usa se inchidea cu zgomot, lasand sperante bajbaind pe intuneric. Undeva, pe un perete de mansarda, culori forforescente ardeau in cuvinte iadul lui Marc: “Tarfa de Marie nu merita salvata!”.
Capitolul 7- Mic dejun pregatit cu drag
Soarele batea delicat in jaluzele de mahon, patrundea prin ele si se juca cu mirosul de amor ce amortea plantele din camera. Un covor rosu de pasiune trona in mijlocul dormitorului. Patul masiv in forma de inima pompand iubire se lafaia la perete, iar Marc picotea in pozitia unei sageti de apas epurat de civilizatie.
Razele de lumina ii gadilara orgoliul, deschise ochii si viata il izbi de realitate. Se ridica in capul oaselor si simti beatitudine pompand in sange. Era o dimineata frumoasa de viata, tipica pentru visul perfect al unui adolescent ce-si asteapta iubita sa iasa la un film. Marc nu era un adolescent tipic. Era un mit de care nu era constient, un barbat care salvase o femeie frumoasa, imbracata cu o bluza rosie ce ii dadea incredere in viata. O salvase de la sigilarea unui sentiment pe care il ura: dragostea. Marc ii daruise Claudiei o noapte de amor perfect, dupa 2 ani de abstinenta sentimentala. Marc ii arsese Claudiei pozele salvate in fisierul defect al inimii. Marc donase definitiv trecutului imaginea hidoasa a unui covor tronand in mijlocul unei Sali de conferinta. Marc anulase pe viata o deceptie suferita in prag de nunta si asezase romantic si virtual un inel de angajament, pe un deget ce asteptase cu infrigurare doi ani de zile.
O iubise cu un “da” fizic si sincer. Asa era Marc cand isi salva victimele: sincer si dezinteresat.
“Cand voi pleca pentru totdeaua”, ii spunea Marie tatalui sau, “voi lua o poza a lumii cu mine. Sa-mi aminteasca dincolo ca lumea zambeste frumos primavara, ca oamenii se indragostesc si alearga prin parcuri, ca exista copii bucalati care isi privesc senin parintii, ca exista mierle care iti amagesc cu frumusete viata pe camp, la cules de flori salbatice si colorate”. Asta ii spunea maica-sa lui John in timp ce-si trecea mainile prin parul carliontat, mirosind a sampon de cirese.
Isi apropie buzele de pielea adormita si Claudia ofta linistita. Dormea profund si pasnic, pentru prima oara in doi ani de zile. Marc se chinuia sa depisteze mirosul proaspat de speranta, ascuns dupa un iz de sperma sanatoasa si uscata. O inecase in iubire sincera de suflet distrus pe mormantul Mariei. Ii saruta usor pielea care curgea catifelat pe un schelet ce tesea perfectiune. Isi lasa limba sa guste din mixul lor de amor si se ridica. Carnea ii era stransa brutal pe muschii incordati de efortul noptii. Nu il dureau. Muschii ii transmiteau un feedback pozitiv pentru o sarcina grea de salvator de suflete. Iesi incet din camera si intra la dus. Stropii reci de apa cristalina patinau pe pielea rasfatata de saruturile unei perechi de buze senzuale. Urechile inca ii erau infundate de soapte si promisiuni dulci, de femeie binecuvantata. Pe piept, tatuaje mici de funingine se dizolvau sub efectul unui sampon de cirese salbatice. Se sterse si intra in bucatarie. Vase curate, sculptate in aluminiu si inox il imbiau la un proces placut. Se apuca sa gateasca in tihna, cu drag, un mic dejun al iubirii de viata.
Aspru si frumos, buchetul de flori salbatice ii gadilau fata Claudiei si comunicau simturilor. Isi deschise ochii si mirosul familial o anunta ca cineva renascuse. Se ridica in varful picioarelor, isi trase capotul de satin rosu pe ea si se privi in oglinda. Cosarul avusese repede. Asteptase prea mult la statia de acum 2 ani de zile. Poate ca asteptarea meritase, dar regreta si timpul scurs si ireversibil. Isi aranja mangaierile lui Marc in parul filat, saluta doua saruturi ratacite pe gatul lung si senzual si porni spre bucatarie. Pe masura ce traversa apartamentul, isi redescoperea casa. Mobila neagra si tacuta sclipea acum de lumina din viitor, tablourile cenusii si reci ii povesteau viata frumoasa a unui artist, canapeaua si fotoliile obosite comunicau odihna si reconfort, iar hainele care-i zambeau din dress-room erau pline de viata. Rosii si parfumate cu eleganta seducatoare. Claudia, femeia plangacioasa a departamentului, tipa cu ochi plansi dimineata la birou, omul cu care nu puteai schimba doua vorbe fara sa te gandesti la sinucidere, comunica cu natura , cu viata, in drumul ei spre bucatarie. Impinse usa si trase aer in piept . Cafeaua proaspata o imbata cu miros de soare cald, prietenos, sud-american. Croissantele aburinde ii reamintira de tatal care intra duminica dimineata in casa. “Toata lumea care ma saruta primeste unul! Doar Claudia va avea doua!”. Era mica lui printesa, rasfatata si ocrotita de lacomia celor care traversau dimineata, strada, in drum spre munca. “in viata, mereu iti vei dori cate un lucru”, ii spunea el seara la culcare, dupa obisnuita poveste.”doar tu, Claudia, vei primi doua. Ce iti vei dori, plus dragostea mea neconditionata si permanenta. Voi fi pretutindeni alaturi de tine, fie fizic, fie cu gandul. Voi veghea la fericirea ta si nu voi avea liniste pana cand visele tale nu vor prinde viata”, ii soptea el, sarutand-o pe frunte. O invelea si lasa usa intredeschisa in urma sa, sa-I prinda visele ce ar fi dorit sa evadeze. Plecase prea devreme si nu reusise sa-i asigure dragostea unui barbat. Dar, acolo, la geam, pe pervaz, tatal sau o privea pasind in bucatarie si admirand omleta proaspata care tinea de urat unei cafele fierbinti si unui cuplu de croissante.
“Buna dimineata, Claudia”, zambi Marc, coborand de pe pervaz. O trase spre el si-I desavarsi perfecta dimineata cu un sarut dulce, pasional si sincer, de mit de care nu era constient.
Capitolul 8- Mesaje
Afara, neonul spart clipocea familiar “Jack’s owns you”, inauntru berea curgea ieftin la bar, iar tarfe blonde si insipide faceau ringul comercial. O muzica droga suflete de oameni ce dimineata isi puneau ceasul sa-I trezeasca la ora 6. Uzine poluante, fastfooduri otravitoare, scoli devalizate, banci parsive si mici magazine de cartier ii asteptau in fiecare dimineata sa perpetueze eternul circuit al banilor in natura. Castigau putin sau decent, dar seara, pe unii dintre ei, ii regasea in localul lui John sau poate al nevesti-sii. Ascultau muzica hippie, beau bere ieftina si se combinau in vicii.
Aici venea Marc in vacanta. In vacanta de planuri ascunse de a salva femeile terminate de viata. In localul asta era imposibil sa gasesti vreo femeie terminata. Majoritatea depasisera varsta din targetul sau, erau femei mature, cu bataturi in palma, cu sani lasati si brazdati de riduri, cu guri deformate de sutele de sticle date saptamanal pe gat. Aici traia drojdia societatii. Erau oamenii crucificati de o civilizatie acaparata de corporatii bogate care zambeau din reclame mari , cu laser, de peste drum de localul lui Jack. Sau al nevesti-sii.
Aici gaseai burtosi slinosi fericiti ca nu au o nevasta care sa le reproseze lipsa unei masini de spalat noi; aici intalneai pensionari vaduvi veniti sa cotizeze pensia la blondele harsaite ce dansau lasciv pe un ring de dans acoperit de sticle sparte, mucuri murdare de ruj si cocoloase de ambalaje ale unor produse moderne; aici aveai norocul sa iti cunosti femeia perfecta: divortata, cu 3 copiii abrutizati de o despartire violenta si dispusa sa-ti dea o felatie gratis intr-o buda infecta din secolul 19.
Marc avea locul sau, retras, undeva la bar, in spate, imediat langa toaleta. Isi comanda un whisky dublu, motiv pentru a creste aprecierea unui patron satul sa-si plateasca facturile din adaosul de bere ieftina si proasta. Isi aprindea tigara si isi picta pe retina imagini calme, de oameni obisnuiti. In spelunca asta ordinara traiau si mureau oameni obisnuiti. Oameni fericiti ca nu au case imense, in care nepotii ii pot pierde sau uita. Oameni fericiti ca nu isi fac calcule zilnice pentru umplerea unor rezervoare hraparete de lux. Oameni fericiti ca au fost rezonabili in cerinte, la cel de sus. Au vrut putin, au primit si mai putin, dar au trait mai mult. Televizorul din colt le arata in fiecare seara cat de norocosi au fost: vedete divortand si platind pensii exorbitante; presedinti de corporatii plangand de lipsa unui timp liber pe care l-au avut dar l-au umplut de bani; oameni politici prinsi in itele unui razboi ce le decimeaza zilnic voturile; presedinti de state confruntati zilnic cu decizii importante in privinta interzicerii avortului sau pedepsei cu moartea; artisti arestati pe scene publice pentru comportament indecent, instigare la crima, ura rasiala sau consum de droguri.
Marc nu vedea decat femei si barbati ce-si comandasera portia potrivita de fericire de la viata. Tatuaje ieftine, cicatrici urate, cururi mari si borsite, tate pana la genunchi si carnuri flescaite. Dar toate dansau fratern pe muzica de Bob Dylan. Depanau amintiri despre libertati sexuale si de opinie, isi povesteau experiente de razboi, scuipau politica mondiala impotriva terorismului in timp ce lumea moare de foame si radeau cu pofta. Asta facea masa asta de celule organice descompuse natural. Radea cu pofta de isteria si goana teribila a celor de afara. Era o spelunca zgomotoasa care se hranea cu mii de decibeli hilari. Radeau de viata si o traiau pe a lor. Castigau minimul de subzistenta si i-l donau in fiecare seara lui John. De fapt, mai corecta ar fi formularea: investeau corect si sanatos in puterea de a razbi ziua de maine si de a reveni cu drag aici.
Sorbi cu pofta din paharul cu whisky si strivi tigara in scrumiera plina de amprente sociale. Fuma Marlboro rosu. Masculinitate calare pe un cal pe cale de disparitie. Il trimise in scrumiera la o reuniune cu Kentul de contabil suspicios, cu Lucky Strike-ul de rocker ce lucra in port, cu Pall Mall-ul de profesor frustrat pe hainele scumpe ale elevilor si cu mahoarca puturoasa a homeless-ilor ramasi amintire de la marele razboi cu comunistii. Isi privi ceasul si mai facu o poza vizuala. O baba infernala isi improsca saliva intr-o halba jegoasa. Nu mai avea dinti de la caderea zidului Berlinului, dar limba ascutita si desirata plescaia cu placere din licoarea colorata artificial. Un mos libidinos ii zambea si-I povestea de nora-sa combinata cu seful de la birou. Fiu-sau murise in Irak, incercand sa descopere petrol ieftin pentru politicieni scumpi, iar tarfa de nora-sa ii aducea in fiecare weekend nepotii. Ii lasa in grija lui si ea pleca sa si-o traga cu seful intr-un motel ieftin din Mexic. Probabil acolo nu dadea nas in nas cu nevasta-sa cea puturoasa si somera de lux.
Batu in usa si intra. Un miros pestinential de urina amestecata cu rahat proaspat de octogenar muribund ii zdrobi sinusurile. Becul antic clipocea schimbarea climei, iar chiuveta plangea etern dupa un istalator ce mereu uita sa vina. Intra in separeu si trase bucata de placaj in urma sa. Dare negre, maronii, cacacioase ii reamintira ca inca nu a ajuns la restaurant. Se lipi cu spatele de bucata de rumegus intarita pe post de usa si incepu sa citeasca. Aici era pictat jurnalul comun al clientilor lui John. “John iti datoreaza asta” palpaia afara, in strada, mesajul subliminal al unui hangiu de vita veche. In buda asta jegoasa, clientela de la bar simtea nevoia sa semneze condica unui carnagiu anuntat. Isi desenau juisarile unor minti imbibate cu alcool ieftin si galbui. “pe tron isi gasesc marii artisti inspiratia”, glumea in copilarie tatal sau, vechiul John. “omul traieste o viata mancand, dar cand se caca isi goleste si inteligenta creatoare. Isi elimina mancarea reciclata si icneste idei marete. Cand termina, stomacul golit ii provoaca o foame subita, si, preocupat sa manance la loc ce doar si-a cacat, uita sa mai puna in practica ideile. De aici si expresia-idei de cacat. Mereu, in goana dupa supravietuire, uitam la coada ideile geniale si ne multumim cu idei de cacat.”
Zambi amar, prilej sa-si verifice mobilul: nici un telefon nou de la tatal sau. Parintele Andrei il vizitase acum doua seri, avusese timp suficient sa se intoarca la parohie. Oare sa nu-I fi comunicat lui John ca il gasise pe el, pe Marc? Sau cand spusese ca respecta memoria si dorinta mamei sale, parintele chiar se tinea de cuvant? Il lasa sa-si rezolve singur problemele. Ii parea rau ca practic il daduse afara pe usa, dar trebuia sa o salveze pe Claudia. Il astepta la o cina pregatita cu drag si nu putea sa intarzie sau sa lipseasca. Era suficient ca nu stia cum sa mai procedeze cu Clara. Macar cu Claudia sa-si salveze saptamana. Pentru ea se afla si aici, in spelunca asta imputita, mirosind a rahat si imbibandu-si hainele in pipi proaspat de batranel senil.
Aprinse bricheta sa vada mai bine si incepu sa citeasca: in stanga era pomelnicul tarfelor care si-o trageau sa nu uite, in dreapta, masculii isi provocau inteligenta in exprimari memorabile. Era un joc al mesajelor, menit sa le asigure rasul si pe tron. Cand paraseau barul pentru a se usura, ascultau cu teama simfonia aceea de rasete hodorogite, stridente sau sclifosite. Frica le spunea ca la intoarcere nu se vor mai adapta. Ca acolo, in tacerea mirositoare a budei isi vor uita pofta de viata. Asa ca inventasera jocul asta genial, menit sa le provoace partide sanatoase de ras grobian.
“gura mea sexi si senzuala tanjeste dupa falnicul tau penis. Suna-ma la…”
“dependent de limbi. Asigur satisfactie maxima oricarei femei. Nu conteaza frumusetea, conteaza satisfactia ta finala. Don, the white good looking man”
“ma fut in cur. Stau la bar pe dreapta, la intrare. Blonda perversa.”
“muie poponarilor care ne conduc”
“adept al sexului in grup. Dan, masa 3”
Privea mesajele care se regulau in diagonala, precum 2 armate clasice pe campul de lupta. Radea cu pofta, deruland pozele celor din bar asteptand kamasutra sa isi termine nevoile si sa iasa la bar, cautandu-si nirvana sexuala. Abia daca isi mai gaseau penisurile lor mici si scofalcite in fata gaurii negre si pictata cu rahat, dar visau la roluri in filme de adulti. Femeile alea ieftine, care retineau zilnic grasime, se udau la gandul unor falnici eroi de box office.
Isi ucise un gest erectil si scoase carioca. In fata sa, zidul din spatele cascatoarei isi astepta un nou mesaj. Zidul asta era arbitrul unui razboi surd si hilar de mesaje porcoase. Un arbitru decent si sobru, serios si impartial prin fiecare mesaj scrijelit de Marc, la date fixe. Scoase capacul si isi trasa o noua victima salvata de la sinucidere: “miercuri, 23 mai 2008, Claudia a fost salvata. Si-a regasit dorinta de viata, a retrezit dragostea in ea. Azi, vineri, 25 mai 2008, Claudia are din nou incredere in ea.” Marc.
GtheRevelator, Bucuresti, 2007
| postat de gtherevelator in 2010-01-27 11:15 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
Supermarket
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
nu am mai fost de prea multi ani la teatru. ala jucat pe scena, cu reflectoare deasupra capului, cu oameni diversi, unii potriviti, altii nu, in public. cu actori si un regizor invizibil. ala in care actorii joaca voit exacerbat jocul corpului si al sufletului. ma rog, probabil imi era suficient teatrul real, al vietii, in care actorii joaca un scenariu nestiut, dupa indicatiile unui regizor inexistent.
aseara, pentru ca zidurile ma strangeau ca intr-o menghina de ganduri negre si pentru ca cineva imi tot baga o invitatie la premiera sub nas(merci, chiar m-a ajutat schimbarea scenei), am mers si am vazut:
Supermarket
Unde : Teatrul Arca
Cand : 25 Ian 2010 20:00 - 26 Ian 2010 20:00
Primul musical independent din Romania
Scenariul si regia: Theo Herghelegiu
Compozitia muzicala: Eduard JighirgiuCu: Andreea Duta, Adriana Dragut, Mihaela Popa, Raluca Botez, Dana Voicu, Ionut Burlan, Eduard Jighirgiu Karl Baker, Matei Chioariu
Corul: Cristina Moldoveanu, Nicolae Predica, Oleg Apostol, Ioana Ciorata
La pian: Tiberiu Chiranus
Ce sa zic? Dupa primele minute nu intelegeam ce caut acolo. Era o comedie muzicala, genul satira si parodie. Parodie a realitatilor noastre, de zi cu zi. Am stat 3 ore pe scaunul ala, sa privesc, de fapt, o drama. Drama Omului de Azi. Decaderea lui. Si neconstientizarea acestui fapt.
Nu stiu cine este acest scenarist-regizor, dar in sala se radea. Eu, cel putin, zambeam amar. Misto-ul de realitatea in care traim nu intra in placerile mele zilnice, desi ma mai folosesc si eu de el. Mai mult ma doare aceasta realitate in care traim, in care totul se cumpara sau se vinde, dar nu se traieste. Da, i-am fost si eu victima si partas. Scenaristul este genial, fiecare replica a avut rolul ei primordial, e nevoie de multa cunoastere umana ca sa stii cand, unde si cum s-o inserezi. Este o piesa lunga, dar grea. Omul a incercat sa acopere o gama variata de mizerii zilnice si le-a combinat cu talent si intuitie.
Eu cred ca o piesa de teatru, un film, o carte, o melodie nu sunt bune daca doar te fac sa razi sau sa plangi, dupa caz. Astea se rezolva usor in zilele noaste si la reperele morale pe care le avem. Zambetele pot fi condescendente, iar lacrimile pentru audienta. Artistul e bun daca reuseste sa provoace in consumatorul de arta intrebari. Daca reuseste sa-l rascoleasca in suflet, nedandu-i solutii, ci lasandu-l sa se intrebe: cine sunt eu? ce fac eu aici? Daca il smulge din supermarketul experientelor sale personale si-l arunca pe drumul regasirii si reinterpretarii sale personale. O piesa este buna daca iti atinge sufletul, tu tresari, te ridici si privesti in jur. Te uiti in oglinda, iei pensula si pictezi altceva. Un soare.
Din acest punct de vedere, recomand piesa de teatru Supermarket. O distributie tanara si foarte talentata. Aveti rabdare cu ea pana la capat. Monologurile rusoaicei lui Cehov, ratacita prin supermarketul sufletesc modern, sunt infricosatoare.
Jos palaria, baieti si fete!
Uitasem ca teatrul e frumos.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-27 09:45 | Proiectie de suflet | 2 comentarii |
"today is the first day from the rest of your life"
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
o replica celebra. copiata la infinit. in nevoia de a sugera reluarea vietii. oare? zilnic ne este vanduta imaginea de familie, in societate, la munca, in politica. pretutindeni, imagini perfecte, in culori vii, familii fericite alergand in slow-motion, el, ea si ei, copiii. neaparat de la 2 in plus. ideea de familie este ultima solutie a vanzatorilor sau baietilor de la marketing. baieti, impuscati-va putin. sau reorientati-va carierele. dragii mei, cei care cumparati zilnic aceasta idee-imagine, ridicati capul din pamant. nu exista fericire de cumparat, fericirea nu se cumpara, nu se vinde, nu se creeaza artificial. se traieste. tinandu-ti respiratia, fractiuni de secunde, inregistrand absolutul intr-o explozie de suflet. in rest, iluziile se vor tranzactiona. mai mereu, pana vom disparea de pe acest pamant.
cineva ma intreba de ce nu mai scriu, acum. de ce republic vechi articole. dintr-un motiv simplu, spus si de charles: nu te asezi la masina de scris si scrii. astepti. si mai astepti putin. pana apare gandacul pe tavan si ti-l faci animal de casa sau partener de suflet. azi, cautand cateva carti, in biblioteca, am dat peste o carte pe care o ingropasem: meseria de a trai. da, scrisa de un distrus. o carte pentru distrusi, despre distrusi. pavese s-a sinucis, dar traieste cel putin in biblioteca mea. toti scriitorii sunt niste distrusi, nu se poate altfel. cand creezi, bucati din sufletul tau, intregul, pleaca si se astern in actul creatiei. nu merge altfel. orice personaj de carte este un filon din sufletul autorului. e ca si cand nasti un copil. o bucata din tine se desprinde si patrunde in noul nascut. asta e evolutia, asta e creatia, asta e miracolul pe care il denumim suflet de om. si in cartea asta am gasit o scrisoare pierduta. am zambit printre picaturi, dar o reproduc aici, nu vreau sa se piarda:
"Bucuresti, 8 noiembrie 2003
Inchid ochii si incerc sa ma gandesc la tine...stand asa, te vad pe tine cel din interior, cel adevarat.
Cred ca de-a lungul timpului am descoperit in tine mai multe personalitati, dar dintre toate aceste personalitati doar una singura ma fascineaza, doar pe una singura as vrea s-o vad mereu.
Am ajuns sa cred ca esti TU cu adevarat doar atunci cand iti asterni gandurile; citindu-te am descoperit atata sensibilitate, atata iubire si atata ura, incat am ramas uimita. Te priveam pe tine si apoi coala de hartie din mana mea si nu-mi venea sa cred. In fata mea era un om cu o privire de gheata...lunga...insistenta...scarbit de viata...ce fuma cu patos...de parca era ultima placere ce-i mai ramasese...un om...fara dorinta de viata...fara iubire...fara visare...diametral opus fata de ceea ce transmisese sufletul lui...acelei coli de hartie.
citindu-te pe tine...te transpui involuntar...poti invata sa iubesti...sau sa urasti...
citindu-te pe tine...poti sa vezi Soarele...sa atingi Marea...sa simti cum prinzi aripi...si ca poti zbura...
M-am gandit ce as putea sa iti daruiesc de ziua TA...si n-am gasit nimic potrivit...singurul lucru...care te defineste...singurul moment in care eu simt ca esti TU...este atunci cand scrii sau cand citesti...esti linistit...senin...simt cum se joaca ...marea in ochii tai...iar tu o saruti...bland si incetisor...fiindca o adori!
Sper sa ai parte de multa lumina...si poate intr-o buna zi...sa citesc ceva publicat de tine~
Somebody fom the past"Si am avut parte de multa lumina. Dar peste zi vine si Noaptea, tachinand-o. Peste Soare se abate si Luna, sorbindu-i caldura. Lumina am inchis-o in suflet, caldura o las sa-mi protejeze inima. Cand te roaga sa deschizi colivia, cand te roaga sa intelegi ca are nevoie de zbor, ii imprumuti din aripile tale. Inchizi ochii si seci lacrimile, deschizi usa si o privesti zburand spre Soare iar...poate razele de pana atunci le pastrasei tu, poate nu erau indeajuns pentru amandoi...sau mai multi. Cand esenta este buna, accepti sa iei din rau, echilibrezi balanta vietii. Am iubit si voi iubi mereu oamenii care lupta. Natura asta este creata si rezista pe supravietuire. Dintotdeauna, cei mai puternici vor supravietui. Supravietuirea implica multa durere, infinita. Dar genunchiul ridicat de la pamant aduce dupa sine si capul indreptat spre Soare. Un scriitor nu poate sa aiba mai multe muze. Nu se poate. Un scriitor se va limita mereu doar la una singura si, asta, indiferent de haina pe care o imbraca, poarta un singur nume: Dragostea.Ma limitez la scriitori, asta-mi place sa fac, sa scriu. Dar Dragostea este ratiunea, muza, scopul, rezultatul etc oricarui act de creatie. De cateva zile port non-stop o geaca portocalie, de munte, cumparata de cineva drag. M-am zarit deunazi, pret de cateva secunde, intr-o vitrina. Nu eram eu, ma uitam la imaginea unui alpinist, stiu sigur ca am vazut un alpinist imbracat asa, odata, intr-un film. Eu sunt alpinistul care a crezut de multe ori ca este sus, in varf, pe platoul lumii si admira absolutul. Ca nu mai are ce sa escaladeze.M-am inselat. Sunt jos, la poalele muntelui. Ridic ochii spre cerul albastru si zaresc Soarele dintre piscurile ce se pierd in orizonturi. Si stiu ca este lung drumul pana sa-l ating, sa-i mangai iarasi razele. Dar sunt Alpinistul. Nu am unelte, nu am franghie de salvare. Dar cred ca Drumul nu s-a terminat. Pentru mine, poate, abia acum incepe. De acolo de sus, Marea se vede superb. Si da, o ador. In ea vreau sa-mi ramana cenusa. Dupa ce voi fi iar pe Platoul Lumii. GtheRevelator,Bucuresti, 26 ianuarie 2010
| postat de gtherevelator in 2010-01-26 15:12 | Cine sunt eu? | 1 comentarii |
two in one
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
nota explicativa:
anumiti oameni se dedubleaza. un spirit paraseste un corp si pleaca singur. pe strazi, in noapte. ramane alt spirit in corp, asteptand reintoarcerea celui de-al doilea. asteptand ca soarele sa-i readuca spiritul cald in corp. in fiecare om traiesc doua spirite, doua suflete, unul cald, altul rece. uneori se despart, mergand pe drumuri diferite, dar intotdeauna, orice corp supravietuieste doar prin contopirea celor 2 spirite. ideea de supravietuire si atingere a Drumului sta in rabdarea si capacitatea de asteptare a unui spirit. pe celalalt.
daca vreodata veti zari un om, un corp, ce pare impietrit in timp si asteptare, ganditi-va doar ca in el mai traieste doar un suflet. si asteapta ca cel de-al doilea sa revina la intalnirea cu regasirea.
1. Still got the blues…
E noapte…afara…pe strazi…inauntru…in mine…o nostalgie de sfarsit de suflet imi canta o melodie de sfarsit de zi…cineva plange pe note o viata de om neinteles…e sincer si e optimist…in ciuda viscolului ce i-a distrus acoperisul gandurilor bune, el spera sa mai ai aiba note pentru o ultima partitura…una singura si va putea muri…
Vorbeam azi cu un amic, GtR, avea un blog si i-a murit. Serverul, probabil.
Acum cateva zile vorbeam cu un alt amic care avea o inima. Si i-a murit.
Acum o saptamana m-am revazut cu un prieten care avea un suflet. Si i-a murit.
Acum sunt eu, aici. Si ma gandesc doar la moarte. La oprirea inimii. La stoparea circulatiei sangelui prin vene. De ce? Pentru ca restul exista, traiesc in el, in restul asta, si m-am saturat. Dincolo de rest, exista moartea. Nu stiu ce este. Nici tu. Nimeni nu stie. Nu a fost pipaita inca fiinta umana care a revenit de acolo si sa ne spuna:"nu mai visati la moarte, nu merita". Sau: "aruncati-va cu totii in ea, este sublima". Unii au crezut ca pot trece dincolo si vor reveni sa ne depene aminiri. Au fost pionieri in ale sinuciderii. Au lasat doar viata si marturii. Marturii din viata. Nimic din moarte.
It’s this the end…imi sopteste un batran pentru care geniul nu este strain. Se joaca perfect cu corzi de chitara si sadeste atasamente eterne in randul audientei. Maine de va decide sa moara, nu va reusi. Va trai din vorba in vorba, din sunet in sunet, din soapta in soapta. Va trai in fiecare casa care va rasuna de acordurile inregistrate cu el. Cred ca ma invidiaza. Sau nu. Am libertatea de a muri in orice clipa. Si voi muri etern, fara intoarcere.
Am o amica. Daca imi inchipui moartea la modul frumos si senzual, pe ea as alege-o. Te ucide incet si prelungit. Pana la nesfarsit. Nu a gasit barbatul care sa poata respira langa ea. Toti ofteaza sau urla sau sangereaza sau mor. Niciunul nu are curajul sa respire.
Am un numar care mi-a marcat viata. 18 este numarul. Nu a fost niciodata norocos. La 18 ani am luat viata in piept. Am locuit mereu la numarul 18 si doream sa plec cat mai departe de acolo. Cand am plecat, tanjeam dupa numarul meu 18…over and over again, we will make the same mistakes…imi canta corul…is it time to go…on separte ways…completeaza batranul meu cu chitara…pe o data de 18 mi-a murit o ... prietena, cred ca acest cuvant descrie mai bine esenta relatiei noastre. Desi altii i-ar da alt rol in viata mea. A murit crunt. In sange, ar completa un bucatar sef. Ei vedeau doar balta de sange care-i acoperea corpul. Eu vedeam doar balta de sange in care inotase toata viata. A murit cum a trait. In sange. Am vrut sa plang pe mormantul ei. Dar era rezervat pentru lacrimi false, precum cele pe care mii de oameni le arunca la capataie de necunoscuti. Eu am cunoscut-o. Nu am fost unicul. Dar am fost singurul care a inteles-o. Prea tarziu. Plecase si mi-a luat sufletul cu ea.
Am un prieten. E departe de mine. Si pe vremuri era departe, dar ramanea aproape. Azi, desi distanta ramane constanta, ea creste pe fiecare zi. Prietenul meu a fost fericit. O data. In fata mea, doar o data a riscat sa arate ca este fericit si traieste. Unii ar numi-o fericire artificiala. Eu am vazut-o reala. Si ca orice fericire a durat doar o secunda si a disparut. Acum, el imi povesteste ca este fericit. Eu stiu, insa, ca are doar rate.
Am cunoscuti bogati. In fiecare zi se arunca in alta afacere. Imi povestesc de casele si masinile lor. Imi bat obrazul ca nu ma stradui mai mult. Oficial, sunt prietenul lor, neoficial, nu le pot deschide ochii. Sunt neputincios precum este dorinta lor de a trai. Isi mimeaza zbaterea zilnica sub definitii moderne, dar eu asta seara ascult blues. Si plang in tacere.
Am o amica ce-mi zice:" voi sunteti ciudati. Puneti sufletul pentru orice si nu vedeti micile bucurii. Micile bucurii nu pot lupta cu marile tristeti. Asta e motto-ul celor ca “noi.”
Am fost incadrat intr-o categorie, cu ghilimele. Nici nu mai conteaza ce apare intre ghilimele. De fapt, daca ar fi destepti pana la capat, ne-ar numi doar atat:” “. "
Am cunoscut odata un om care mi-a amintit de mine, cel tanar. Mi-a spus ca a renuntat acum pentru a nu suferi mai mult, mai tarziu. Am uitat sau, mai bine zis, am preferat sa nu-i spun: vei suferi mai tarziu. Nu exista suferinta cu “mai mult” sau “mai putin”. Exista suferinta. Si atat. Peste ani, realizezi ca…mda…ce realizezi oare? Fiecare are dreptul sa realizeze propria lui oglinda in sufletul ascuns printre suiere de vant.
Surender…surender…de ce m-as preda?, l-as intreba pe batranul ce continua sa-mi viscereze sufletul prin urechi ciulite la fiecare nota muzicala. Se apropie ziua mea norocoasa si nu pot stoarce o lacrima. Am un ciclu in viata. O data la cativa ani ma transform. Dintr-o carne flescaita ce-si scurge limitele, intr-o stanca impenetrabila care nu-si poate da drumul durerii. E ciclica aceasta durere si tot mai insuportabila. Nu o pot transfera in picaturi sarate si izbavitoare. Sunt silit s-o suport in mine. Incerc sa-mi pipai carnea dupa taieturile adanci si sa o cos la loc. Nimic. Orbecai dupa oase zdrobite sa le pun in atele, dar totul e perfect. Nici o despicatura in corpul asta si totusi doare ca dracu.
Am vazut un copil acum cativa ani si am plans…I knew that look long time ago…one day the sun will shine on you…one day yours dreams may come true…imi plange un batran dintr-o chitara electrica…ma priveam in acel copil balai cu ochi …frumosi…era fericit langa mama sa…say goodbay to the lonely nights…say goodbay to the…me…avem soare in fiecare zi…saptamani la rand…luni…ani in sir…si totusi atat de putine zile in care razele lui ne mangaie sufletul…de ce?
Intorc capul si cineva fumeaza iarba langa mine. Si-a cumparat propria raza de soare. E artificial si miroase placut. Afrodisiac. Sa-l urasc pentru asta? De ce? I will play the blues…they say that it’s over…every day I will play the blues…the pain that I’m living whit it…time is the healer…to that day I will play the blues.
Amicul GtR ma suna sa-mi zica ca e posibil sa renasca site-ul. E bucuros. Partial. Restul e tristete ce-i strabate vocea. Seamana cu tristetea ce strabate oamenii pe strada. Iar ei sunt tacuti si au rate. Unii si masini. Restul tacere. GtR m-a ajutat odata sa inteleg bluesul. Mi-a spus: "bluesul e iubire. Iubirea e durere si stele. Si iar durere. Ordinea e data de particularitatile povestii de iubire". Pentru el ascult albumul asta si scriu acum. El nu mai vrea sa scrie. De cateva zile. Ii simt neputinta pe chip. In rictus. Si-o mascheaza in plamani inegriti de fum.
L-am intrebat: crezi in viata dincolo de moarte? Mi-a raspuns sec: "nu stiu. Dar nu vreau sa existe. Ar insemna sa ma doara permanent. Abia mai reusesc in viata asta sa suport. Uite, pune mana aici…simti?" " Nu", i-am raspuns." Nici eu, mi-a marturisit el si si-a aprins inca o tigara. E parte din mine deja. E naturala."
Acum o luna am urcat un munte. Sus, in varf, era un stejar. Avea o coama mare, bogata. La poale, un batran stirb privea zarile. L-am salutat si l-am intrebat ce face. A deschis gura si mi-a soptit: "o chem…imi face semn ca e aproape". L-am crezut nebun. Dar privirea lui mi-a pictat ca nu. Era frumos in hidosenia lui stirba si nebuna. Era un mesager al unui semn inca nedescifrat.
Am ajuns la ultima melodie…it’s not the same when I look in her eyes…the magic is not there…anymore…I’m always loving you…it’s not the same when she’s here in my arms…batranul meu solist pare zdrobit in versuri, dar vocea ii denota o incredere ca nimic nu a fost in zadar. A cantat melodia lui de blues. A simtit ca este viu. A trait. Si asta e mai presus de orice. Cand privim in ochi oamenii, citim multe. Citim ca oamenii se schimba. Nu pe dinafara. Pe dinauntru.
Am ascultat acest album de dragul unui om pe care nu il voi intelege vreodata. Acest om imi preocupa existenta zilnic. Desi nu sunt nevoit, il hranesc zilnic. Cu tot ce-mi cere. Direct sau indirect. Ii hranesc ingerii si demonii, ii hranesc orgoliile si angoasele, ii hranesc durerea si iubirea, ii hranesc imaginatia si decaderea. Il ajut sa urce si il sprijin cand vrea sa plece. Il astept cand vine si imi iau ramas bun cand nu mai vrea sa ma vada. Il suport, indiferent ce s-ar intampla. Acest om imi naste, dar imi si omoara zilele. Isi doneaza raza lui de soare in favoarea mea, dar isi si asmute luna plina peste mine.
In aceasta seara, acest om mi-a trimis un gand si I l-am indeplinit…so, I still got the blues…for him.
Nuvela a fost redactata pe muzica de Gary Moore.
Numele meu nu este important. Sunt EveryOne(spiritul rece). L-am scris pentru tine, GtR...stiu ca ai nevoie de el, mai mult decat mine.
Take care, cum zici tu
2. Lume de noapte
Merci, EveryOne, am (p)reluat gustul scrisului.
Lume de noapte
Sunt pasare de noapte. Sau eram. Azi, tot mai multi dintre noi nu mai suntem ceea ce eram. Si asta nu inseamna neaparat mai mult bine pe lume. Uneori doar mai mult rau, camuflat in deznadejde si angoase adormite.
Azi noapte am urmat sfatul unei prietene bune(sufletul rece). Mi-am tras niste haine sport pe mine, m-am inarmat cu tutun si am pornit pe strazile ce ma asteptau in noapte.
Plouase usor, ca un oftat. Stropi rari precum candoarea imi udau parul, redandu-mi amintiri din tinerete, pline cu plimbari in ploaie torentiala de vara. Mi-am aprins o tigara si am admirat umbra-mi mangaind cladirile. Strazile goale si proaspat curatate ma intrebau, cuprinse de dor, unde am fost. Uitasem placerea de a umbla in noapte. Pasii calmi si proaspetide dupa odihna recunosteau asfaltul ce tanjea. In urechi, o muzica electro-retro imi vajaia reamintindu-mi ca ziua, oamenii traiesc dupa un ritm mai alert. Siluete camuflate in hanorace cu glugi trase pe ochi imi disting neutralitatea prezentei. Alunec pe langa ei privind cupluri zgribulite, cu mainile in buzunare, care merg alene, negrabindu-se spre niciun deadline al vietii.
De asta am iubit eu intotdeauna viata de noapte. Ma izoleaza de o lume frenetica si salbatica a zilei, pe care nu o inteleg si care nu ma intelege. Noaptea, luna imi lumineaza in jur, facandu-mi cunostinta cu suflete ce nu si-au propus sa doboare limite si targeturi. Pur si simplu se bucura de molcomitatea unui mers de care ziua ii priveaza. Taxiuri galbene si goale alearga cu viteza, nepermitandu-mi sa ghicesc destinatii misterioase. Trec pe langa o domnisoara ce cara doua sacose. Ma uit la ceas si-mi indica miezul noptii. Un calm sinistru o invaluie, nu se grabeste, degusta fiecare secunda de singuratate pe o strada alminteri extrem de populata. Chiar si tinerii narcomani ce dorm in canale par pasnici si iti vine sa ii inviti la cina. Vitrine luminoase si forforescente pastreaza o idee din viata de zi, extrem de comerciala. Ma opresc in fata uneia si privesc sticla neteda: un alt om ma priveste, unul diferit de cel care sta ziua retras intr-un colt si fumeaza cu ura. Omul de pe sticla care se reflecta in noapte e un demon adormit, dar plin de energie si de viata. Il salut si il iau cu mine, mai departe, pe cararile pe care noaptea ni le traseaza intr-un oras adormit, obosit, sufocat, mort. Ne aprindem o tigara si o simtim diferita. Nu se mai amesteca cu izul de mucegai al zilei. Un cersetor minor traverseaza in graba, carand o sticla cu apa dupa el. Ma astept sa ma abordeze, milogindu-se dupa o tigara sau un banut. Ma insel…imi respecta calatoria in noapte. Ma priveste vesel si ma depaseste grabindu-se sa adape la elixirul vietii alti confrati de suferinta. Imi este simpatic. In mod normal, ziua, l-as injura, dand vina pe clasa politica care ne-a adus tara in acest stadiu.
Traversez bulevardul pustiu si patrund in parcul invaluit de un negru ireal.
It’s an empty pression in the bed where u used to be…imi gadila o melodie urechile…empty sky…I woke up this morning in an empty sky…cerul noptii nu este gol…este plin de stele…spre ele tindem, dar rar mai gasim timp sa ne plimbam sub clar de luna si sa le admiram. Un copac rasfirat in zeci de ramuri care abia au inflorit imi trezeste un romantism sedat…ii ating scoarta si ii citesc cuvintele cioplite in lemn…dragoste si ura...doua sentimente de care nu pot scapa nici in noapte. Ma asez pe o banca si scot castile…am nevoie de melodia lunii…ea ma simte si isi asterne notele nevazute pe pielea mea care respira scartait de greieri…ma gandesc la ea si stiu ca e departe…mult prea departe ca s-o pot invita la o cina de sentimente in noapte…dar maine o s-o revad…si o sa-mi simta atingerea sufletului…stie ca nu vorbesc…dar stie ca o iubesc…sper. Zambesc si ma ridic. Ma asteapta un drum de intoarcere si strazi obisnuite cu pasii mei in noapte. Au trecut ani, dar nu i-au uitat…bataile pantofilor in noapte imi soptesc asta…ma poarta inapoi spre casa.
Pe drum ma opresc si intru. Cer un jack si ascult cum o voce perfecta isi pierde religia. O regaseste in sufletul mistuit de dragoste. Il ucidem pe dumnezeul din noi cu fiecare deziluzie traita. Ne asteptam de la acest zeu inexistent sa ne intinda mana umpluta cu fericire. Nu este posibil. El nu exista, iar oamenii uita ca fericirea este absoluta si dureaza o secunda. Secunda urmatoare deja este plina de decadere. Si mai ucidem o data un dumnezeu invizibil si probabil nenascut. Cautam o justificare si pictam pe o biserica un chip plin de bunatate, caruia ii desenam mustati oribile, in suflet, la fiecare piedica din realitatea confectionata din fapte umane. Si eu l-am ucis, desi singur mi l-am creat si nu ma obligase nimeni.
Sorb ultima picatura dintr-o bautura ce-mi aminteste de un prieten pe care l-am ucis. Sau s-a sinucis. Aprind o tigara si privesc o multime de tineri care nu mai au nimic in comun cu generatia mea. Decat poate muzica pe care o asculta, fermecati de cuvantul cool. Ii las si ma intorc la noaptea mea. Asta seara noaptea este doar a mea. Am castigat acest drept mai demult, cand am sedus-o pe un dans demonic si i-am aratat respect.
You’re missing…imi canta batranul meu…imi plac acesti batrani…everything is everything…are dreptate…but you’re missing…patrund in casa…toate sunt la locul lor…televizorul…combina…cd-ul chemandu-ma…toate asteapta pasii tai usori si lini…but you’re missing…morning is morning…ce ne lipseste sa fim calmi o viata intreaga?, ma intreba intr-o noapte, un amic de perchezitionat intunericul. L-am privit si i-am distrus un mit: nu ne lipseste nimic. Avem ceva in plus, ceva ce nu ne lasa sa fim calmi mereu. Avem suflet.
A plans, realizand ca are suflet si dupa o noapte intreaga de alcool.
The rising….the sun is rising…obloane masive si lasate il indeparteaza de la fereastra mea…nu am putere sa le ridic…soarta si-a pus pecetea pe aceasta realitate…sau poate noaptea, geloasa pe zi, si-a rasfrant influenta pe duritatea unei naturi moarte, de lemn putrezit…
Inchei, ca un preludiu, pe my city of ruins…rain is fooling down…empty streets…my brother is not here with me…my city is fool with ruins…common, rise up…urlu catre el, dar se incapataneaza sa-si urmeze autodistrugerea…
Azi noapte am urmat sfatul unei prietene bune(sufletul rece). Am plecat in noapte sa-mi regasesc orasul. Am traversat ruine si le-am zidit intre palate de ganduri si soapte…am vazut oameni si m-am rugat pentru taria lor…am intalnit doi indragostiti care m-au privit speriati…le-am zambit intelegator si i-am lasat sarutandu-se, inconjurati de o aura de invidie pofticioasa…erau doi barbati…orasul meu nu este o ruina…este un oras in care am ucis discriminarea si am lasat drepturi egale pentru toti. Dreptul de a iubi. Indiferent.
Streets of Philadelphia este bonusul care incheie un disc vechi ce abia se mai invarte. Profetic? Sau nu? Nu stiu. Stiu doar ca noaptea, lumea iubeste diferit. Calm si pasnic. Si intelegator. Si…cu speranta.
GtR, nopti prin Bucuresti, undeva prin 2007
Plimbare in noapte, descrisa pe muzica de Bruce Springsteen, albumul The Rising.
anumiti oameni se dedubleaza. un spirit paraseste un corp si pleaca singur. pe strazi, in noapte. ramane alt spirit in corp, asteptand reintoarcerea celui de-al doilea. asteptand ca soarele sa-i readuca spiritul cald in corp. in fiecare om traiesc doua spirite, doua suflete, unul cald, altul rece. uneori se despart, mergand pe drumuri diferite, dar intotdeauna, orice corp supravietuieste doar prin contopirea celor 2 spirite. ideea de supravietuire si atingere a Drumului sta in rabdarea si capacitatea de asteptare a unui spirit. pe celalalt.
daca vreodata veti zari un om, un corp, ce pare impietrit in timp si asteptare, ganditi-va doar ca in el mai traieste doar un suflet. si asteapta ca cel de-al doilea sa revina la intalnirea cu regasirea.
1. Still got the blues…
E noapte…afara…pe strazi…inauntru…in mine…o nostalgie de sfarsit de suflet imi canta o melodie de sfarsit de zi…cineva plange pe note o viata de om neinteles…e sincer si e optimist…in ciuda viscolului ce i-a distrus acoperisul gandurilor bune, el spera sa mai ai aiba note pentru o ultima partitura…una singura si va putea muri…
Vorbeam azi cu un amic, GtR, avea un blog si i-a murit. Serverul, probabil.
Acum cateva zile vorbeam cu un alt amic care avea o inima. Si i-a murit.
Acum o saptamana m-am revazut cu un prieten care avea un suflet. Si i-a murit.
Acum sunt eu, aici. Si ma gandesc doar la moarte. La oprirea inimii. La stoparea circulatiei sangelui prin vene. De ce? Pentru ca restul exista, traiesc in el, in restul asta, si m-am saturat. Dincolo de rest, exista moartea. Nu stiu ce este. Nici tu. Nimeni nu stie. Nu a fost pipaita inca fiinta umana care a revenit de acolo si sa ne spuna:"nu mai visati la moarte, nu merita". Sau: "aruncati-va cu totii in ea, este sublima". Unii au crezut ca pot trece dincolo si vor reveni sa ne depene aminiri. Au fost pionieri in ale sinuciderii. Au lasat doar viata si marturii. Marturii din viata. Nimic din moarte.
It’s this the end…imi sopteste un batran pentru care geniul nu este strain. Se joaca perfect cu corzi de chitara si sadeste atasamente eterne in randul audientei. Maine de va decide sa moara, nu va reusi. Va trai din vorba in vorba, din sunet in sunet, din soapta in soapta. Va trai in fiecare casa care va rasuna de acordurile inregistrate cu el. Cred ca ma invidiaza. Sau nu. Am libertatea de a muri in orice clipa. Si voi muri etern, fara intoarcere.
Am o amica. Daca imi inchipui moartea la modul frumos si senzual, pe ea as alege-o. Te ucide incet si prelungit. Pana la nesfarsit. Nu a gasit barbatul care sa poata respira langa ea. Toti ofteaza sau urla sau sangereaza sau mor. Niciunul nu are curajul sa respire.
Am un numar care mi-a marcat viata. 18 este numarul. Nu a fost niciodata norocos. La 18 ani am luat viata in piept. Am locuit mereu la numarul 18 si doream sa plec cat mai departe de acolo. Cand am plecat, tanjeam dupa numarul meu 18…over and over again, we will make the same mistakes…imi canta corul…is it time to go…on separte ways…completeaza batranul meu cu chitara…pe o data de 18 mi-a murit o ... prietena, cred ca acest cuvant descrie mai bine esenta relatiei noastre. Desi altii i-ar da alt rol in viata mea. A murit crunt. In sange, ar completa un bucatar sef. Ei vedeau doar balta de sange care-i acoperea corpul. Eu vedeam doar balta de sange in care inotase toata viata. A murit cum a trait. In sange. Am vrut sa plang pe mormantul ei. Dar era rezervat pentru lacrimi false, precum cele pe care mii de oameni le arunca la capataie de necunoscuti. Eu am cunoscut-o. Nu am fost unicul. Dar am fost singurul care a inteles-o. Prea tarziu. Plecase si mi-a luat sufletul cu ea.
Am un prieten. E departe de mine. Si pe vremuri era departe, dar ramanea aproape. Azi, desi distanta ramane constanta, ea creste pe fiecare zi. Prietenul meu a fost fericit. O data. In fata mea, doar o data a riscat sa arate ca este fericit si traieste. Unii ar numi-o fericire artificiala. Eu am vazut-o reala. Si ca orice fericire a durat doar o secunda si a disparut. Acum, el imi povesteste ca este fericit. Eu stiu, insa, ca are doar rate.
Am cunoscuti bogati. In fiecare zi se arunca in alta afacere. Imi povestesc de casele si masinile lor. Imi bat obrazul ca nu ma stradui mai mult. Oficial, sunt prietenul lor, neoficial, nu le pot deschide ochii. Sunt neputincios precum este dorinta lor de a trai. Isi mimeaza zbaterea zilnica sub definitii moderne, dar eu asta seara ascult blues. Si plang in tacere.
Am o amica ce-mi zice:" voi sunteti ciudati. Puneti sufletul pentru orice si nu vedeti micile bucurii. Micile bucurii nu pot lupta cu marile tristeti. Asta e motto-ul celor ca “noi.”
Am fost incadrat intr-o categorie, cu ghilimele. Nici nu mai conteaza ce apare intre ghilimele. De fapt, daca ar fi destepti pana la capat, ne-ar numi doar atat:” “. "
Am cunoscut odata un om care mi-a amintit de mine, cel tanar. Mi-a spus ca a renuntat acum pentru a nu suferi mai mult, mai tarziu. Am uitat sau, mai bine zis, am preferat sa nu-i spun: vei suferi mai tarziu. Nu exista suferinta cu “mai mult” sau “mai putin”. Exista suferinta. Si atat. Peste ani, realizezi ca…mda…ce realizezi oare? Fiecare are dreptul sa realizeze propria lui oglinda in sufletul ascuns printre suiere de vant.
Surender…surender…de ce m-as preda?, l-as intreba pe batranul ce continua sa-mi viscereze sufletul prin urechi ciulite la fiecare nota muzicala. Se apropie ziua mea norocoasa si nu pot stoarce o lacrima. Am un ciclu in viata. O data la cativa ani ma transform. Dintr-o carne flescaita ce-si scurge limitele, intr-o stanca impenetrabila care nu-si poate da drumul durerii. E ciclica aceasta durere si tot mai insuportabila. Nu o pot transfera in picaturi sarate si izbavitoare. Sunt silit s-o suport in mine. Incerc sa-mi pipai carnea dupa taieturile adanci si sa o cos la loc. Nimic. Orbecai dupa oase zdrobite sa le pun in atele, dar totul e perfect. Nici o despicatura in corpul asta si totusi doare ca dracu.
Am vazut un copil acum cativa ani si am plans…I knew that look long time ago…one day the sun will shine on you…one day yours dreams may come true…imi plange un batran dintr-o chitara electrica…ma priveam in acel copil balai cu ochi …frumosi…era fericit langa mama sa…say goodbay to the lonely nights…say goodbay to the…me…avem soare in fiecare zi…saptamani la rand…luni…ani in sir…si totusi atat de putine zile in care razele lui ne mangaie sufletul…de ce?
Intorc capul si cineva fumeaza iarba langa mine. Si-a cumparat propria raza de soare. E artificial si miroase placut. Afrodisiac. Sa-l urasc pentru asta? De ce? I will play the blues…they say that it’s over…every day I will play the blues…the pain that I’m living whit it…time is the healer…to that day I will play the blues.
Amicul GtR ma suna sa-mi zica ca e posibil sa renasca site-ul. E bucuros. Partial. Restul e tristete ce-i strabate vocea. Seamana cu tristetea ce strabate oamenii pe strada. Iar ei sunt tacuti si au rate. Unii si masini. Restul tacere. GtR m-a ajutat odata sa inteleg bluesul. Mi-a spus: "bluesul e iubire. Iubirea e durere si stele. Si iar durere. Ordinea e data de particularitatile povestii de iubire". Pentru el ascult albumul asta si scriu acum. El nu mai vrea sa scrie. De cateva zile. Ii simt neputinta pe chip. In rictus. Si-o mascheaza in plamani inegriti de fum.
L-am intrebat: crezi in viata dincolo de moarte? Mi-a raspuns sec: "nu stiu. Dar nu vreau sa existe. Ar insemna sa ma doara permanent. Abia mai reusesc in viata asta sa suport. Uite, pune mana aici…simti?" " Nu", i-am raspuns." Nici eu, mi-a marturisit el si si-a aprins inca o tigara. E parte din mine deja. E naturala."
Acum o luna am urcat un munte. Sus, in varf, era un stejar. Avea o coama mare, bogata. La poale, un batran stirb privea zarile. L-am salutat si l-am intrebat ce face. A deschis gura si mi-a soptit: "o chem…imi face semn ca e aproape". L-am crezut nebun. Dar privirea lui mi-a pictat ca nu. Era frumos in hidosenia lui stirba si nebuna. Era un mesager al unui semn inca nedescifrat.
Am ajuns la ultima melodie…it’s not the same when I look in her eyes…the magic is not there…anymore…I’m always loving you…it’s not the same when she’s here in my arms…batranul meu solist pare zdrobit in versuri, dar vocea ii denota o incredere ca nimic nu a fost in zadar. A cantat melodia lui de blues. A simtit ca este viu. A trait. Si asta e mai presus de orice. Cand privim in ochi oamenii, citim multe. Citim ca oamenii se schimba. Nu pe dinafara. Pe dinauntru.
Am ascultat acest album de dragul unui om pe care nu il voi intelege vreodata. Acest om imi preocupa existenta zilnic. Desi nu sunt nevoit, il hranesc zilnic. Cu tot ce-mi cere. Direct sau indirect. Ii hranesc ingerii si demonii, ii hranesc orgoliile si angoasele, ii hranesc durerea si iubirea, ii hranesc imaginatia si decaderea. Il ajut sa urce si il sprijin cand vrea sa plece. Il astept cand vine si imi iau ramas bun cand nu mai vrea sa ma vada. Il suport, indiferent ce s-ar intampla. Acest om imi naste, dar imi si omoara zilele. Isi doneaza raza lui de soare in favoarea mea, dar isi si asmute luna plina peste mine.
In aceasta seara, acest om mi-a trimis un gand si I l-am indeplinit…so, I still got the blues…for him.
Nuvela a fost redactata pe muzica de Gary Moore.
Numele meu nu este important. Sunt EveryOne(spiritul rece). L-am scris pentru tine, GtR...stiu ca ai nevoie de el, mai mult decat mine.
Take care, cum zici tu
2. Lume de noapte
Merci, EveryOne, am (p)reluat gustul scrisului.
Lume de noapte
Sunt pasare de noapte. Sau eram. Azi, tot mai multi dintre noi nu mai suntem ceea ce eram. Si asta nu inseamna neaparat mai mult bine pe lume. Uneori doar mai mult rau, camuflat in deznadejde si angoase adormite.
Azi noapte am urmat sfatul unei prietene bune(sufletul rece). Mi-am tras niste haine sport pe mine, m-am inarmat cu tutun si am pornit pe strazile ce ma asteptau in noapte.
Plouase usor, ca un oftat. Stropi rari precum candoarea imi udau parul, redandu-mi amintiri din tinerete, pline cu plimbari in ploaie torentiala de vara. Mi-am aprins o tigara si am admirat umbra-mi mangaind cladirile. Strazile goale si proaspat curatate ma intrebau, cuprinse de dor, unde am fost. Uitasem placerea de a umbla in noapte. Pasii calmi si proaspetide dupa odihna recunosteau asfaltul ce tanjea. In urechi, o muzica electro-retro imi vajaia reamintindu-mi ca ziua, oamenii traiesc dupa un ritm mai alert. Siluete camuflate in hanorace cu glugi trase pe ochi imi disting neutralitatea prezentei. Alunec pe langa ei privind cupluri zgribulite, cu mainile in buzunare, care merg alene, negrabindu-se spre niciun deadline al vietii.
De asta am iubit eu intotdeauna viata de noapte. Ma izoleaza de o lume frenetica si salbatica a zilei, pe care nu o inteleg si care nu ma intelege. Noaptea, luna imi lumineaza in jur, facandu-mi cunostinta cu suflete ce nu si-au propus sa doboare limite si targeturi. Pur si simplu se bucura de molcomitatea unui mers de care ziua ii priveaza. Taxiuri galbene si goale alearga cu viteza, nepermitandu-mi sa ghicesc destinatii misterioase. Trec pe langa o domnisoara ce cara doua sacose. Ma uit la ceas si-mi indica miezul noptii. Un calm sinistru o invaluie, nu se grabeste, degusta fiecare secunda de singuratate pe o strada alminteri extrem de populata. Chiar si tinerii narcomani ce dorm in canale par pasnici si iti vine sa ii inviti la cina. Vitrine luminoase si forforescente pastreaza o idee din viata de zi, extrem de comerciala. Ma opresc in fata uneia si privesc sticla neteda: un alt om ma priveste, unul diferit de cel care sta ziua retras intr-un colt si fumeaza cu ura. Omul de pe sticla care se reflecta in noapte e un demon adormit, dar plin de energie si de viata. Il salut si il iau cu mine, mai departe, pe cararile pe care noaptea ni le traseaza intr-un oras adormit, obosit, sufocat, mort. Ne aprindem o tigara si o simtim diferita. Nu se mai amesteca cu izul de mucegai al zilei. Un cersetor minor traverseaza in graba, carand o sticla cu apa dupa el. Ma astept sa ma abordeze, milogindu-se dupa o tigara sau un banut. Ma insel…imi respecta calatoria in noapte. Ma priveste vesel si ma depaseste grabindu-se sa adape la elixirul vietii alti confrati de suferinta. Imi este simpatic. In mod normal, ziua, l-as injura, dand vina pe clasa politica care ne-a adus tara in acest stadiu.
Traversez bulevardul pustiu si patrund in parcul invaluit de un negru ireal.
It’s an empty pression in the bed where u used to be…imi gadila o melodie urechile…empty sky…I woke up this morning in an empty sky…cerul noptii nu este gol…este plin de stele…spre ele tindem, dar rar mai gasim timp sa ne plimbam sub clar de luna si sa le admiram. Un copac rasfirat in zeci de ramuri care abia au inflorit imi trezeste un romantism sedat…ii ating scoarta si ii citesc cuvintele cioplite in lemn…dragoste si ura...doua sentimente de care nu pot scapa nici in noapte. Ma asez pe o banca si scot castile…am nevoie de melodia lunii…ea ma simte si isi asterne notele nevazute pe pielea mea care respira scartait de greieri…ma gandesc la ea si stiu ca e departe…mult prea departe ca s-o pot invita la o cina de sentimente in noapte…dar maine o s-o revad…si o sa-mi simta atingerea sufletului…stie ca nu vorbesc…dar stie ca o iubesc…sper. Zambesc si ma ridic. Ma asteapta un drum de intoarcere si strazi obisnuite cu pasii mei in noapte. Au trecut ani, dar nu i-au uitat…bataile pantofilor in noapte imi soptesc asta…ma poarta inapoi spre casa.
Pe drum ma opresc si intru. Cer un jack si ascult cum o voce perfecta isi pierde religia. O regaseste in sufletul mistuit de dragoste. Il ucidem pe dumnezeul din noi cu fiecare deziluzie traita. Ne asteptam de la acest zeu inexistent sa ne intinda mana umpluta cu fericire. Nu este posibil. El nu exista, iar oamenii uita ca fericirea este absoluta si dureaza o secunda. Secunda urmatoare deja este plina de decadere. Si mai ucidem o data un dumnezeu invizibil si probabil nenascut. Cautam o justificare si pictam pe o biserica un chip plin de bunatate, caruia ii desenam mustati oribile, in suflet, la fiecare piedica din realitatea confectionata din fapte umane. Si eu l-am ucis, desi singur mi l-am creat si nu ma obligase nimeni.
Sorb ultima picatura dintr-o bautura ce-mi aminteste de un prieten pe care l-am ucis. Sau s-a sinucis. Aprind o tigara si privesc o multime de tineri care nu mai au nimic in comun cu generatia mea. Decat poate muzica pe care o asculta, fermecati de cuvantul cool. Ii las si ma intorc la noaptea mea. Asta seara noaptea este doar a mea. Am castigat acest drept mai demult, cand am sedus-o pe un dans demonic si i-am aratat respect.
You’re missing…imi canta batranul meu…imi plac acesti batrani…everything is everything…are dreptate…but you’re missing…patrund in casa…toate sunt la locul lor…televizorul…combina…cd-ul chemandu-ma…toate asteapta pasii tai usori si lini…but you’re missing…morning is morning…ce ne lipseste sa fim calmi o viata intreaga?, ma intreba intr-o noapte, un amic de perchezitionat intunericul. L-am privit si i-am distrus un mit: nu ne lipseste nimic. Avem ceva in plus, ceva ce nu ne lasa sa fim calmi mereu. Avem suflet.
A plans, realizand ca are suflet si dupa o noapte intreaga de alcool.
The rising….the sun is rising…obloane masive si lasate il indeparteaza de la fereastra mea…nu am putere sa le ridic…soarta si-a pus pecetea pe aceasta realitate…sau poate noaptea, geloasa pe zi, si-a rasfrant influenta pe duritatea unei naturi moarte, de lemn putrezit…
Inchei, ca un preludiu, pe my city of ruins…rain is fooling down…empty streets…my brother is not here with me…my city is fool with ruins…common, rise up…urlu catre el, dar se incapataneaza sa-si urmeze autodistrugerea…
Azi noapte am urmat sfatul unei prietene bune(sufletul rece). Am plecat in noapte sa-mi regasesc orasul. Am traversat ruine si le-am zidit intre palate de ganduri si soapte…am vazut oameni si m-am rugat pentru taria lor…am intalnit doi indragostiti care m-au privit speriati…le-am zambit intelegator si i-am lasat sarutandu-se, inconjurati de o aura de invidie pofticioasa…erau doi barbati…orasul meu nu este o ruina…este un oras in care am ucis discriminarea si am lasat drepturi egale pentru toti. Dreptul de a iubi. Indiferent.
Streets of Philadelphia este bonusul care incheie un disc vechi ce abia se mai invarte. Profetic? Sau nu? Nu stiu. Stiu doar ca noaptea, lumea iubeste diferit. Calm si pasnic. Si intelegator. Si…cu speranta.
GtR, nopti prin Bucuresti, undeva prin 2007
Plimbare in noapte, descrisa pe muzica de Bruce Springsteen, albumul The Rising.
| postat de gtherevelator in 2010-01-25 12:47 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
alice in chains
media: 4.50 din 2 voturi
| media: 4.50 din 2 voturi |
| postat de gtherevelator in 2010-01-25 10:40 | Radio Bemba | 0 comentarii |
What is a mad heart?
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
Disgrace, regia: Steve Jacobs, dupa un roman semnat de J.M. Coetzee. Un film australian filmat in Africa de Sud.
Cu John Malkovich, in, poate, cel putin asta mi-e parerea acum, cel mai bun rol al sau. A se analiza prestatia in combinatie cu simbolistica filmului.
Ce pot spune? Unul din cele mai disturbante filme vazute de catre mine. Greu de digerat, in mod normal. L-am privit abia acum, mai usor, poate, prin prisma experientelor personale.
Un must.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-25 01:08 | Proiectie de suflet | 0 comentarii |
Stop, by GtR
media: 5.00 din 12 voturi
| media: 5.00 din 12 voturi |
Stop.
Am mainile julite pe antebrate si coatele pline de sange. Ma doare in partea stanga, dar nu-mi mai vad bocancii ornati cu namol. Ceasul are cadranul zgariat masiv si nu disting ora.
“now, i see ur face again”
Cerul este plumburiu si ma simt epuizat de cararea care taie brazde de intuneric in padurea sinistra. Incerc sa rememorez...plangeam la poale, zaceam pe stanca si-mi stingeam tigara cu suvoaiele ce se prelingeau in barbie. Batranul s-a apropiat de mine, mi-a pus harta in mana si mi-a rastit:
- urca pana la stop. Acolo vei rade si zambetul va veni natural si de la sine.
Scot batista si sterg sangele ce se pregateste de inchegare. Aprind tigara si privesc cortul din spate, la 100 de metri. Primul popas pe harta. Inauntru ma asteptau 3 baieti si o fata. Ah, tot ma doare in stanga...la naiba...fata vroia sa aleaga un baiat si mi-a cerut ajutorul...la dracu...erau simpatici toti...unul era masiv, bine facut si emana sportivitate. Altul era mediu, cu ochi frumosi si nu ma inselau din priviri. Al treilea era ciudat si a vrut sa-mi atinga fesele. Am scos revolverul si am impuscat doi. Fata a ramas cu o privire frumoasa oglindita in viitorul ei.
“do me a favour and stop asking questions”
Nu mai stiu de ce plangeam…dar am bonul de la magazin cu mine…
- un revolver si 7 gloante, va rog, cerusem vanzatorului ce mi-a inmanat bonul, la final. Luasem autobuzul si coborasem la poale, habar nu am unde sunt...batranul, da...el poate ar sti...
“enjoy the ride”
mi-e sete si-mi apropii buzele de frunzele mari ce scarmana iarba. Ling apa, roua de seara, probabil, si simt ca puterile se adapteaza din nou in corpul nestrabatut-inca-de vreun glont. Mai am 5 si continui sa urc.
Genunchii ma dor, iar ramurile copacilor imi izbesc fata, ferindu-mi ochii. Am buzele pictate cu cicatrici mici ce incep sa se usuce. Ma excit...ultimul futai fusese violent...ne-am despartit...vroiam s-o injunghii cu penisul, sa-i crap inima in doua si s-o las victima orgasmelor...ramurile astea imi fac la fel...ma doare in stanga, iar limba o simt grea...oare erau frunze otravitoare? Cele linse...
“this is your time of weak, this is your time from tommorow”
Vad un cort si ma apropii de el. Dau carpa la o parte si intru. 2 femei ma privesc cu asteptare. Nu scot o vorba, dar pieptul meu gafaind le face sa se simta dorite. Blonda ma atinge pe buze si o impinge pe amica ei in jos. Imi simt carnea fieband a durere. Imi scap privirea in jos si-mi zaresc penisul carne vie...ultima cicatrice a noptii de adio...deci, am injunghiat-o pana la urma...
“swalow my pain and make me your demon”
Ochii imi surupa trezirea si le imping pe spate. Femeile se deschid asteptand penetrarea celor 2 gloante.
Pasesc mai departe si las in urma un cort stropit cu picuri rosii si reci. E alb. Cortul. Seamana a cearsaf aruncat dupa noaptea nuntii. Virginitatea noilor mele instincte criminale e zdrobita pe cearsaful ce ramane tot mai in spate. Urc si-mi zdrobesc rotula de o stanca incapatanata, precum a fost si ea...nu a mai vrut nimik de la mine...a vrut adio si o injunghiere.
“she’s my watterfal”
O gaza mica aterizeaza pe spranceana mea dreapta...o strivesc in palma...era o gargaritza...sa-i fut...o sa mor...
“am iubit otrava din tine”
Un cerb ma saluta din mers, dar nu mai am decat 3 gloante...si nu am decat o bricheta...stomacul ma cearta pentru ca-l evit...
Intalnesc un alt cort, iar luna ma scuipa deasupra unui brad imens...e cel mai inalt brad din lume...e verde si natural...miroase a pizda iubita...ma simt mos craciun si vreau sa depun un cadou...dar carnea de pe ceafa imi este smulsa de o bufnita ce trece razanta peste cortul...in care gasesc 5 oameni si un sac imens in mijloc...sunt bani multi la mijloc...le simt prezenta prin ranjetele indivizilor...si miroase a putrefactie...unul are un cutit...altul un revolver fara gloante...altul un topor, iar doi ma privesc dezarmati...arunc 2 gloante in sac si ies...mai am doar un glont, plecasem cu 7...cu 2 am facut o femeie fericita, cu 2 mi-am ucis piedicile ce ma opreau din moartea ce ma asteapta sus...cu inca 2 m-am jucat la ruleta vietii...mai am un glonte si vreau sa-mi spulber creierii...sus...sub ochii tarfei de...luna...sta ascunsa acum, dar de sub ceata din varf ii reperez intentiile criminale...
Un bocanc mi se rupe si las un deget mare zdrentuit intre stanci...calc greu, dar apasat...sunt determinat sa ajung sus si...sa-mi umplu cu sange zambetul batranului cu harta...
Mai am 3 copaci...ii vad si le las ofranda de carne si sange...corpul mi-e rani, dar inima nu patrunde in durerea noptii...apa vietii e rece, iar sufletul meu este plecat in iad, la plaja cu un caine...
Sus...sunt aici...stelele imi rad, jongland pe langa luna...stiam...
“why don’t you weap when i hurt you,
Why don’t you weap when I touch you”
Scot revolverul si-mi sare in ochi prapastia hada…vad cosul ce sta sa cada de pe buza stancii…infig glontul si …
“You can see the bigger picture
Find out what it’s all about”
Unghiile de la maina dreapta imi cad pe jos, iar in spate 2 focuri de arma imi confirma ca am fost Dumnezeu in noaptea asta…batranul…trebuia sa-l ucid…privesc harta…da, aici trebuia sa ajung…scrie mare:STOP.
Cosul este zgaltait de vant...watta fuck...si asa nu mai am alte obstacole...o sa mor ucis de o mana tremuranda si inchegata in durere si sange...
“Was the time to decide
Stop chasing shadows
Just enjoy the ride"...smulg castile din urechi si muzica se sinucide in prapastie...
Apuc cosul si il pun la pamant…sangele din sprancene imi usuca lacrimile in gat…revolverul fuge in prapastie, speriat de determinarea mea de a uza de el…apuc in palme si ranile dispar…ridic spre luna…si ea se umple…nu mai e hidoasa…e alba, mare, rotunda si-mi seduce dorinta de moarte…o vad cum pica lesinata in prapastie…raman doar eu, tintind in sus, fara sange, fara lacrimi, fara durere, fara moarte, cu un zambet de la sine si natural…micuta m-a prins de degetele cu unghii crescute si-mi face cu ochiul…
Sub un brad mare si verde, observ semnul: STOP. 
gtr, bucuresti, mai 2009
Am mainile julite pe antebrate si coatele pline de sange. Ma doare in partea stanga, dar nu-mi mai vad bocancii ornati cu namol. Ceasul are cadranul zgariat masiv si nu disting ora.
“now, i see ur face again”
Cerul este plumburiu si ma simt epuizat de cararea care taie brazde de intuneric in padurea sinistra. Incerc sa rememorez...plangeam la poale, zaceam pe stanca si-mi stingeam tigara cu suvoaiele ce se prelingeau in barbie. Batranul s-a apropiat de mine, mi-a pus harta in mana si mi-a rastit:
- urca pana la stop. Acolo vei rade si zambetul va veni natural si de la sine.
Scot batista si sterg sangele ce se pregateste de inchegare. Aprind tigara si privesc cortul din spate, la 100 de metri. Primul popas pe harta. Inauntru ma asteptau 3 baieti si o fata. Ah, tot ma doare in stanga...la naiba...fata vroia sa aleaga un baiat si mi-a cerut ajutorul...la dracu...erau simpatici toti...unul era masiv, bine facut si emana sportivitate. Altul era mediu, cu ochi frumosi si nu ma inselau din priviri. Al treilea era ciudat si a vrut sa-mi atinga fesele. Am scos revolverul si am impuscat doi. Fata a ramas cu o privire frumoasa oglindita in viitorul ei.
“do me a favour and stop asking questions”
Nu mai stiu de ce plangeam…dar am bonul de la magazin cu mine…
- un revolver si 7 gloante, va rog, cerusem vanzatorului ce mi-a inmanat bonul, la final. Luasem autobuzul si coborasem la poale, habar nu am unde sunt...batranul, da...el poate ar sti...
“enjoy the ride”
mi-e sete si-mi apropii buzele de frunzele mari ce scarmana iarba. Ling apa, roua de seara, probabil, si simt ca puterile se adapteaza din nou in corpul nestrabatut-inca-de vreun glont. Mai am 5 si continui sa urc.
Genunchii ma dor, iar ramurile copacilor imi izbesc fata, ferindu-mi ochii. Am buzele pictate cu cicatrici mici ce incep sa se usuce. Ma excit...ultimul futai fusese violent...ne-am despartit...vroiam s-o injunghii cu penisul, sa-i crap inima in doua si s-o las victima orgasmelor...ramurile astea imi fac la fel...ma doare in stanga, iar limba o simt grea...oare erau frunze otravitoare? Cele linse...
“this is your time of weak, this is your time from tommorow”
Vad un cort si ma apropii de el. Dau carpa la o parte si intru. 2 femei ma privesc cu asteptare. Nu scot o vorba, dar pieptul meu gafaind le face sa se simta dorite. Blonda ma atinge pe buze si o impinge pe amica ei in jos. Imi simt carnea fieband a durere. Imi scap privirea in jos si-mi zaresc penisul carne vie...ultima cicatrice a noptii de adio...deci, am injunghiat-o pana la urma...
“swalow my pain and make me your demon”
Ochii imi surupa trezirea si le imping pe spate. Femeile se deschid asteptand penetrarea celor 2 gloante.
Pasesc mai departe si las in urma un cort stropit cu picuri rosii si reci. E alb. Cortul. Seamana a cearsaf aruncat dupa noaptea nuntii. Virginitatea noilor mele instincte criminale e zdrobita pe cearsaful ce ramane tot mai in spate. Urc si-mi zdrobesc rotula de o stanca incapatanata, precum a fost si ea...nu a mai vrut nimik de la mine...a vrut adio si o injunghiere.
“she’s my watterfal”
O gaza mica aterizeaza pe spranceana mea dreapta...o strivesc in palma...era o gargaritza...sa-i fut...o sa mor...
“am iubit otrava din tine”
Un cerb ma saluta din mers, dar nu mai am decat 3 gloante...si nu am decat o bricheta...stomacul ma cearta pentru ca-l evit...
Intalnesc un alt cort, iar luna ma scuipa deasupra unui brad imens...e cel mai inalt brad din lume...e verde si natural...miroase a pizda iubita...ma simt mos craciun si vreau sa depun un cadou...dar carnea de pe ceafa imi este smulsa de o bufnita ce trece razanta peste cortul...in care gasesc 5 oameni si un sac imens in mijloc...sunt bani multi la mijloc...le simt prezenta prin ranjetele indivizilor...si miroase a putrefactie...unul are un cutit...altul un revolver fara gloante...altul un topor, iar doi ma privesc dezarmati...arunc 2 gloante in sac si ies...mai am doar un glont, plecasem cu 7...cu 2 am facut o femeie fericita, cu 2 mi-am ucis piedicile ce ma opreau din moartea ce ma asteapta sus...cu inca 2 m-am jucat la ruleta vietii...mai am un glonte si vreau sa-mi spulber creierii...sus...sub ochii tarfei de...luna...sta ascunsa acum, dar de sub ceata din varf ii reperez intentiile criminale...
Un bocanc mi se rupe si las un deget mare zdrentuit intre stanci...calc greu, dar apasat...sunt determinat sa ajung sus si...sa-mi umplu cu sange zambetul batranului cu harta...
Mai am 3 copaci...ii vad si le las ofranda de carne si sange...corpul mi-e rani, dar inima nu patrunde in durerea noptii...apa vietii e rece, iar sufletul meu este plecat in iad, la plaja cu un caine...
Sus...sunt aici...stelele imi rad, jongland pe langa luna...stiam...
“why don’t you weap when i hurt you,
Why don’t you weap when I touch you”
Scot revolverul si-mi sare in ochi prapastia hada…vad cosul ce sta sa cada de pe buza stancii…infig glontul si …
“You can see the bigger picture
Find out what it’s all about”
Unghiile de la maina dreapta imi cad pe jos, iar in spate 2 focuri de arma imi confirma ca am fost Dumnezeu in noaptea asta…batranul…trebuia sa-l ucid…privesc harta…da, aici trebuia sa ajung…scrie mare:STOP.
Cosul este zgaltait de vant...watta fuck...si asa nu mai am alte obstacole...o sa mor ucis de o mana tremuranda si inchegata in durere si sange...
“Was the time to decide
Stop chasing shadows
Just enjoy the ride"
Apuc cosul si il pun la pamant…sangele din sprancene imi usuca lacrimile in gat…revolverul fuge in prapastie, speriat de determinarea mea de a uza de el…apuc in palme si ranile dispar…ridic spre luna…si ea se umple…nu mai e hidoasa…e alba, mare, rotunda si-mi seduce dorinta de moarte…o vad cum pica lesinata in prapastie…raman doar eu, tintind in sus, fara sange, fara lacrimi, fara durere, fara moarte, cu un zambet de la sine si natural…micuta m-a prins de degetele cu unghii crescute si-mi face cu ochiul…
Sub un brad mare si verde, observ semnul: STOP.
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 22:42 | Nuvele atipice | Trackback | 2 comentarii |
Regia, by GtR
media: 5.00 din 7 voturi
| media: 5.00 din 7 voturi |
Regia
Intro: Jack ar fi vrut sa fie regizorul propriei vieti.
In schimb, soarta i-a oferit slujba anosta de expert in montaj.
Isi aprinse tigara si il privi pe omul ciudat, cu parul valvoi si urme masive ale unei eruptii acneice din pubertate. Fata acestui om ii inspira greata, dar discutia ii trada dependenta de el si deciziile sale.
-Stii, Jack, esti pe val. Esti “cald”, esti cel mai de succes produs la ora actuala, se agita parul valvoi, gesticuland teatral.
Regizorul Jack pornise camera de filmat si alesese deja unghiul de filmare. Emotiile pluteau pin aer, iar vanzarile de la box-office ii faceau pe producatori sa-si frece mainile de bucurie.
Ii puteai citi sufletul din acest unghi meschin si grotesc, iar cativa critici de film tastau furibunzi cronicile pentru editiile de dupa premiera. Sau poate doar sufletul editorului din fata sa era meschin si grotesc.
-Stiu, Micke, inca nu am terminat turneul de promovare. Dar am venit sa-mi cer restul din cec si sa ne despartim. Nu mai pot. Nu mai vreau sa pot, e viata mea acolo, asta nu intelegi. Mi-e greu sa-mi pun semnaturi false pe o semnatura reala. Literele din text sunt semnatura mea reala. Iar tu ma obligi…
-Eu te oblig la faima, Jack, la faima si nemurire…
-Micke, nu am nevoie de faima, am nevoie de intelegere…am nevoie ca oamenii sa inteleaga…sa ma inteleaga. Ei ma privesc ca…
-Ca esti al dracului de bun!, batu editorul cu pumnul in masa lucioasa de atata lux si opulenta.
-E viata mea, romanul este autobiografic, nu pot zambi fals, cand sufletul inca doare real…Vreau sa ies din aceasta afacere. Vroiam sa transmit lumii mesajul meu, vroiam sa-mi impartasesc viata, vroiam sa aflu daca si altii au trait experientele mele si…
-Experienta cu Martha sigur nu au mai trait-o, capitolul ala m-a dat pe spate. Pun pariu ca juma din cititori sunt barbati si si-au frecat-o de placere cand au citit…
-Cand au citit futaiul, da, Micke…ei asta au citit: un futai. Cu o femeie superba. Dar ea era superba in ochii si inima mea…Martha poate nu era superba, poate era urata si cu santuri in obraji, dar ce inducea fiinta ei in mine a transformat-o in diva ce provoaca frecusuri cititorilor tai…
-Ai tai, Jack, cititorii tai! Eu vand ce mintea ta fabrica, eu nu pot crea…
-Mintea mea nu fabrica nimik, Micke, nu intelegi? Mintea mea este topita in degetele de robot care tasteaza supurarile sufletului…Oamenii citesc ce ar vrea sa traiasca, oamenii asculta ceea ce vor sa simta, oamenii soptesc ceea ce cred ar vrea sa se auda…dar eu am scris doar ce am trait, simtit, soptit, auzit…Fiecare autograf imi smulge o bucata de carne din inima, fiecare zambet de complezenta in fata unei multimi extaziate ma baga in pamant de rusine…fiecare cititor cu ochi flamanzi ma trimite mai adanc in iad in loc sa ma scoata…la suprafata…am scris cartea, dar nu ai vrut sa auzi ca sunt memorii, am incheiat contractul cu tine, dar ti-ai astupat urechile cand l-am expus ca pe o salvare, am plecat in turneu sperand sa comunic si sa mi se comunice ce asteptam, dar m-ai aruncat in mijlocul unei haite flamande de glorie, de atingere, de pangarire, de nimik…am vrut sa traiesc si am esuat murind, am vrut sa renasc si viata ma avorteaza in negura, am deschis ochii si am soptit adevarul ca sa ma inec in minciunile dragi vietii voastre. Omule, da-mi banii, am nevoie de ei sa plec cat mai departe, altfel nu m-as injosi aici si in acest fel. Salveaza-te de mine daca nu vrei sa ma salvezi pe mine.
-Jack, te inteleg. Erai undeva in negura, necunoscut si ignorat. Acum esti cunoscut si ignorant. Te simti pierdut, crezi ca nu ai fi meritat sa ajungi unde ai ajuns, intuiesti ca viata ce se mijeste la orizont te va coplesi si vei ceda. Am lucrat cu multi artisti, multi s-au pierdut pe drumul gloriei, cu vene taiate sau gaurite si tarfe ejaculate pe fata. Nu va fi cazul tau, Jack, eu sunt aici pentru a fi prietenul tau si…
-Micke, nu am nevoie de prieteni, am avut unul si l-am ucis. Capitolul 13. Prietenul meu ramasese scrisul, iar tu vrei sa-l corupi. Nu exista prietenii la comanda, iar banii ii transforma in afaceri. O moneda e de ajuns intre noi ca relatia, asa catalogata de catre tine de prietenie, sa ia forma unei lupte pe viata si pe moarte. Si, Micke, eu nu pot muri de 2 ori…dar tu poti muri macar o data in viata…si Martha a murit doar o data, in inima mea…reinviind in zombie-ul ce-mi bantuie noptile.
-Martha e prima caramida a faimei tale, Jack, doar asa priveste problema. Nu ma bag in realismul scrierilor clientilor mei, nu vreau sa te fut cand te doare capul. Prefer sa ma masturbez cu tine in gand. Daca vrei…
-Vreau banii si contractul distrus, Micke…
-Asta se exclude, dragul meu. Sunt un fel de doctor si nu am asigurare de malpraxis.
-Micke…
-Da, Jack…
-Micke, nu ai inteles nimik…
…sopti Jack, iar undeva, pe aproape, cameramanul prinse din zbor ultimele indicatii regizorale ale celui ce dorise sa-si regizeze singur viata.
Outro:
Genericul era pregatit deja, iar Jack redeveni expertul in montaj ce lipi secventa cu biroul naclait de creierii zburati ai unui Micke ce-si mai pierduse din acneea tineretii. Mortul devenise matur, iar personajul principal isi aprinse o tigare si stinse bricheta intr-un contract mototolit pe birou. Sau invers.
Camera se indeparta cu fiecare sunet al melodiei de generic final, pe masura ce Jack se adancea in iadul in care se resemnase.
The end
Nota regizorala: Echipa de filmare dedica aceasta pelicula memoriei lui J., un prieten apropiat si mare amator de pelicule de duzina.
Secventa de mai sus a fost extrasa de tehnoredactor din Cronicile lui Jack, memorii ale omului din noi.
GtR, Bucuresti, 20 mai 2008.
Intro: Jack ar fi vrut sa fie regizorul propriei vieti.
In schimb, soarta i-a oferit slujba anosta de expert in montaj.
Isi aprinse tigara si il privi pe omul ciudat, cu parul valvoi si urme masive ale unei eruptii acneice din pubertate. Fata acestui om ii inspira greata, dar discutia ii trada dependenta de el si deciziile sale.
-Stii, Jack, esti pe val. Esti “cald”, esti cel mai de succes produs la ora actuala, se agita parul valvoi, gesticuland teatral.
Regizorul Jack pornise camera de filmat si alesese deja unghiul de filmare. Emotiile pluteau pin aer, iar vanzarile de la box-office ii faceau pe producatori sa-si frece mainile de bucurie.
Ii puteai citi sufletul din acest unghi meschin si grotesc, iar cativa critici de film tastau furibunzi cronicile pentru editiile de dupa premiera. Sau poate doar sufletul editorului din fata sa era meschin si grotesc.
-Stiu, Micke, inca nu am terminat turneul de promovare. Dar am venit sa-mi cer restul din cec si sa ne despartim. Nu mai pot. Nu mai vreau sa pot, e viata mea acolo, asta nu intelegi. Mi-e greu sa-mi pun semnaturi false pe o semnatura reala. Literele din text sunt semnatura mea reala. Iar tu ma obligi…
-Eu te oblig la faima, Jack, la faima si nemurire…
-Micke, nu am nevoie de faima, am nevoie de intelegere…am nevoie ca oamenii sa inteleaga…sa ma inteleaga. Ei ma privesc ca…
-Ca esti al dracului de bun!, batu editorul cu pumnul in masa lucioasa de atata lux si opulenta.
-E viata mea, romanul este autobiografic, nu pot zambi fals, cand sufletul inca doare real…Vreau sa ies din aceasta afacere. Vroiam sa transmit lumii mesajul meu, vroiam sa-mi impartasesc viata, vroiam sa aflu daca si altii au trait experientele mele si…
-Experienta cu Martha sigur nu au mai trait-o, capitolul ala m-a dat pe spate. Pun pariu ca juma din cititori sunt barbati si si-au frecat-o de placere cand au citit…
-Cand au citit futaiul, da, Micke…ei asta au citit: un futai. Cu o femeie superba. Dar ea era superba in ochii si inima mea…Martha poate nu era superba, poate era urata si cu santuri in obraji, dar ce inducea fiinta ei in mine a transformat-o in diva ce provoaca frecusuri cititorilor tai…
-Ai tai, Jack, cititorii tai! Eu vand ce mintea ta fabrica, eu nu pot crea…
-Mintea mea nu fabrica nimik, Micke, nu intelegi? Mintea mea este topita in degetele de robot care tasteaza supurarile sufletului…Oamenii citesc ce ar vrea sa traiasca, oamenii asculta ceea ce vor sa simta, oamenii soptesc ceea ce cred ar vrea sa se auda…dar eu am scris doar ce am trait, simtit, soptit, auzit…Fiecare autograf imi smulge o bucata de carne din inima, fiecare zambet de complezenta in fata unei multimi extaziate ma baga in pamant de rusine…fiecare cititor cu ochi flamanzi ma trimite mai adanc in iad in loc sa ma scoata…la suprafata…am scris cartea, dar nu ai vrut sa auzi ca sunt memorii, am incheiat contractul cu tine, dar ti-ai astupat urechile cand l-am expus ca pe o salvare, am plecat in turneu sperand sa comunic si sa mi se comunice ce asteptam, dar m-ai aruncat in mijlocul unei haite flamande de glorie, de atingere, de pangarire, de nimik…am vrut sa traiesc si am esuat murind, am vrut sa renasc si viata ma avorteaza in negura, am deschis ochii si am soptit adevarul ca sa ma inec in minciunile dragi vietii voastre. Omule, da-mi banii, am nevoie de ei sa plec cat mai departe, altfel nu m-as injosi aici si in acest fel. Salveaza-te de mine daca nu vrei sa ma salvezi pe mine.
-Jack, te inteleg. Erai undeva in negura, necunoscut si ignorat. Acum esti cunoscut si ignorant. Te simti pierdut, crezi ca nu ai fi meritat sa ajungi unde ai ajuns, intuiesti ca viata ce se mijeste la orizont te va coplesi si vei ceda. Am lucrat cu multi artisti, multi s-au pierdut pe drumul gloriei, cu vene taiate sau gaurite si tarfe ejaculate pe fata. Nu va fi cazul tau, Jack, eu sunt aici pentru a fi prietenul tau si…
-Micke, nu am nevoie de prieteni, am avut unul si l-am ucis. Capitolul 13. Prietenul meu ramasese scrisul, iar tu vrei sa-l corupi. Nu exista prietenii la comanda, iar banii ii transforma in afaceri. O moneda e de ajuns intre noi ca relatia, asa catalogata de catre tine de prietenie, sa ia forma unei lupte pe viata si pe moarte. Si, Micke, eu nu pot muri de 2 ori…dar tu poti muri macar o data in viata…si Martha a murit doar o data, in inima mea…reinviind in zombie-ul ce-mi bantuie noptile.
-Martha e prima caramida a faimei tale, Jack, doar asa priveste problema. Nu ma bag in realismul scrierilor clientilor mei, nu vreau sa te fut cand te doare capul. Prefer sa ma masturbez cu tine in gand. Daca vrei…
-Vreau banii si contractul distrus, Micke…
-Asta se exclude, dragul meu. Sunt un fel de doctor si nu am asigurare de malpraxis.
-Micke…
-Da, Jack…
-Micke, nu ai inteles nimik…
…sopti Jack, iar undeva, pe aproape, cameramanul prinse din zbor ultimele indicatii regizorale ale celui ce dorise sa-si regizeze singur viata.
Outro:
Genericul era pregatit deja, iar Jack redeveni expertul in montaj ce lipi secventa cu biroul naclait de creierii zburati ai unui Micke ce-si mai pierduse din acneea tineretii. Mortul devenise matur, iar personajul principal isi aprinse o tigare si stinse bricheta intr-un contract mototolit pe birou. Sau invers.
Camera se indeparta cu fiecare sunet al melodiei de generic final, pe masura ce Jack se adancea in iadul in care se resemnase.
The end
Nota regizorala: Echipa de filmare dedica aceasta pelicula memoriei lui J., un prieten apropiat si mare amator de pelicule de duzina.
Secventa de mai sus a fost extrasa de tehnoredactor din Cronicile lui Jack, memorii ale omului din noi.
GtR, Bucuresti, 20 mai 2008.
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 22:15 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
Pierdut si regasit, by GtR
media: 5.00 din 16 voturi
| media: 5.00 din 16 voturi |
Motto: “cand demonii ucid o viata, ingerii renasc un suflet.” GtR
Ridica lopatica plina de nisip si o arunca inspre Matei, colegul de joaca. Acesta incepu sa planga, facu ochii mici si gura mare, scotand sunete ce atrasera atentia ingrijitoarei. Pasi repezi si hotarati erau dovada clara ca Mihaela, asistenta de serviciu, se umpluse de nervi si cauta o refulare la indemana. Cu cateva minute inainte, copiii din curtea orfelinatului putusera sa urmareasca o scena violenta. Protagonisti: Mihaela si Cristi, paznicul de care se indragostise si care, intre timp, se reorientase spre bucatareasa voluptoasa ce gatea interesant. Tipete si palme stridente sparsesera joaca micutilor ce scormoneau in nisipul ce tinea loc de parculet fericit si umplut cu parinti.
- Maria, nu iti este rusine!?, izbucni tirada si palma grea si tremuranda plescai pe fata inocenta a micutei ce-l privea pe Matei cu rautate crescanda.
- Te-am avertizat sa te comporti civilizat! Intr-o zi vei da ochii cu lumea si vei primi mai mult decat o palma, continua discursul moralizator.
Micuta fetita, blonda, cu ochi albastri ce deveau lichizi, baga barbia in piept si se ghemui la pamant, cu genunchii stransi sub ea. Privi masiva silueta a asistentei indreptandu-se catre alte subiecte ale unei refulari in plina desfasurare. Era satula de strainii care o trezeau dimineata in zori, o obligau sa se imbrace in rochite ponosite si sa manance un mic dejun gatit in pripa si scarba de o slujba prost platita. Nu intelegea ea prea multe, dar, in timp, isi dezvoltase senzatia ca ajunsese aici din ura. Cineva o urase la nastere si asta ii dezvaluia Mariei ca nu fusese dorita pe lume. Prin grilajul de fier ruginit al portii, in zilele cu soare, vedea copii zglobii, tinuti de mana de catre parinti fericiti. In ei citea dorinta de a fi inconjurat de cei dragi. Multe din aceste sentimente, Maria nu le contura clar. Dar peste ani, cand va fi mare si distrusa total, le va percepe la adevarata lor tristete.
Isi sprijini genunchiul drept de pamant si se ridica. Poarta de la intrare era intredeschisa si un catel mic si alb isi introdusese capul, curios, in deschizatura. Un latrat scurt si jucaus ii dadu de inteles ca-i cere prietenia. Privi in jur si nu zari decat copii tristi ce scormoneau intr-un nisip secat de comori ascunse. Asistenta disparuse, probabil se grabea sa mai goleasca din sticla ascunsa in debaraua de serviciu. Mereu o vedea facand asta, cand Cristi, paznicul, tipa la ea. Alerga iute catre poarta si chema dulce catelusul ce ciulise urechiusele si dadea din coada:
- Cutu, cutu...vino la mine...hai, cum te cheama cutu?, striga razand Maria.
Catelusul facu o pirueta si o lua la fuga spre strada. Se opri pe mijlocul trotuarului de vizavi si intoarse capul catre fetita. Dadea din coada, semn ca era cazul sa fie urmat.
- Poate ma duce la mama, sopti Maria si iesi pe poarta ruginita ce sigila inocenta distrusa de oameni distrusi, dar in recuperare sufleteasca.
Privi atenta strada, se asigura in dreapta si stanga, cum vazuse adesea la copii, prin grilaj, si traversa. Catelul sarea in sus, facand tumbe ce anuntau o dupa amiaza placuta de iunie.
Lua vaza si o zdrobi de peretele din living. Era destul de mare si avalansa de cioburi groase si taioase ii zgariara fata. Sangele tasni fara regrete, scurgandu-i-se pe barbia ascutita. Cat de mult ii adorase ea barbia asta...”Semeni cu Kirk Douglas”, il tachina mereu, saruntandu-i gropita din ea.
- Tarfa nenorocita, mi-ai distrus viata, scrasni Alex, dand cu piciorul in masuta de cafea. O sa te distrug si eu...
Isi sterse sangele ce ajunsese pe gat, cu maneca. Deschise seiful si scoase revolverul. Ii verifica rezerva de gloante si il impinse in buzunarul jachetei.
Mai privi o data poza de pe biblioteca. Oameni fericiti isi lasasera imortalizate sufletele intr-o contopire de sarut tandru. Era pasaportul lor de dragoste nebuna pentru amicii care le treceau pragul casei. In serile ploioase, fuma in living, in semiintuneric si redevelopa in minte momentul cand fusese tras cadrul. O ceruse de sotie pe o plaja exotica si-i jurase credinta vesnica. Pentru ea, pentru Larisa, renuntase la dorinta de a avea copii. Fusese femeia vietii lui, isi abandonase prietenii de-o viata si isi facuse o operatie menita a-l feri de accidentul de a o insamanta cu viata. Toti il facusera nebun, dar el vedea in nebuna din poza trecutul, prezentul si viitorul lui. Se instrainase de parintii care nu-i intelesesera deciziile si se inchisese in foisorul lui de fildes. Alaturi de Larisa. Ii vizitau doar prietenii ei, care, normal, erau cei mai buni si meritau tot ajutorul lor.
Alex isi stersese viata cu buretele si alesese un post de umbra a unei femei care se dovedise o imitatie perfecta si falsa a sufletului pereche. Realizase asta cand gasise pozele anonime din cutia postala. Probabil vreun vechi amic care inca ii dorea binele. Larisa se desfata in brate straine, de barbati pasageri prin patul ei cald si primitor. Devenise constient ca este un ratat, dupa conversatia stridenta si nervoasa cu ea. La telefon. Iar acum gasise o casa goala si un bilet de adio. Il anunta ca nu ii mai este de folos, doreste copii si a gasit barbatul perfect sa-i indeplinesca visele pe care i le refuzase, cu ani in urma, unui Alex ce-si taiase singur puntea de legatura cu viata.
Era decis s-o ucida. Pe Larisa si pe cine o mai fi in jurul ei. Apoi...cum va dori cel de sus. Pentru Alex, viata oricum nu mai avea vreo forma umana.
Tranti usa dupa el si cobora scarile in fuga. Avea o idee unde o putea gasi. In plicul anonim se indica si o adresa frecventa. Traversa strada si dadu coltul.
Clara atinse sanul. Inima ii batea cu putere. O simtea iesita pe jumatate dintr-un piept sfasiat de lacrimi prelungite. Megafonul anunta timpul ramas pana la urmatoarea cursa. Statea nemiscata de aproape o ora. Era lasa, vroia sa se termine totul. Dar era si slaba, nu gasea puterea de a duce la bun sfarsit un gest cu efect etern. Ranile de pe fata o dureau surd si comunicau prin carnea pufoasa cu taieturile de pe spate. Era mutilata fizic, dar durerea acuta venea din interior. Cineva decisese sa isi bata joc de un om si o alesese, in schimb, pe ea. Pe Clara. Pe ingerul cu ochi ireali ce vindecau tristeti. Pe femeia ce zambea la nori si vara se ivea in zori.
Il alesese dintr-o suta. Vazuse in el o liniste de viitor. Nu-i zarise, printre minciunile inceputului, viciile viitorului. Devenise un betiv, la scurt timp dupa casatorie. Lipsea cu zilele si cand se intorcea, bataile si posedarea nemiloasa erau la ordinea zilei. Acum 5 zile, amurgul cenusiu ii anuntase o noaptea de cosmar. Intrase in casa tacut. Daduse cateva telefoane si in jumatate de ora casa se umpluse de straini dubiosi inarmati cu sticle ieftine. Zgomotele o facusera sa intervina, dar nu facuse altceva decat sa-si semneze o sentinta pe viata. Fara viata. In ea. O violasera pe rand. Inca le simtea madularele rascolindu-i pantecele. Inca le mirosea respiratia murdara. Inca o dureau loviturile in carnea ei calda si sfanta. Inca avea intiparit in minte raspunsul doctorului din acea dimineata:
- Clara, imi pare rau...nu vei mai putea avea copii vreodata...raul a fost prea profund si ireversibil. Sincer, imi pare rau...ai fost la politie? Bestiile trebuie sa plateasca pentru...
Nu, nu fusese la politie...nu-l mai vazuse din acea noapte. Plecase dimineata cu o valiza, scuipand pe corpul ei contorsionat de durere si rusine. Si politia nu-i putea repara vaginul sfasiat. Nici rusinea. Nici macar sufletul ucis si inecat in sperma si sange. Doar Clara putea repara. Definitiv.
Metroul demara din statie, iar ea il privea pierduta si lasa. Si slabita de incapacitatea de a face pasul final.
Maria alerga dupa catelusul plin de energie. Din cand in cand se oprea si se intorcea catre ea. Se arcuia pe labutele din fata si dadea din coada. O chema catre el si in momentul in care ajungea sa-l atinga, sarea intr-o parte si pleca mai departe. Catelusul asta era atat de simpatic si parsiv incat o amagea frumos pe micuta Maria. O fenta delicat si o tragea misterios dupa el. Ajunse langa scari si topai pe treapta de jos. Privi catre ea si convins ca il va urma sari si restul treptelor. Zburda printre oameni grabiti sa se mai mire de prezenta unui catelus diafan intr-un loc inaccesibil animalelor. Se strecura prin marea de picioare agitate, fenta grilajul si se apropie de margine. Micuta Maria se ridica de pe burta si se scutura de nisipul pe care il banuia in zilele in care se juca cu Matei in parculetul lor imaginar. Facu pasi mici pana ajunse in dreptul lui. Ii zambi si deschide gura:
- Gata, acum nu mai ai unde sa fugi. Te-am prins, cutulica, esti al meu, rase ea si intinse mainile catre blanuta alba ce sclipea in lumina ingerilor. Alex stinse tigara si pipai arma. Era la locul ei. La dracu, gandi el, peste 2 statii isi va decide viitorul...care viitor? Nu mai are viitor. Are doar o arma si o secunda sa apese pe tragaci. Restul e doar istorie. Si gratii pe viata sau executie pe scaunul electric. Cobori si ceru un bilet. Il composta si grilajul ce-i tinea drept ultim obstacol ii elibera calea catre ultima dorinta. Aluneca pe marmura rece, dar isi pastra echilibrul. Tinea mana stransa pe otelul ce-si marca un teritoriu in buzunarul jachetei. Megafonul anunta sec timpul ramas. 15 secunde. Secunde. Nu zile, nu ani. Secunde. Pana se va urca in ultima lui cursa din libertate. Privi in jur. Oameni citind ziare erau nepasatori la crima ce se premedita in mintea lui, dar plini de compasiune pentru strainii care umpleau paginile. El nu era strain, el era aici, langa ei, respirau acelasi aer si asta ii facea camarazi de 15 secunde. O femeie ce tinea bratele strans lipite de corp, cu pumnii inclestati intr-un salt al deznadejdii, era pe marginea peronului. Privi cronometrul ce orna peronul: 10, 9 secunde...la naiba, ce face femeia asta atat de aproape, gandi Alex, dar nu apuca sa-si raspunda. Privirea ii ingheta pe fetita ce tasnea in aer sa prinda un caine ce musca din bordura de final de pasarela.
- Opriti, fu singurul urlet de groaza sincera ce-i iesi din gatlej...si camerele video ale metroului incetinira ritmul de inregistrare pentru a filma perfecta sincronizare a demonilor si ingerilor. Doua suflete distruse, doua corpuri flagelate formara un arc perfect al unei salvari cu final neasteptat.
5...4...3...2...1...un schelalait monstruos ridica privirile oamenilor grabiti sa observe viata. Locomotiva izbi violent o blanita alba si pufoasa ca un nor de primavara. Un corp plapand de animal se pulveriza intr-o ploaie acida de sange si organe abia dezvoltate. Frana puternica nascu scantei ce luminara doua corpuri de oameni ce salvau un fragment de suflet. Un copil inocent plangea acoperit si protejat de Clara si Alex. Femeia si barbatul tasnisera in aceeasi secunda, prinzand la mijloc corpul Mariei ce alerga dupa catelul ei simpatic. Se ridicara si Alex o lua in brate strangand-o la piept. Manuta dreapta a Mariei ramasese agatata in pumnul desclestat al Clarei. Desclestat intr-o palma primitoare, hotarata sa accepte o alta viata in ea.
- Linisteste-te, micuto, sopti Alex, sarutandu-i parul. Privi in jur si ochii tristi ai Clarei isi evaporau durerea intr-o iubire la prima vedere.
- Cum te cheama?, intreba Clara, inconjurandu-i cu bratele pe amandoi.
- Maria, se opri din plans fetita si continua: catelul a murit?
- Nu a murit, Maria, raspunse Alex, privindu-le in ochi. Otelul nu mai era prezent in buzunarul jachetei, dar pe buze i se nastea un viitor: iti vom lua noi altul. Vrei asta?
- Da, vreau...tu esti mami si tati? Isi ridica capsorul catre ei, dezvelind un zambet ce se nastea dupa un grilaj ruginit de orfelinat.
Barbatul isi privi in ochi femeia si intelese totul:
- Da, noi suntem mami si tati.
Conductorul cobora din locomotiva ingrozit. Tot ce mai zarea era un trio imbratisat in regasire.
Apasa pe stop si se intoarse spre cei doi:
- Imi era drag catelul. Este in regula...dar vreau sa-mi faceti si mie o copie. E ok?, sopti demonul.
- Bineinteles, raspunsera in cor cei doi ingeri.
My body is a cage that keeps me from dancing with the one i love...se auzea in difuzoarele unei statii ce-si relua rutina zilnica.
GtR, 2008, before a new birth in town
Ridica lopatica plina de nisip si o arunca inspre Matei, colegul de joaca. Acesta incepu sa planga, facu ochii mici si gura mare, scotand sunete ce atrasera atentia ingrijitoarei. Pasi repezi si hotarati erau dovada clara ca Mihaela, asistenta de serviciu, se umpluse de nervi si cauta o refulare la indemana. Cu cateva minute inainte, copiii din curtea orfelinatului putusera sa urmareasca o scena violenta. Protagonisti: Mihaela si Cristi, paznicul de care se indragostise si care, intre timp, se reorientase spre bucatareasa voluptoasa ce gatea interesant. Tipete si palme stridente sparsesera joaca micutilor ce scormoneau in nisipul ce tinea loc de parculet fericit si umplut cu parinti.
- Maria, nu iti este rusine!?, izbucni tirada si palma grea si tremuranda plescai pe fata inocenta a micutei ce-l privea pe Matei cu rautate crescanda.
- Te-am avertizat sa te comporti civilizat! Intr-o zi vei da ochii cu lumea si vei primi mai mult decat o palma, continua discursul moralizator.
Micuta fetita, blonda, cu ochi albastri ce deveau lichizi, baga barbia in piept si se ghemui la pamant, cu genunchii stransi sub ea. Privi masiva silueta a asistentei indreptandu-se catre alte subiecte ale unei refulari in plina desfasurare. Era satula de strainii care o trezeau dimineata in zori, o obligau sa se imbrace in rochite ponosite si sa manance un mic dejun gatit in pripa si scarba de o slujba prost platita. Nu intelegea ea prea multe, dar, in timp, isi dezvoltase senzatia ca ajunsese aici din ura. Cineva o urase la nastere si asta ii dezvaluia Mariei ca nu fusese dorita pe lume. Prin grilajul de fier ruginit al portii, in zilele cu soare, vedea copii zglobii, tinuti de mana de catre parinti fericiti. In ei citea dorinta de a fi inconjurat de cei dragi. Multe din aceste sentimente, Maria nu le contura clar. Dar peste ani, cand va fi mare si distrusa total, le va percepe la adevarata lor tristete.
Isi sprijini genunchiul drept de pamant si se ridica. Poarta de la intrare era intredeschisa si un catel mic si alb isi introdusese capul, curios, in deschizatura. Un latrat scurt si jucaus ii dadu de inteles ca-i cere prietenia. Privi in jur si nu zari decat copii tristi ce scormoneau intr-un nisip secat de comori ascunse. Asistenta disparuse, probabil se grabea sa mai goleasca din sticla ascunsa in debaraua de serviciu. Mereu o vedea facand asta, cand Cristi, paznicul, tipa la ea. Alerga iute catre poarta si chema dulce catelusul ce ciulise urechiusele si dadea din coada:
- Cutu, cutu...vino la mine...hai, cum te cheama cutu?, striga razand Maria.
Catelusul facu o pirueta si o lua la fuga spre strada. Se opri pe mijlocul trotuarului de vizavi si intoarse capul catre fetita. Dadea din coada, semn ca era cazul sa fie urmat.
- Poate ma duce la mama, sopti Maria si iesi pe poarta ruginita ce sigila inocenta distrusa de oameni distrusi, dar in recuperare sufleteasca.
Privi atenta strada, se asigura in dreapta si stanga, cum vazuse adesea la copii, prin grilaj, si traversa. Catelul sarea in sus, facand tumbe ce anuntau o dupa amiaza placuta de iunie.
Lua vaza si o zdrobi de peretele din living. Era destul de mare si avalansa de cioburi groase si taioase ii zgariara fata. Sangele tasni fara regrete, scurgandu-i-se pe barbia ascutita. Cat de mult ii adorase ea barbia asta...”Semeni cu Kirk Douglas”, il tachina mereu, saruntandu-i gropita din ea.
- Tarfa nenorocita, mi-ai distrus viata, scrasni Alex, dand cu piciorul in masuta de cafea. O sa te distrug si eu...
Isi sterse sangele ce ajunsese pe gat, cu maneca. Deschise seiful si scoase revolverul. Ii verifica rezerva de gloante si il impinse in buzunarul jachetei.
Mai privi o data poza de pe biblioteca. Oameni fericiti isi lasasera imortalizate sufletele intr-o contopire de sarut tandru. Era pasaportul lor de dragoste nebuna pentru amicii care le treceau pragul casei. In serile ploioase, fuma in living, in semiintuneric si redevelopa in minte momentul cand fusese tras cadrul. O ceruse de sotie pe o plaja exotica si-i jurase credinta vesnica. Pentru ea, pentru Larisa, renuntase la dorinta de a avea copii. Fusese femeia vietii lui, isi abandonase prietenii de-o viata si isi facuse o operatie menita a-l feri de accidentul de a o insamanta cu viata. Toti il facusera nebun, dar el vedea in nebuna din poza trecutul, prezentul si viitorul lui. Se instrainase de parintii care nu-i intelesesera deciziile si se inchisese in foisorul lui de fildes. Alaturi de Larisa. Ii vizitau doar prietenii ei, care, normal, erau cei mai buni si meritau tot ajutorul lor.
Alex isi stersese viata cu buretele si alesese un post de umbra a unei femei care se dovedise o imitatie perfecta si falsa a sufletului pereche. Realizase asta cand gasise pozele anonime din cutia postala. Probabil vreun vechi amic care inca ii dorea binele. Larisa se desfata in brate straine, de barbati pasageri prin patul ei cald si primitor. Devenise constient ca este un ratat, dupa conversatia stridenta si nervoasa cu ea. La telefon. Iar acum gasise o casa goala si un bilet de adio. Il anunta ca nu ii mai este de folos, doreste copii si a gasit barbatul perfect sa-i indeplinesca visele pe care i le refuzase, cu ani in urma, unui Alex ce-si taiase singur puntea de legatura cu viata.
Era decis s-o ucida. Pe Larisa si pe cine o mai fi in jurul ei. Apoi...cum va dori cel de sus. Pentru Alex, viata oricum nu mai avea vreo forma umana.
Tranti usa dupa el si cobora scarile in fuga. Avea o idee unde o putea gasi. In plicul anonim se indica si o adresa frecventa. Traversa strada si dadu coltul.
Clara atinse sanul. Inima ii batea cu putere. O simtea iesita pe jumatate dintr-un piept sfasiat de lacrimi prelungite. Megafonul anunta timpul ramas pana la urmatoarea cursa. Statea nemiscata de aproape o ora. Era lasa, vroia sa se termine totul. Dar era si slaba, nu gasea puterea de a duce la bun sfarsit un gest cu efect etern. Ranile de pe fata o dureau surd si comunicau prin carnea pufoasa cu taieturile de pe spate. Era mutilata fizic, dar durerea acuta venea din interior. Cineva decisese sa isi bata joc de un om si o alesese, in schimb, pe ea. Pe Clara. Pe ingerul cu ochi ireali ce vindecau tristeti. Pe femeia ce zambea la nori si vara se ivea in zori.
Il alesese dintr-o suta. Vazuse in el o liniste de viitor. Nu-i zarise, printre minciunile inceputului, viciile viitorului. Devenise un betiv, la scurt timp dupa casatorie. Lipsea cu zilele si cand se intorcea, bataile si posedarea nemiloasa erau la ordinea zilei. Acum 5 zile, amurgul cenusiu ii anuntase o noaptea de cosmar. Intrase in casa tacut. Daduse cateva telefoane si in jumatate de ora casa se umpluse de straini dubiosi inarmati cu sticle ieftine. Zgomotele o facusera sa intervina, dar nu facuse altceva decat sa-si semneze o sentinta pe viata. Fara viata. In ea. O violasera pe rand. Inca le simtea madularele rascolindu-i pantecele. Inca le mirosea respiratia murdara. Inca o dureau loviturile in carnea ei calda si sfanta. Inca avea intiparit in minte raspunsul doctorului din acea dimineata:
- Clara, imi pare rau...nu vei mai putea avea copii vreodata...raul a fost prea profund si ireversibil. Sincer, imi pare rau...ai fost la politie? Bestiile trebuie sa plateasca pentru...
Nu, nu fusese la politie...nu-l mai vazuse din acea noapte. Plecase dimineata cu o valiza, scuipand pe corpul ei contorsionat de durere si rusine. Si politia nu-i putea repara vaginul sfasiat. Nici rusinea. Nici macar sufletul ucis si inecat in sperma si sange. Doar Clara putea repara. Definitiv.
Metroul demara din statie, iar ea il privea pierduta si lasa. Si slabita de incapacitatea de a face pasul final.
Maria alerga dupa catelusul plin de energie. Din cand in cand se oprea si se intorcea catre ea. Se arcuia pe labutele din fata si dadea din coada. O chema catre el si in momentul in care ajungea sa-l atinga, sarea intr-o parte si pleca mai departe. Catelusul asta era atat de simpatic si parsiv incat o amagea frumos pe micuta Maria. O fenta delicat si o tragea misterios dupa el. Ajunse langa scari si topai pe treapta de jos. Privi catre ea si convins ca il va urma sari si restul treptelor. Zburda printre oameni grabiti sa se mai mire de prezenta unui catelus diafan intr-un loc inaccesibil animalelor. Se strecura prin marea de picioare agitate, fenta grilajul si se apropie de margine. Micuta Maria se ridica de pe burta si se scutura de nisipul pe care il banuia in zilele in care se juca cu Matei in parculetul lor imaginar. Facu pasi mici pana ajunse in dreptul lui. Ii zambi si deschide gura:
- Gata, acum nu mai ai unde sa fugi. Te-am prins, cutulica, esti al meu, rase ea si intinse mainile catre blanuta alba ce sclipea in lumina ingerilor.
- Opriti, fu singurul urlet de groaza sincera ce-i iesi din gatlej...si camerele video ale metroului incetinira ritmul de inregistrare pentru a filma perfecta sincronizare a demonilor si ingerilor. Doua suflete distruse, doua corpuri flagelate formara un arc perfect al unei salvari cu final neasteptat.
5...4...3...2...1...un schelalait monstruos ridica privirile oamenilor grabiti sa observe viata. Locomotiva izbi violent o blanita alba si pufoasa ca un nor de primavara. Un corp plapand de animal se pulveriza intr-o ploaie acida de sange si organe abia dezvoltate. Frana puternica nascu scantei ce luminara doua corpuri de oameni ce salvau un fragment de suflet. Un copil inocent plangea acoperit si protejat de Clara si Alex. Femeia si barbatul tasnisera in aceeasi secunda, prinzand la mijloc corpul Mariei ce alerga dupa catelul ei simpatic. Se ridicara si Alex o lua in brate strangand-o la piept. Manuta dreapta a Mariei ramasese agatata in pumnul desclestat al Clarei. Desclestat intr-o palma primitoare, hotarata sa accepte o alta viata in ea.
- Linisteste-te, micuto, sopti Alex, sarutandu-i parul. Privi in jur si ochii tristi ai Clarei isi evaporau durerea intr-o iubire la prima vedere.
- Cum te cheama?, intreba Clara, inconjurandu-i cu bratele pe amandoi.
- Maria, se opri din plans fetita si continua: catelul a murit?
- Nu a murit, Maria, raspunse Alex, privindu-le in ochi. Otelul nu mai era prezent in buzunarul jachetei, dar pe buze i se nastea un viitor: iti vom lua noi altul. Vrei asta?
- Da, vreau...tu esti mami si tati? Isi ridica capsorul catre ei, dezvelind un zambet ce se nastea dupa un grilaj ruginit de orfelinat.
Barbatul isi privi in ochi femeia si intelese totul:
- Da, noi suntem mami si tati.
Conductorul cobora din locomotiva ingrozit. Tot ce mai zarea era un trio imbratisat in regasire.
Apasa pe stop si se intoarse spre cei doi:
- Imi era drag catelul. Este in regula...dar vreau sa-mi faceti si mie o copie. E ok?, sopti demonul.
- Bineinteles, raspunsera in cor cei doi ingeri.
My body is a cage that keeps me from dancing with the one i love...se auzea in difuzoarele unei statii ce-si relua rutina zilnica.
GtR, 2008, before a new birth in town
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 22:10 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
Copilul, by GtR
media: 5.00 din 19 voturi
| media: 5.00 din 19 voturi |
Motto: “Don’t let your demons get you down.”
Vantul spala strazile noptii de mizerie. O ploaie rara precum bunatatea in oameni ii intrase pana in oase, dar se incapatana sa bantuie in continuare. Stropii mari si singuratici ii mangaiau parul carunt, in frisoane fixe. Ochii mari si agitati dadeau impresia unui om bantuit de ganduri negre. Probabil acesta fusese si motivul pentru care 2 patrule il legitimasera. Era singurul om care se furisa in noapte, intr-un oras tacut si biruit de oboseala, asa ca intrebarea sergentului venise natural:
- Ce cautati la ora asta pe strada?
- Nimic, domnule ofiter. Ma bucur de aerul racoros al noptii.
- Am rugamintea sa va legitimati, continuase, suspicios, partenerul de platon.
I-au privit pe rand actele si l-au salutat respectuos:
- Plimbare placuta in continuare. Dar va rugam sa fiti atent...
Privi ceasul: indica miezul noptii. Era toamna tarzie in Hard City, oamenii se intorceau fericiti de pe o parte pe alta in paturile lor ferite si calduroase. Max era singurul barbat al orasului care se incapatana sa scormoneasca in noapte. Case frumoase, aliniate cu rigla, de-o parte si de alta a strazii, se continuau cu pajisti uscate si primitoare. Dadu coltul si inainta spre centru. Isi freca ochii, incercand sa alunge somnul ce-l ajungea din urma si se apropie de umbra cladirilor uriase. Cutii mari de carton, mizerabile si in proces de distrugere acaparasera fatade de vestigii ale civilizatiei. Incepu sa le pipaie, sa le miroasa. Nimic uman in ele. Niciun parfum de carne umana nu-i anunta sfarsitul cautarilor. Isi scoase mobilul si se pregatea sa sune dupa un taxi: ajunsese destul de departe de resedinta sa. Degetul se apropie decisiv de tasta apelarii cand auziI un zgomot suspect. Ciuli urechile si isi tinu respiratia. Sunetele slabe si dispersate se adunau intr-un scancet. Urechile frematara de finalitate si ii intoarsera privirea: in spatele sau, la 10 metri, bucati mari de ziare acopereau un copil care scancea ragusit. Facu doi pasi si arunca ziarele intr-o parte: un baiat de maxim 5 ani , murdar si acoperit de un abur de ploaie de toamna il privea speriat. De sub jegul negru de pierdut al strazii ii distinse pielea alba si proaspata. In ciuda unui aparent abandon pe o strada infecta, dincolo de stratul superficial, ii ghicea inocenta specifica varstei. Copilul il privea cu ochi albastri, patati de lacrimi si schita un gest reflex de a se feri. De o lovitura imaginara pe care Max nu o indeplini.
- Cum te cheama, micutule? Eu sunt Max.
- Andrei, bagui faptura, indesandu-si barbia in piept si privindu-l pe Max, de sub sprancene, pe furis.
- Banuiesc ca iti este frig si foame...un copil nu ar trebui sa zaca aici. Nu acum...mama sau tatal tau? Stii unde sunt?
- Nu...nu stiu...ridica din umeri Andrei, privindu-l curios pe barbatul ce-l privea de sus. Nu cred ca exista...
- Cine te-a abandonat aici?, continua Max sirul intrebarilor, aplecandu-se catre baietelul cu par balai, ce zacea descult, in zdrente si acoperit cu un ziar ud.
- Nu-mi aduc aminte...suspina el si pret de cateva secunde Max putu zari un gest specific copiilor cu vise frumoase.
- Vrei sa vii cu mine? Am o casa mare si frumoasa, sa stii...si mancare...si jucarii pentru baieti draguti si cuminti ca tine, il ademeni Max, abtinandu-si un gest tandru pe care micuta fiinta il cersea prin design.
- Da, cred ca da...as putea veni...mi-e frig...si foame...azi dimineata am mancat un mar...mi l-a aruncat o tanti ce s-a sperita cand am atins-o...
- Te cred, micutule, te cred, suspina trist Max si-i intinse mana.
Andrei ii oferi o palma micuta, de papusa creata frumos de Univers. Degetele lui, invizibile in palma mare si barbateasca a lui Max, tremurau de frigul propagat de un vant ce se juca cu picaturile solitare de ploaie. Il trase catre el, in lumina, isi scoase geaca si ii acoperi corpul plapand. Felinarul strazii il lasa sa zareasca urme rosii ce se iveau de sub zdrentele micutului. Isi retinu o intrebare ce-i statea pe limba si privi speriat in toate partile. Strada pustie ii anunta lipsa vreunei alte fiinte umane, in afara celor doi barbati: Max, un barbat inalt, cu parul carunt si Andrei, un barbat prematur al strazii, cu par balai si ochi albastri, ce-si capatau inocenta.
Forma numarul si solicita un taxi in centru, langa muzeu. Nu dura mult, in cateva minute masina trase pe dreapta si astepta ca cei 2 sa se instaleze intr-un confort cald, de destinatie.
- Incotro?, intreba taximetristul adormit, cu ochii pe jumatate inchisi.
- Pe strada Neagra, nr.13, ordona sec Max si stranse copilul pentru prima data in brate.
Capsorul blond isi indrepta privirea catre el si pentru prima data in ultimele luni, Max simti sangele curgand linistit in vene. Golul din stomac se umplea cu aer, unul diferit de cel al noptii reci de afara. Pielea capata frisoane ce-i anuntau o seara lunga, de ganduri si planuri.
Taxiul opri in dreptul unui grilaj masiv ce ascundea de trecatorii curiosi o casa. Era casa lui Max. Tasta parola si poarta se deschise prin magie moderna. Inaintara pe poteca flancata de arbori uriasi si ajunsera in dreptul unei case vechi, de aristocrat decazut.
Intrara. Max il aseza pe Andrei pe un scaun inalt dintr-o bucatarie imensa, un vis pentru femeile casnice. Apuca receptorul fixat pe perete si forma scurt.
- Alo? Norman? Trezeste-te, am ajuns acasa. Asteapta-ma in living, am o misiune pentru tine, sopti Max, privind copilul ce se zgaia explorand in jur.
- Am inteles, vin numaidecat, raspunse, resemnata, o voce stinsa de om predestinat sa nu carteasca in fata stapanului.
Aseza receptorul la loc si se aproie de scaunul lui Andrei.
- Andrei, Max are o mica treaba acum. Te rog sa nu iesi de aici si sa nu faci zgomot. Trebuie sa vorbesc ceva cu o persoana care nu trebuie sa stie ca esti aici. Da?
- Am inteles...dureaza mult? Inca imi este foame, scancira copilareste doua buze rosii si uscate de copil abandonat pe strazi.
- Nu, nu dureaza mult. Cateva minute si apoi voi fi doar al tau. Uite, mananca biscuitii astia pana ma intorc, il calma Max, intinzandu-i o cutie de biscuiti.
Ii mangaie capsorul si iesi din bucatarie, inchizand usa cu grija. In urma lui, Andrei auzi o cheie rotindu-se in broasca.
Un barbat la 50 de ani, umil si smerit il astepta pe Max in living:
- Buna seara, domnul meu!, il saluta plecandu-si capul
- Buna, Norman. Iarta-ma ca te-am trezit in mijlocul noptii, dar ...cred ca a venit timpul sa ne despartim. Sunt sigur ca in seara asta cautarile mele vor inceta. Trebuie sa pleci neaparat acum, nu mai poti dormi in casuta pentru musafiri. Uite, ia acest plic si masina din garaj. Poti s-o pastrezi...mergi direct la domnul avocat si da-i acest plic. Va stii ce are de facut. Trebuie pregatit totul cu grija...mereu ma surprind autoritatile...sper ca de data asta, premeditarea sa aiba un efect decisiv. El iti va inmana actele pentru proprietatea din Nord. Ti-am deschis si un cont...iarta-ma pentru tot necazul pricinuit...sper sa uiti toate noptile de cosmar la care te-am facut partas. Adio, amice...uita-ma!
- Stapane...va rog...nu trebuie...
- E musai, Norman...e musai...dupa noaptea asta nimic nu va mai fi la fel...si nu mai vreau sa vad trecutul in jur...mereu imi va aminti de...faptele mele...te rog, pleaca.
- Cum doriti, domnule Max...desi...stiti ca nu as vorbi niciodata...nimanui...ati fost prea bun pentru mine...imi cer iertare pentru acea seara...nu am vrut sa zic...de fapt, eram prea...
- Noapte buna, Norman...sopti Max, privind in gol un demon rastignit pe perete.
Andrei lasa geaca lui Max sa-i alunece de pe umeri si se cazni sa coboare din scaunul inalt in care fusese lasat. Picioarele goale atinsera podeaua de lemn frumos lacuit. Isi ridica fruntea si incepu sa exploreze. Era o bucatarie ciudata, nu semana cu singura bucatarie pe care o vazuse vreodata. Si in care lucrase, fortat de ingrijitorul cel rau ce-i maltrata la azil. Aceea semana cu o hala imensa si friguroasa, pardosita cu gresie straina. Bucataria lui Max mirosea frumos, a primavara. Mobila de bun gust trona pe toti peretii. Intoarse capsorul si in spate zari un perete golit de mobila. Era alb, ca varul. Peretele. Pe el, oameni ciudati ingramadisera taieturi din ziare, coli mari cu adnotari multe si agresive. Daca ar fi fost mai mare si ar fi putut citi, Andrei ar fi descifrat articole din aproape toate ziarele, pe aceeasi tema. Poze cu copii abandonati pe strazi, mutilati, desfigurati, morti, pictau peretele alb, intr-o nuanta rosiatica, asemanatoare pielii albe care se zarea de sub zdrentele lui Andrei. Ar fi citit ca politia cauta de cateva luni un ucigas sau o banda de ucigasi de copii. Ar fi citit ca politia are o pista. Copiii erau gasiti in cele mai oribile stari, cu organe lipsa, uneori abuzati sexual. Diversitatea starilor in care erau descoperiti nu oferea politiei posibilitatea de a crea un profil ucigasului. Sau ucigasilor. Un detectiv emisese o ipoteza stranie: o banda in cautare de organe, care lasa mereu alte urme, pentru a nu fi despistati. Deja se investigau toate averile misterioase ale unor oameni bogati si singuratici. Un alt detectiv era sigur ca e vorba de un ucigas in serie, de un pedofil macabru, care experimenta pe fapturi nevinovate, abandonate pe strazi. Totii copii care cazusera victime si erau insirati pe peretele lui Max, erau copii ai strazii, abandonati de familii distruse de mitul capitalismului uman.
Andrei nu stia sa citeasca. Si era mic si inocent. Un aspect favorabil lui. Era scutit in acest fel de a se ingrozi de ceea ce vedea pe un perete alb ca varul.
Cheia se rasuci in broasca si Andrei il privi pe Max intrand calm si hotarat in bucatarie:
- In sfarsit, micutule, doar noi doi, ZAMBI Max.
Max nu mai zambise de multa vreme. O cicatrice lunga si fina ii brazda obrazul drept. Nu asta era motivul sobrietatii sale. Max era divortat de cativa ani si un afacerist singuratic si bogat. Oamenii se temeau de el. Sau ii purtau respect. Nu se stie exact varianta corecta. Sotia il parasise pe neasteptate, intr-o noapte:
- Max, esti un monstru…si asta vei ramane toata viata, urlase ea, trantind usa dupa ea.
Cateva luni nu mai aflase nimic de ea. Intr-o zi, curierul ii adusese niste acte de divort pentru semnat. Sotia ii cerea divortul amiabil, nesolicitand nimic din mica mare avere stransa de Max, prin nu se stie ce mijloace. Motivul invocat era unul simplu pentru orice avocat mai destept. Dar unul trist pentru Max: uciderea celor doi copii, intr-un grav accident de circulatie. Politia nu trecuse in proces cuvantul crima sau ucidere din culpa. Dar astea erau amanunte neinteresante pentru fosta lui sotie. Pentru ea existau doar cosmarurile, noptile de certuri groaznice cu un sot care distrugea totul in jur. Si o facea cu acelasi succes dovedit si in afaceri. De la o cearta pornise si plecarea lui cu cei doi copii, in noapte, baut. Accidentul fusese o consecinta fireasca. Ca si divortul previzibil.
Previzibila era si reactia lui Max in fata lui Andrei:
- Hai sa facem o baie, sa te curatam. Si apoi iti voi pregati un dejun cu multa dragoste. Pun pariu ca asta iti doresti, da, Andrei?
- Da...vreau sa mananc...mi-e foame, scanci iar un par balai. Daca vrei tu si baie...ok...se resemna micutul, urmandu-l pe Max, spre baie.
O usa intredeschisa, sub scarile ce duceau la etaj, ii atrasera atentia de copil curios la orice. Se smulse din stransoarea lui Max si alerga spre usita, sa traga de ea. Max reactiona rapid si ajunse inaintea lui, trantind usita si scotand cheia ce se rotise de 2 ori in broasca. Era speriat si broboanele se oprira in cicatricea din obrazul drept:
- Nu, Andrei, nu inca...o sa vina vremea sa coboram si acolo...nu inca...si daca Andrei ar fi fost mai mare si ar fi putut sa citeasca, ar fi bolborosit frica ce se asternea in ochii mari si caprui ai lui Max. Sau doar tristetea acumulata in noptile petrecute dincolo de usita ce-i ascundea un trecut de care nu putea sa scape.
Il trase calm dupa el si intrara in baie. Deschise robinetele si cada incepu sa se umple cu apa si spuma. Mainile mari, barbatesti si tremurande ale lui Max incepura sa curete corpul plapand al lui Andrei, de zdrente si urme ale strazii. Bratele subtiri si albe capatara culoare naturala sub apa ce clipocea satisfacuta in vana. Cu lacrimi in ochi, Max isi curata darul strazii, il parfuma si il imbraca in haine proaspete de copil ce tanjea dupa adoratie.
Coborara din nou in bucatarie si pregati o masa de vis. Isi aprinse o tigara si il privi in timp ce mesteca flamand bucate la care nici nu visase in urma cu cateva ore. Sufla fumul spre tavan si privi peretele alb ca varul. Maine ar fi cazul sa-l desfinteze. O nuanta de roz s-ar potrivi mai bine momentului actual.
Telefonul sparse ritmul cu care un cap balai infuleca din farfuriile intinse ca la o expozitie. Ridica receptorul si vocea serioasa a avocatului ii comunica:
- Salut, Max!
- Salut, George. A ajuns Norman?
- Da, totul era pregatit…vad ca te asteptai sa se termine totul. Doar ce a iesit. A stat cu mine pana am rezolvat si aspectul legal. Nu conteaza cine mai poate sa apara sau cu ce poate sa apara. Eu zic sa nu-ti mai faci griji pentru ceva in viitorul apropiat, indepartat sau doar pe viitor. I-am trezit pe toti, imi sunt datori vanduti. Asa ca avem toate raspunsurile pozitive. Ni s-a garantat ca nimeni nu te va deranja. Nimeni nu se va lega de tine. Copilul e ca si al tau.
- Multumesc, amice. In cateva zile, te vom astepta la cina. Pana atunci, am mult de lucru, conchise amar Max si aseza receptorul in furca.
De doua luni de zile Max suferea in tacere si umplea un zid alb ca varul. Primise un loz castigator de la viata si nu intelegea de ce oamenii ca el nu fac si fapte bune. Era oripilat de valul de crime ce se abatuse asupra orasului, asupra copiilor lipsiti de aparare si abandonati pe strazi. In fiecare seara mai umplea cu groaza din perete, apoi cobora pe usita de sub trepte. Cobora in locul de joaca special amenajat pentru copiii sai. Aici depozitase, dupa moartea lor, toate jucariile si toate lucrurile ce le apartinusera. Aici cobora sa-si planga ingerii si sa-si alunge demonii. Aici isi flagela sufletul cu regretul unei decizii pripite in miez de noapte, in urma cu cativa ani. Aici, in aceasta bucatica de paradis al copilariei, jurase sa salveze unul. Macar unul. Un singur copil de va salva, va simti ca si-a mai spalat din sufletul innegrit de ura. Sau ca si l-a salvat. Unul singur ii era de ajuns. De sapatamani intregi umbla pe strazi pustii, dar mereu, altcineva era cu un pas inaintea lui. Si a doua zi ziarele abundau cu noua crima. Iar el nu reusea sa gaseasca victima inaintea ucigasului. Sau ucigasilor.
Acum doua nopti avusese un vis: un copil balai, cu ochi albastri ii intinsese mana. Iar Max o prinsese in palma lui mare si barbateasca. Si nu-i mai daduse drumul. Toata viata.
Max isi ucisese ingerii intr-un stupid accident de circulatie. Viata ii daduse la schimb 2 demoni ce incercau in fiecare noapte sa-l puna la pamant. Poate i-ar fi fost mai usor sa se lase doborat. Dar a ales lupta.
Privi receptorul ce-i daduse o veste finala: maine, avocatul se va ocupa de infierea lui Andrei. Intoarse privirea si 2 ochi albastri se facusera mici intr-un zambet de inger. Peretele alb ca varul vopsi doi demoni in nuanta roz.
La orizont, soarele rasarea optimist in Hard City, dupa o ploaie rara si rodnica de toamna.
GtR, 20 martie 2007.
Nuvela dedicata unui inger.
Vantul spala strazile noptii de mizerie. O ploaie rara precum bunatatea in oameni ii intrase pana in oase, dar se incapatana sa bantuie in continuare. Stropii mari si singuratici ii mangaiau parul carunt, in frisoane fixe. Ochii mari si agitati dadeau impresia unui om bantuit de ganduri negre. Probabil acesta fusese si motivul pentru care 2 patrule il legitimasera. Era singurul om care se furisa in noapte, intr-un oras tacut si biruit de oboseala, asa ca intrebarea sergentului venise natural:
- Ce cautati la ora asta pe strada?
- Nimic, domnule ofiter. Ma bucur de aerul racoros al noptii.
- Am rugamintea sa va legitimati, continuase, suspicios, partenerul de platon.
I-au privit pe rand actele si l-au salutat respectuos:
- Plimbare placuta in continuare. Dar va rugam sa fiti atent...
Privi ceasul: indica miezul noptii. Era toamna tarzie in Hard City, oamenii se intorceau fericiti de pe o parte pe alta in paturile lor ferite si calduroase. Max era singurul barbat al orasului care se incapatana sa scormoneasca in noapte. Case frumoase, aliniate cu rigla, de-o parte si de alta a strazii, se continuau cu pajisti uscate si primitoare. Dadu coltul si inainta spre centru. Isi freca ochii, incercand sa alunge somnul ce-l ajungea din urma si se apropie de umbra cladirilor uriase. Cutii mari de carton, mizerabile si in proces de distrugere acaparasera fatade de vestigii ale civilizatiei. Incepu sa le pipaie, sa le miroasa. Nimic uman in ele. Niciun parfum de carne umana nu-i anunta sfarsitul cautarilor. Isi scoase mobilul si se pregatea sa sune dupa un taxi: ajunsese destul de departe de resedinta sa. Degetul se apropie decisiv de tasta apelarii cand auziI un zgomot suspect. Ciuli urechile si isi tinu respiratia. Sunetele slabe si dispersate se adunau intr-un scancet. Urechile frematara de finalitate si ii intoarsera privirea: in spatele sau, la 10 metri, bucati mari de ziare acopereau un copil care scancea ragusit. Facu doi pasi si arunca ziarele intr-o parte: un baiat de maxim 5 ani , murdar si acoperit de un abur de ploaie de toamna il privea speriat. De sub jegul negru de pierdut al strazii ii distinse pielea alba si proaspata. In ciuda unui aparent abandon pe o strada infecta, dincolo de stratul superficial, ii ghicea inocenta specifica varstei. Copilul il privea cu ochi albastri, patati de lacrimi si schita un gest reflex de a se feri. De o lovitura imaginara pe care Max nu o indeplini.
- Cum te cheama, micutule? Eu sunt Max.
- Andrei, bagui faptura, indesandu-si barbia in piept si privindu-l pe Max, de sub sprancene, pe furis.
- Banuiesc ca iti este frig si foame...un copil nu ar trebui sa zaca aici. Nu acum...mama sau tatal tau? Stii unde sunt?
- Nu...nu stiu...ridica din umeri Andrei, privindu-l curios pe barbatul ce-l privea de sus. Nu cred ca exista...
- Cine te-a abandonat aici?, continua Max sirul intrebarilor, aplecandu-se catre baietelul cu par balai, ce zacea descult, in zdrente si acoperit cu un ziar ud.
- Nu-mi aduc aminte...suspina el si pret de cateva secunde Max putu zari un gest specific copiilor cu vise frumoase.
- Vrei sa vii cu mine? Am o casa mare si frumoasa, sa stii...si mancare...si jucarii pentru baieti draguti si cuminti ca tine, il ademeni Max, abtinandu-si un gest tandru pe care micuta fiinta il cersea prin design.
- Da, cred ca da...as putea veni...mi-e frig...si foame...azi dimineata am mancat un mar...mi l-a aruncat o tanti ce s-a sperita cand am atins-o...
- Te cred, micutule, te cred, suspina trist Max si-i intinse mana.
Andrei ii oferi o palma micuta, de papusa creata frumos de Univers. Degetele lui, invizibile in palma mare si barbateasca a lui Max, tremurau de frigul propagat de un vant ce se juca cu picaturile solitare de ploaie. Il trase catre el, in lumina, isi scoase geaca si ii acoperi corpul plapand. Felinarul strazii il lasa sa zareasca urme rosii ce se iveau de sub zdrentele micutului. Isi retinu o intrebare ce-i statea pe limba si privi speriat in toate partile. Strada pustie ii anunta lipsa vreunei alte fiinte umane, in afara celor doi barbati: Max, un barbat inalt, cu parul carunt si Andrei, un barbat prematur al strazii, cu par balai si ochi albastri, ce-si capatau inocenta.
Forma numarul si solicita un taxi in centru, langa muzeu. Nu dura mult, in cateva minute masina trase pe dreapta si astepta ca cei 2 sa se instaleze intr-un confort cald, de destinatie.
- Incotro?, intreba taximetristul adormit, cu ochii pe jumatate inchisi.
- Pe strada Neagra, nr.13, ordona sec Max si stranse copilul pentru prima data in brate.
Capsorul blond isi indrepta privirea catre el si pentru prima data in ultimele luni, Max simti sangele curgand linistit in vene. Golul din stomac se umplea cu aer, unul diferit de cel al noptii reci de afara. Pielea capata frisoane ce-i anuntau o seara lunga, de ganduri si planuri.
Taxiul opri in dreptul unui grilaj masiv ce ascundea de trecatorii curiosi o casa. Era casa lui Max. Tasta parola si poarta se deschise prin magie moderna. Inaintara pe poteca flancata de arbori uriasi si ajunsera in dreptul unei case vechi, de aristocrat decazut.
Intrara. Max il aseza pe Andrei pe un scaun inalt dintr-o bucatarie imensa, un vis pentru femeile casnice. Apuca receptorul fixat pe perete si forma scurt.
- Alo? Norman? Trezeste-te, am ajuns acasa. Asteapta-ma in living, am o misiune pentru tine, sopti Max, privind copilul ce se zgaia explorand in jur.
- Am inteles, vin numaidecat, raspunse, resemnata, o voce stinsa de om predestinat sa nu carteasca in fata stapanului.
Aseza receptorul la loc si se aproie de scaunul lui Andrei.
- Andrei, Max are o mica treaba acum. Te rog sa nu iesi de aici si sa nu faci zgomot. Trebuie sa vorbesc ceva cu o persoana care nu trebuie sa stie ca esti aici. Da?
- Am inteles...dureaza mult? Inca imi este foame, scancira copilareste doua buze rosii si uscate de copil abandonat pe strazi.
- Nu, nu dureaza mult. Cateva minute si apoi voi fi doar al tau. Uite, mananca biscuitii astia pana ma intorc, il calma Max, intinzandu-i o cutie de biscuiti.
Ii mangaie capsorul si iesi din bucatarie, inchizand usa cu grija. In urma lui, Andrei auzi o cheie rotindu-se in broasca.
Un barbat la 50 de ani, umil si smerit il astepta pe Max in living:
- Buna seara, domnul meu!, il saluta plecandu-si capul
- Buna, Norman. Iarta-ma ca te-am trezit in mijlocul noptii, dar ...cred ca a venit timpul sa ne despartim. Sunt sigur ca in seara asta cautarile mele vor inceta. Trebuie sa pleci neaparat acum, nu mai poti dormi in casuta pentru musafiri. Uite, ia acest plic si masina din garaj. Poti s-o pastrezi...mergi direct la domnul avocat si da-i acest plic. Va stii ce are de facut. Trebuie pregatit totul cu grija...mereu ma surprind autoritatile...sper ca de data asta, premeditarea sa aiba un efect decisiv. El iti va inmana actele pentru proprietatea din Nord. Ti-am deschis si un cont...iarta-ma pentru tot necazul pricinuit...sper sa uiti toate noptile de cosmar la care te-am facut partas. Adio, amice...uita-ma!
- Stapane...va rog...nu trebuie...
- E musai, Norman...e musai...dupa noaptea asta nimic nu va mai fi la fel...si nu mai vreau sa vad trecutul in jur...mereu imi va aminti de...faptele mele...te rog, pleaca.
- Cum doriti, domnule Max...desi...stiti ca nu as vorbi niciodata...nimanui...ati fost prea bun pentru mine...imi cer iertare pentru acea seara...nu am vrut sa zic...de fapt, eram prea...
- Noapte buna, Norman...sopti Max, privind in gol un demon rastignit pe perete.
Andrei lasa geaca lui Max sa-i alunece de pe umeri si se cazni sa coboare din scaunul inalt in care fusese lasat. Picioarele goale atinsera podeaua de lemn frumos lacuit. Isi ridica fruntea si incepu sa exploreze. Era o bucatarie ciudata, nu semana cu singura bucatarie pe care o vazuse vreodata. Si in care lucrase, fortat de ingrijitorul cel rau ce-i maltrata la azil. Aceea semana cu o hala imensa si friguroasa, pardosita cu gresie straina. Bucataria lui Max mirosea frumos, a primavara. Mobila de bun gust trona pe toti peretii. Intoarse capsorul si in spate zari un perete golit de mobila. Era alb, ca varul. Peretele. Pe el, oameni ciudati ingramadisera taieturi din ziare, coli mari cu adnotari multe si agresive. Daca ar fi fost mai mare si ar fi putut citi, Andrei ar fi descifrat articole din aproape toate ziarele, pe aceeasi tema. Poze cu copii abandonati pe strazi, mutilati, desfigurati, morti, pictau peretele alb, intr-o nuanta rosiatica, asemanatoare pielii albe care se zarea de sub zdrentele lui Andrei. Ar fi citit ca politia cauta de cateva luni un ucigas sau o banda de ucigasi de copii. Ar fi citit ca politia are o pista. Copiii erau gasiti in cele mai oribile stari, cu organe lipsa, uneori abuzati sexual. Diversitatea starilor in care erau descoperiti nu oferea politiei posibilitatea de a crea un profil ucigasului. Sau ucigasilor. Un detectiv emisese o ipoteza stranie: o banda in cautare de organe, care lasa mereu alte urme, pentru a nu fi despistati. Deja se investigau toate averile misterioase ale unor oameni bogati si singuratici. Un alt detectiv era sigur ca e vorba de un ucigas in serie, de un pedofil macabru, care experimenta pe fapturi nevinovate, abandonate pe strazi. Totii copii care cazusera victime si erau insirati pe peretele lui Max, erau copii ai strazii, abandonati de familii distruse de mitul capitalismului uman.
Andrei nu stia sa citeasca. Si era mic si inocent. Un aspect favorabil lui. Era scutit in acest fel de a se ingrozi de ceea ce vedea pe un perete alb ca varul.
Cheia se rasuci in broasca si Andrei il privi pe Max intrand calm si hotarat in bucatarie:
- In sfarsit, micutule, doar noi doi, ZAMBI Max.
Max nu mai zambise de multa vreme. O cicatrice lunga si fina ii brazda obrazul drept. Nu asta era motivul sobrietatii sale. Max era divortat de cativa ani si un afacerist singuratic si bogat. Oamenii se temeau de el. Sau ii purtau respect. Nu se stie exact varianta corecta. Sotia il parasise pe neasteptate, intr-o noapte:
- Max, esti un monstru…si asta vei ramane toata viata, urlase ea, trantind usa dupa ea.
Cateva luni nu mai aflase nimic de ea. Intr-o zi, curierul ii adusese niste acte de divort pentru semnat. Sotia ii cerea divortul amiabil, nesolicitand nimic din mica mare avere stransa de Max, prin nu se stie ce mijloace. Motivul invocat era unul simplu pentru orice avocat mai destept. Dar unul trist pentru Max: uciderea celor doi copii, intr-un grav accident de circulatie. Politia nu trecuse in proces cuvantul crima sau ucidere din culpa. Dar astea erau amanunte neinteresante pentru fosta lui sotie. Pentru ea existau doar cosmarurile, noptile de certuri groaznice cu un sot care distrugea totul in jur. Si o facea cu acelasi succes dovedit si in afaceri. De la o cearta pornise si plecarea lui cu cei doi copii, in noapte, baut. Accidentul fusese o consecinta fireasca. Ca si divortul previzibil.
Previzibila era si reactia lui Max in fata lui Andrei:
- Hai sa facem o baie, sa te curatam. Si apoi iti voi pregati un dejun cu multa dragoste. Pun pariu ca asta iti doresti, da, Andrei?
- Da...vreau sa mananc...mi-e foame, scanci iar un par balai. Daca vrei tu si baie...ok...se resemna micutul, urmandu-l pe Max, spre baie.
O usa intredeschisa, sub scarile ce duceau la etaj, ii atrasera atentia de copil curios la orice. Se smulse din stransoarea lui Max si alerga spre usita, sa traga de ea. Max reactiona rapid si ajunse inaintea lui, trantind usita si scotand cheia ce se rotise de 2 ori in broasca. Era speriat si broboanele se oprira in cicatricea din obrazul drept:
- Nu, Andrei, nu inca...o sa vina vremea sa coboram si acolo...nu inca...si daca Andrei ar fi fost mai mare si ar fi putut sa citeasca, ar fi bolborosit frica ce se asternea in ochii mari si caprui ai lui Max. Sau doar tristetea acumulata in noptile petrecute dincolo de usita ce-i ascundea un trecut de care nu putea sa scape.
Il trase calm dupa el si intrara in baie. Deschise robinetele si cada incepu sa se umple cu apa si spuma. Mainile mari, barbatesti si tremurande ale lui Max incepura sa curete corpul plapand al lui Andrei, de zdrente si urme ale strazii. Bratele subtiri si albe capatara culoare naturala sub apa ce clipocea satisfacuta in vana. Cu lacrimi in ochi, Max isi curata darul strazii, il parfuma si il imbraca in haine proaspete de copil ce tanjea dupa adoratie.
Coborara din nou in bucatarie si pregati o masa de vis. Isi aprinse o tigara si il privi in timp ce mesteca flamand bucate la care nici nu visase in urma cu cateva ore. Sufla fumul spre tavan si privi peretele alb ca varul. Maine ar fi cazul sa-l desfinteze. O nuanta de roz s-ar potrivi mai bine momentului actual.
Telefonul sparse ritmul cu care un cap balai infuleca din farfuriile intinse ca la o expozitie. Ridica receptorul si vocea serioasa a avocatului ii comunica:
- Salut, Max!
- Salut, George. A ajuns Norman?
- Da, totul era pregatit…vad ca te asteptai sa se termine totul. Doar ce a iesit. A stat cu mine pana am rezolvat si aspectul legal. Nu conteaza cine mai poate sa apara sau cu ce poate sa apara. Eu zic sa nu-ti mai faci griji pentru ceva in viitorul apropiat, indepartat sau doar pe viitor. I-am trezit pe toti, imi sunt datori vanduti. Asa ca avem toate raspunsurile pozitive. Ni s-a garantat ca nimeni nu te va deranja. Nimeni nu se va lega de tine. Copilul e ca si al tau.
- Multumesc, amice. In cateva zile, te vom astepta la cina. Pana atunci, am mult de lucru, conchise amar Max si aseza receptorul in furca.
De doua luni de zile Max suferea in tacere si umplea un zid alb ca varul. Primise un loz castigator de la viata si nu intelegea de ce oamenii ca el nu fac si fapte bune. Era oripilat de valul de crime ce se abatuse asupra orasului, asupra copiilor lipsiti de aparare si abandonati pe strazi. In fiecare seara mai umplea cu groaza din perete, apoi cobora pe usita de sub trepte. Cobora in locul de joaca special amenajat pentru copiii sai. Aici depozitase, dupa moartea lor, toate jucariile si toate lucrurile ce le apartinusera. Aici cobora sa-si planga ingerii si sa-si alunge demonii. Aici isi flagela sufletul cu regretul unei decizii pripite in miez de noapte, in urma cu cativa ani. Aici, in aceasta bucatica de paradis al copilariei, jurase sa salveze unul. Macar unul. Un singur copil de va salva, va simti ca si-a mai spalat din sufletul innegrit de ura. Sau ca si l-a salvat. Unul singur ii era de ajuns. De sapatamani intregi umbla pe strazi pustii, dar mereu, altcineva era cu un pas inaintea lui. Si a doua zi ziarele abundau cu noua crima. Iar el nu reusea sa gaseasca victima inaintea ucigasului. Sau ucigasilor.
Acum doua nopti avusese un vis: un copil balai, cu ochi albastri ii intinsese mana. Iar Max o prinsese in palma lui mare si barbateasca. Si nu-i mai daduse drumul. Toata viata.
Max isi ucisese ingerii intr-un stupid accident de circulatie. Viata ii daduse la schimb 2 demoni ce incercau in fiecare noapte sa-l puna la pamant. Poate i-ar fi fost mai usor sa se lase doborat. Dar a ales lupta.
Privi receptorul ce-i daduse o veste finala: maine, avocatul se va ocupa de infierea lui Andrei. Intoarse privirea si 2 ochi albastri se facusera mici intr-un zambet de inger. Peretele alb ca varul vopsi doi demoni in nuanta roz.
La orizont, soarele rasarea optimist in Hard City, dupa o ploaie rara si rodnica de toamna.
GtR, 20 martie 2007.
Nuvela dedicata unui inger.
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 14:11 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
Matriterul, by GtR
media: 5.00 din 16 voturi
| media: 5.00 din 16 voturi |
Motto: ”de vei gasi matrita perfecta, te astept s-o cumpar...indiferent de pret.”GtR
Batistuta este un matriter. Nu ma intrebati ce este un matriter. Nu stiu, dar banuiesc ca matriterul este cel care creeaza matrite. Ce este o matrita? Nici asta nu cred ca stiu, dar, daca as exagera, as zice ca Adam a fost prima matrita a barbatului, precum Eva a fost prima matrita a femeii.
Batistuta nu creeaza matrite obisnuite. De fapt, nu a creat, inca, niciuna. El cauta, inca, matrita perfecta.
In fiecare secunda, matriterul Batistuta este de gasit intr-un camin diferit, intr-un alt colt de lume, pe un alt continent, intr-o alta tara. Vrei sa-l cunosti? Nu? Nu e bai, continua ceea ce faceai inainte sa te intrerup. Da? Chiar vrei sa-l cunosti? Atunci esti invitatul meu. Hai sa ne aprindem o tigara, uite, eu imi torn un whisky, mhmmm, miroase a malt proaspat...te-ai aranjat si tu? Bine...perfect...nu mai imi ramane decat sa dau play la muzica...e ok pentru tine Arcade Fire? Imi place noul album...uite, pentru tine, un “Ocean of Noise”...si...sa purcedem dupa Batistuta...
Batistuta paseste acum in acest camin, deschide usor usa de la bucatarie, fara sa o deranjeze pe gospodina voluptoasa care pregateste o masa bogata. Miroase a ciolan cu varza, pe un ochi de aragaz, pe celalalt, a ciorba de potroace. Pe masa, o carafa cu vin rosu se odihneste asteptand un plescait de buze sa-l savureze. Batistuta isi gaseste loc intr-un colt, isi aprinde un trabuc (da, fumeaza doar trabuce), isi scoate un blocnotes si noteaza. Gospodina mesteca amoros in vasele ce freamata de finalizare, pe foc si aude o sonerie zbierand la intrare. Iese din bucatarie si se indreapta spre intrare, lasand usa intredeschisa, prilej pentru matriter de a observa totul. Si de a nota cu grija in carnetul lui, cu coperti dezlipite. Barbatul patrunde in casa parfumata cu asteptare, saluta morocanos, arunca desaga pe jos si intreaba, urland, daca este gata masa. Femeia, dezamagita de intrarea neasteptat de necizelata, il invita in 10 minute in bucatarie. Mirosul de tutun nesesizabil interogheaza aburii din cratite si-i confirma lui Batistuta ca timpul este corect. Matriterul pufaie tacticos si noteaza cum femeia isi sterge lacrimi ce se preling pe obraz. Deja nu mai miroase a gospodina. Miroase a duhoare de muncitor imprumutata de la sotul intrat pe usa. Intr-o camera indepartata, copii speriati de sosirea brutei se prefac ca invata la materii pe care nu le vor intelege vreodata. Nu le vor intelege, motiv pentru a nu parasi vreodata un camin trist si cu miros de mucegai. Peretii inca sunt curati, dar mucegaiul prinde contur pe peretii interiori ai unor suflete de familie din josul socialului.
Batistuta scrie neincetat in caietelul sau, scrie despre lipsa florilor, despre saruturile absente cu anii pe o pereche de obraji carnosi de gospodina, scrie despre alcoolul prost consumat inainte de sosirea acasa, de catre bruta si amicii lui de scara, mai noteaza lipsa vreunui cadou sau concediu in ultimii ani. Mana sigura a matriterului umple pagini cu scheme imperfecte, mizere, lipsite de speranta sau evolutie.
Mai esti cu mine? Da? Mai aprindem o tigara si il urmam pe matriter. Batistuta patrunde pe poarta unei corporatii. Una oarecare, trasa la indigo, ca principii de afaceri, set de valori, profit etc, dupa atatea milioane. Inainteaza pe coridoare si deschide usi la nimereala. In Sali mari si neaerisite miroase frica gloatei ce munceste democratic. Le miroase frica si tristetea, le miroase dependenta de un salariu mizer. Isi aprinde trabucul si imprastie rafinament peste ei. Isi scoate carnetul si noteaza despre femei ce se culca cu sefii pentru a-si asigura o liniste la locul de munca, o promovare sau doar pastrarea unui loc de munca necesar. Isi noteaza despre barbati cu functii de conducere ce hartuiesc fete ce le-ar putea fi fiice, isi noteaza despre directori straini ce fac amor cu localnice ce lucreaza in filiale inecate in discriminari de orice fel. Batistuta observa nimfomane ce-si varsa furia pe subalterne frumoase, in timp ce barbati tineri sunt pusi la prezervare pentru nopti de futaiuri murdare. Noteaza salariile uriase incasate de leaderi ce freaca menta si compara cu salariile celor ce produc adevaratele profituri ale companiei. Scrijeleste pe furis ipocrizia unor conducatori de afaceri ce-si insala zilnic clientii mintindu-i frumos. Stinge trabucul si acum il zarim intr-o casa de chirpici din Somalia. Admira sculptura perfecta din schelete de copii subnutriti, mame din preistorie si tati ce semneaza adeziuni la razboaie civile ce despart milenii de civilizatie. Matriterului nostru ii intra fum in ochi, ochii lacrimeaza si el fuge ca gandul intr-o peninsula de cizma. Aici, cavaleri ai terorii vand carne vie, prepara droguri menite sa adoarma ratiunea ce naste monstri ce apasa pe tragaciul ce coseste vieti.
My body is the cage that keeps me to dance with the one i want...ne sopteste formatia de la inceput, dar noi il urmam pe matriter precum viciile pe om. Batistuta zace acum in camere intunecate, ce prind viata in jurul unor lampi fluorescente. In lumina gretoasa a diavolului, minori fac amor cu falusuri de discipoli ai raului. Copile sunt violate pe pelicula vanduta pe bani grei, unor tortionari ai sufletului pur.
Batistuta vomita, nu inainte de a-si nota totul, in cele mai mici detalii si pleaca mai departe. Inca mai miroase a sperma amestecata cu carne de copil inocent, dar se spala intr-un rau ce se varsa in Marea Caraibelor. Isi noteaza dansuri si ritmuri de viata ce trepideaza pe plaje insorite, cu nisip fin spalat de mari si oceane verzi. Acum e sus, escaladeaza muntele impreuna cu o trupa de alpinisti ce vor sa atinga absolutul. Le noteaza trairile, experientele crancene prin care trec pentru a-si atinge visul de-o viata. Priveste in sus si vede oameni punand pentru prima data piciorul pe Luna. Priveste in jos si vede decimari de civilizatii, vede ura de rasa intinzandu-se ca o plaga, pe intreg globul. Aluneca pe zapada si zboara in aer, dar pescarusi ai iubirii ii atenueaza caderea, pe aripi si puf diafan de zburatori la stele.
Mai esti cu mine? Tu ai vrut sa-l cunosti pe matriter. Nimeni nu te-a obligat. Te-a impins curiozitatea sau doar dorinta de a gasi matrita perfecta. Dupa ea umbla si Batistuta, dupa matrita perfecta a sufletului uman. De asta isi noteaza ermetic si rabdator totul. In carnetul lui jerpelit. Strange date pentru ca tu sa stii ce trebuie sa dezvolti si ce trebuie sa elimini.
Batistuta e scund de inaltime, iar carnea i se incheaga pe oase intr-o structura atletica menita a-l feri de vicisitudinile umane. Cand s-a nascut, mama, prostituata de meserie si vocatie, l-a abandonat intr-un tomberon. A fost crescut de o gasca de tigani ce cautau resturi de mancare, iar la varsta de 5 ani a fost trimis pe strazi, la cersit. Cand avea 15 ani a fugit si s-a imbarcat pe un vas de croaziera. Clandestin. Acolo a gasit acest carnetel. Cineva notase: se va salva doar cel care va gasi matrita perfecta a sufletului uman. De atunci si-a dezvoltat capacitatea de a deveni invizibiul si de a calatori ca gandul. Azi e aici, in Paris, si priveste turistii veniti sa descopere romantismul. Maine e dincolo de ocean, la o ferma din munti si noteaza sufletul unui batran ce se lupta de 4 ani sa salveze un sequoia gigant. Mai are putin de trait, dar se incapataneaza sa salveze o masa lemnoasa ce i-a fost fiu atatia ani.
Mai aprindem o tigara si ne trezim cu matriterul nostru intr-o sinagoga din Israel. Oameni ciudati cu crestetul capului acoperit se roaga la zei necunoscuti altora ce detoneaza bombe sinucigase. Batistuta schiteaza carnagii de nedescris, familii distruse si legamante invizibile de razbunari absurde.
Intr-o camera luxoasa din Oslo, privim un amor perfect intre divinitati umane. Buze fierbinti se intrepatrund, corpuri contorsionate de placere se penetreaza in senzatii nocturne de negustat in zile de post negru. Recuperam, alaturi de matriter, desene si picturi ale unor specii eliminate de aceeasi eterna si surprinzatoare fiinta umana. Gustam vinuri cutremuratoare si facem baie intr-o pestera neatinsa de civilizatie.
Acum ne oprim. Batistuta zace pe stanca si priveste marea. Isi indeasa degetele in apa ei si-i gusta salinitatea din lacrimile scurse de fiintele nevazute de dincolo de nori. Un tanar se apropie si-l intreaba:
- Ma scuzati ca va deranjez...m-am ratacit...va vad mai in varsta...stiti cum pot sa ajung inapoi la civilizatie? Ratacesc de cateva zile in acest desert de la marginea marii, sopteste tanarul secatuit.
Batistuta se priveste in oglinda marii...nici nu stie cand a imbatranit. Intr-adevar, e carunt, iar statura lui scunda s-a incovoiat intr-un batranel cocosat si ridat, ce priveste cu ochi tristi o apa statuta.
- Iarta-ma, tinere...esti fericit? Ce faci cu viata ta, cu sufletul tau?
- Nu stiu...nu mi-am pus vreodata intrebarea asta...calatoresc, beau, mananc, dorm, fumez, plang la fulgere, rad la soare, fac amor, alerg, admir...si-mi masturbez demonii pana scot ingeri din ei...priveste in gol tanarul...
- Da...inseamna ca...
- Inseamna ca traiesc, batrane, doar traiesc. Nu mai am timp sa ma gandesc la fericire...
- Tinere, daca vei gasi vreodata matrita perfecta a sufletului uman...anunta-ma, te rog...
- Interesant, rade tanarul. Si unde v-as putea gasi?
- Aici, tinere, doar aici, sopteste batranul, desfacandu-si bratele si lasandu-si corpul garbovit sa se desfaca intr-o tinerete perfecta...plonjeaza in mare, iar briza calda ii imprastie filele din carnetelul sau cu coperti rupte...
Aici ne oprim si noi. L-am cunoscut putin pe Batistuta, matriterul incapatanat. Tu poti sa mergi mai departe, eu mai raman. Imi aprind o tigara, torn un wisky si incerc sa-mi masturbez demonii pana scot ingeri din ei.
Whithin Temptation imi canta ceva despre The Final Destination.GtR, 2007
Batistuta este un matriter. Nu ma intrebati ce este un matriter. Nu stiu, dar banuiesc ca matriterul este cel care creeaza matrite. Ce este o matrita? Nici asta nu cred ca stiu, dar, daca as exagera, as zice ca Adam a fost prima matrita a barbatului, precum Eva a fost prima matrita a femeii.
Batistuta nu creeaza matrite obisnuite. De fapt, nu a creat, inca, niciuna. El cauta, inca, matrita perfecta.
In fiecare secunda, matriterul Batistuta este de gasit intr-un camin diferit, intr-un alt colt de lume, pe un alt continent, intr-o alta tara. Vrei sa-l cunosti? Nu? Nu e bai, continua ceea ce faceai inainte sa te intrerup. Da? Chiar vrei sa-l cunosti? Atunci esti invitatul meu. Hai sa ne aprindem o tigara, uite, eu imi torn un whisky, mhmmm, miroase a malt proaspat...te-ai aranjat si tu? Bine...perfect...nu mai imi ramane decat sa dau play la muzica...e ok pentru tine Arcade Fire? Imi place noul album...uite, pentru tine, un “Ocean of Noise”...si...sa purcedem dupa Batistuta...
Batistuta paseste acum in acest camin, deschide usor usa de la bucatarie, fara sa o deranjeze pe gospodina voluptoasa care pregateste o masa bogata. Miroase a ciolan cu varza, pe un ochi de aragaz, pe celalalt, a ciorba de potroace. Pe masa, o carafa cu vin rosu se odihneste asteptand un plescait de buze sa-l savureze. Batistuta isi gaseste loc intr-un colt, isi aprinde un trabuc (da, fumeaza doar trabuce), isi scoate un blocnotes si noteaza. Gospodina mesteca amoros in vasele ce freamata de finalizare, pe foc si aude o sonerie zbierand la intrare. Iese din bucatarie si se indreapta spre intrare, lasand usa intredeschisa, prilej pentru matriter de a observa totul. Si de a nota cu grija in carnetul lui, cu coperti dezlipite. Barbatul patrunde in casa parfumata cu asteptare, saluta morocanos, arunca desaga pe jos si intreaba, urland, daca este gata masa. Femeia, dezamagita de intrarea neasteptat de necizelata, il invita in 10 minute in bucatarie. Mirosul de tutun nesesizabil interogheaza aburii din cratite si-i confirma lui Batistuta ca timpul este corect. Matriterul pufaie tacticos si noteaza cum femeia isi sterge lacrimi ce se preling pe obraz. Deja nu mai miroase a gospodina. Miroase a duhoare de muncitor imprumutata de la sotul intrat pe usa. Intr-o camera indepartata, copii speriati de sosirea brutei se prefac ca invata la materii pe care nu le vor intelege vreodata. Nu le vor intelege, motiv pentru a nu parasi vreodata un camin trist si cu miros de mucegai. Peretii inca sunt curati, dar mucegaiul prinde contur pe peretii interiori ai unor suflete de familie din josul socialului.
Batistuta scrie neincetat in caietelul sau, scrie despre lipsa florilor, despre saruturile absente cu anii pe o pereche de obraji carnosi de gospodina, scrie despre alcoolul prost consumat inainte de sosirea acasa, de catre bruta si amicii lui de scara, mai noteaza lipsa vreunui cadou sau concediu in ultimii ani. Mana sigura a matriterului umple pagini cu scheme imperfecte, mizere, lipsite de speranta sau evolutie.
Mai esti cu mine? Da? Mai aprindem o tigara si il urmam pe matriter. Batistuta patrunde pe poarta unei corporatii. Una oarecare, trasa la indigo, ca principii de afaceri, set de valori, profit etc, dupa atatea milioane. Inainteaza pe coridoare si deschide usi la nimereala. In Sali mari si neaerisite miroase frica gloatei ce munceste democratic. Le miroase frica si tristetea, le miroase dependenta de un salariu mizer. Isi aprinde trabucul si imprastie rafinament peste ei. Isi scoate carnetul si noteaza despre femei ce se culca cu sefii pentru a-si asigura o liniste la locul de munca, o promovare sau doar pastrarea unui loc de munca necesar. Isi noteaza despre barbati cu functii de conducere ce hartuiesc fete ce le-ar putea fi fiice, isi noteaza despre directori straini ce fac amor cu localnice ce lucreaza in filiale inecate in discriminari de orice fel. Batistuta observa nimfomane ce-si varsa furia pe subalterne frumoase, in timp ce barbati tineri sunt pusi la prezervare pentru nopti de futaiuri murdare. Noteaza salariile uriase incasate de leaderi ce freaca menta si compara cu salariile celor ce produc adevaratele profituri ale companiei. Scrijeleste pe furis ipocrizia unor conducatori de afaceri ce-si insala zilnic clientii mintindu-i frumos. Stinge trabucul si acum il zarim intr-o casa de chirpici din Somalia. Admira sculptura perfecta din schelete de copii subnutriti, mame din preistorie si tati ce semneaza adeziuni la razboaie civile ce despart milenii de civilizatie. Matriterului nostru ii intra fum in ochi, ochii lacrimeaza si el fuge ca gandul intr-o peninsula de cizma. Aici, cavaleri ai terorii vand carne vie, prepara droguri menite sa adoarma ratiunea ce naste monstri ce apasa pe tragaciul ce coseste vieti.
My body is the cage that keeps me to dance with the one i want...ne sopteste formatia de la inceput, dar noi il urmam pe matriter precum viciile pe om. Batistuta zace acum in camere intunecate, ce prind viata in jurul unor lampi fluorescente. In lumina gretoasa a diavolului, minori fac amor cu falusuri de discipoli ai raului. Copile sunt violate pe pelicula vanduta pe bani grei, unor tortionari ai sufletului pur.
Batistuta vomita, nu inainte de a-si nota totul, in cele mai mici detalii si pleaca mai departe. Inca mai miroase a sperma amestecata cu carne de copil inocent, dar se spala intr-un rau ce se varsa in Marea Caraibelor. Isi noteaza dansuri si ritmuri de viata ce trepideaza pe plaje insorite, cu nisip fin spalat de mari si oceane verzi. Acum e sus, escaladeaza muntele impreuna cu o trupa de alpinisti ce vor sa atinga absolutul. Le noteaza trairile, experientele crancene prin care trec pentru a-si atinge visul de-o viata. Priveste in sus si vede oameni punand pentru prima data piciorul pe Luna. Priveste in jos si vede decimari de civilizatii, vede ura de rasa intinzandu-se ca o plaga, pe intreg globul. Aluneca pe zapada si zboara in aer, dar pescarusi ai iubirii ii atenueaza caderea, pe aripi si puf diafan de zburatori la stele.
Mai esti cu mine? Tu ai vrut sa-l cunosti pe matriter. Nimeni nu te-a obligat. Te-a impins curiozitatea sau doar dorinta de a gasi matrita perfecta. Dupa ea umbla si Batistuta, dupa matrita perfecta a sufletului uman. De asta isi noteaza ermetic si rabdator totul. In carnetul lui jerpelit. Strange date pentru ca tu sa stii ce trebuie sa dezvolti si ce trebuie sa elimini.
Batistuta e scund de inaltime, iar carnea i se incheaga pe oase intr-o structura atletica menita a-l feri de vicisitudinile umane. Cand s-a nascut, mama, prostituata de meserie si vocatie, l-a abandonat intr-un tomberon. A fost crescut de o gasca de tigani ce cautau resturi de mancare, iar la varsta de 5 ani a fost trimis pe strazi, la cersit. Cand avea 15 ani a fugit si s-a imbarcat pe un vas de croaziera. Clandestin. Acolo a gasit acest carnetel. Cineva notase: se va salva doar cel care va gasi matrita perfecta a sufletului uman. De atunci si-a dezvoltat capacitatea de a deveni invizibiul si de a calatori ca gandul. Azi e aici, in Paris, si priveste turistii veniti sa descopere romantismul. Maine e dincolo de ocean, la o ferma din munti si noteaza sufletul unui batran ce se lupta de 4 ani sa salveze un sequoia gigant. Mai are putin de trait, dar se incapataneaza sa salveze o masa lemnoasa ce i-a fost fiu atatia ani.
Mai aprindem o tigara si ne trezim cu matriterul nostru intr-o sinagoga din Israel. Oameni ciudati cu crestetul capului acoperit se roaga la zei necunoscuti altora ce detoneaza bombe sinucigase. Batistuta schiteaza carnagii de nedescris, familii distruse si legamante invizibile de razbunari absurde.
Intr-o camera luxoasa din Oslo, privim un amor perfect intre divinitati umane. Buze fierbinti se intrepatrund, corpuri contorsionate de placere se penetreaza in senzatii nocturne de negustat in zile de post negru. Recuperam, alaturi de matriter, desene si picturi ale unor specii eliminate de aceeasi eterna si surprinzatoare fiinta umana. Gustam vinuri cutremuratoare si facem baie intr-o pestera neatinsa de civilizatie.
Acum ne oprim. Batistuta zace pe stanca si priveste marea. Isi indeasa degetele in apa ei si-i gusta salinitatea din lacrimile scurse de fiintele nevazute de dincolo de nori. Un tanar se apropie si-l intreaba:
- Ma scuzati ca va deranjez...m-am ratacit...va vad mai in varsta...stiti cum pot sa ajung inapoi la civilizatie? Ratacesc de cateva zile in acest desert de la marginea marii, sopteste tanarul secatuit.
Batistuta se priveste in oglinda marii...nici nu stie cand a imbatranit. Intr-adevar, e carunt, iar statura lui scunda s-a incovoiat intr-un batranel cocosat si ridat, ce priveste cu ochi tristi o apa statuta.
- Iarta-ma, tinere...esti fericit? Ce faci cu viata ta, cu sufletul tau?
- Nu stiu...nu mi-am pus vreodata intrebarea asta...calatoresc, beau, mananc, dorm, fumez, plang la fulgere, rad la soare, fac amor, alerg, admir...si-mi masturbez demonii pana scot ingeri din ei...priveste in gol tanarul...
- Da...inseamna ca...
- Inseamna ca traiesc, batrane, doar traiesc. Nu mai am timp sa ma gandesc la fericire...
- Tinere, daca vei gasi vreodata matrita perfecta a sufletului uman...anunta-ma, te rog...
- Interesant, rade tanarul. Si unde v-as putea gasi?
- Aici, tinere, doar aici, sopteste batranul, desfacandu-si bratele si lasandu-si corpul garbovit sa se desfaca intr-o tinerete perfecta...plonjeaza in mare, iar briza calda ii imprastie filele din carnetelul sau cu coperti rupte...
Aici ne oprim si noi. L-am cunoscut putin pe Batistuta, matriterul incapatanat. Tu poti sa mergi mai departe, eu mai raman. Imi aprind o tigara, torn un wisky si incerc sa-mi masturbez demonii pana scot ingeri din ei.
Whithin Temptation imi canta ceva despre The Final Destination.
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 13:35 | Nuvele atipice | Trackback | 2 comentarii |
All the Way for You
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
| postat de gtherevelator in 2010-01-24 12:34 | Sunete si soapte | 0 comentarii |
intr-o zi, a murit un ateu
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
Prefata:
nu cred in Dumnezeu. nu cred in Alah, nu cred in Budha. nu cred ca exista superdumnezei care ne privesc din ceruri, ne triaza in credinciosi si atei, ne ucid visele, ne ard pacatele in iad, ne rasplatesc cu raiuri pentru ca am respectat doar 10 porunci. nu cred in divinitate, cred doar in umanitate si fatalitate. am pierdut oameni care se rugau la dumnezeul lor. pentru o viata mai buna, pentru o viata sanatoasa, pentru fericire. le-am plans la morminte si mi-am aprins o tigara, blestemandu-le credinta. credinta ucide. ucide speranta. ucide lupta. rostim o rugaciune si asteptam ca din ceruri, un barbos cu plete albe, sa-si scuipe peste pamant flegmele de binecuvantare.
Numele sau este Jack.
Jack se nascuse intr-o familie de crestini, crescuse ocazional prin biserici si, la un momentdat, se declarase ateu. Pentru el, credinta nu valora cat o tigara in coltul gurii.
Pasi in camera. Obloanele albe trase pe 3 sferturi lasau sa patrunda in incapere o lumina misterioasa. Nu era intuneric, dar nici nu distingeai clar privirea demonilor izgoniti de ingeri, prin cotloane. Se apropie usor de pat si privi faptura. Se zvarcolea in sacul de dormit, murmurand vise in limbaj de sugar ce invata sa paseasca in lume. Il simti. Tresari si intoarse capul.
-Cine s-a trezit?, sopti Jack, inmuiat de sentimente din care istoria nu invata nimik.
-..., striga cu voiosie faptura si se ridica in picioare, in patutul ei in forma de tarc.
O lua in brate, faptura era o Ea, desi strangea in sufletul sau suficiente eu-uri cat pentru o noua arca.
- Ce faci, scumpa mea? O saruta pe buze, obraji, gat, cap, frunte, o mirosi ca pe vara si o stranse innebunit la piept.
-Tata, jos!, ii rase ea, cu zambetul care-l scotea din minti de fericire. Stia ritualul."Tata, sacu jos", "Tata...in picioare" si tot asa. Cand se trezea, visele ei ii pictau pe chip, stare si gesturi o dragalasenie de nedescris.
-..., vrei sa te tina tati putin in brate?, ii sopti Jack la ureche, simtindu-i caldura lobului si stavilindu-si cu greu lacrimi ce porneau din iaduri recente.
-Da, la tati, in blatze...
Se intinse pe spate, in pat, iar ea il cuprinse indragostita de dupa gat, il stranse puternic cu mainile ei mici si lipsite de vlaga, se aseza pe el si-si lasa capul intr-o parte, pe umarul lui drept. Jack traia, perfuzia reusise. Jack respira, viata ii patrundea printre buze ucise zilnic cu nicotina. Faptura isi propti ambele maini in pieptul lui in care inima batea nevrotica. Isi impinse capsorul transpirat in sus si il privi in ochi. Lumina scadea printre grilaje, dar Jack ii citi clar tristetea in ochii ei mari, caprui si adanci. Il privi cu maturitate si-si impinse capul usor, fara violenta, in capul lui Jack. Il ridica din nou si-l privi: Ea ii cerceta sufletul, ea ii interoga inima, ea intelese si-si impinse inca o data capsorul ei in fruntea lui. Fruntile lor se lipira la unison, una mare, alta mica, in dezvoltare. Fu primul semn ca ceva se intampla in acea incapere, ceva ce-i depasea puterea de intelegere. Ramasera asa, lipiti, frunte in frunte, maini pe piept, ochi in ochi. Copilul ala ii patrunse in suflet, inima si minte cu dibacia unui chirurg, operandu-i simturile si sentimentele. Isi lasa capul sa alunece intr-o parte, pe umarul lui Jack si el simti cum ochii ei se inchid si visele incep sa prinda viata. Inima ei batea cu putere sporita, iar respiratia crestea in intensitate. Mainile ei se inclestara in gatul lui, iar Jack simti ca undeva, cumva, cineva ii daruia cea mai frumoasa zi din viata lui. Cea mai implinita. Dar isi aminti tristetea ce se nastea intr-o inocenta incapabila de intrebari. Faptura ofta in somn, iar Jack simtea degete mici patrunzandu-i carnea, minutele treceau, suspinele erau inlocuite de perioade de calm, dar lumina de dincolo de fereastra isi inceta rondul. Isi lasa mainile sa ii alunece pe corpul ei, ii mangaia fiecare particica, ii alina fiecare durere invizibila ochiului uman. Da, fapturii ii placea asta, ii lua manutele intre buze, le adulmeca, miroseau a el, le saruta si le lasa la locul lor, pe gatul lui. Spatele ei era adiat de amprentele degetelor lui, piciorusele ei mici se pierdeau in protectia palmelor sale. Suspina dar cand Jack isi retragea mainile, degetele ei se inclestau in carnea lui, urland dupa mai mult. Isi ridica capsorul, il privi pret de cateva secunde si schimba umarul. Minutele treceau, zecile de minute se adunau, orele se stransesera. Dormea de ore bune, desi nu era obosita: avea doar nevoie de odihna. In bratele lui, la pieptul sau. Se simtea in sfarsit implinita, ocrotita, protejata de toti. Desi nu stia asta. Desi nimeni nu o invatase aceasta nevoie. De el. Dimpotriva, lume complota pentru separarea lor.
Si Jack privi cu lacrimi in ochi cum faptura dormea la pieptul lui, la inceput agitata, trista si in suspine, apoi, pe masura ce mainile lui ii furau din durerea invizibila, tot mai linistita, mai senina, pana cand corpurile lor se contopira intr-o mare iubire neinteleasa, iar somnul ei deveni dulce si pasnic. Capsorul ei carliontat si transpirat se lipi de gatul lui, rasucindu-se. Spatele ei se contorsiona pe inima lui, iar mana dreapta i se rasuci cuprizandu-l pe Jack de dupa gat. Si somnul lin continua sa se joace cu mintele, tot mai multe. Jack plangea in hohote, iar camera se zguduia de consoane si vocale, dar faptura traia intr-un vis suprem, coplesita de cel mai senin somn din lume. Telefonul o facu sa sara agitata in somn, dar mainile ei isi gasira inca o data linistea in gatul lui, imprejurul lui.
-Tati, ne trezim?, sopti Jack, printre lacrimi.
-Nu, facem nani cu tati, spuse o voce clara, din alte lumi. Nu era vocea ei si Jack simti cum spirite il privesc din colturi.
-Tati, e tarziu, hai sa ne trezim, nu mai dormim la noapte, mai incerca o data Jack, incercand sa o ridice, sarutandu-i ochisorii, pielea, capul, gatul, manutzele.
-Nu, tati aici, dormim acum, spuse si mai clar, o alta voce, dintr-alta lume necunoscuta lui. In acel moment, Jack constientiza ca in acea camera erau mai multe suflete, dar doar 2 corpuri, inlantuite. Privi in sus, desi lumina de afara se retrasese in noapte. Zari miracolul si pieptul ii salta salbatic, contorsionat de valul de lacrimi de nestapanit. Nimeni nu ar fi putut sa inteleaga vreodata ceea ce se intamplase. Ochii lui Jack se oglindira in tot si toate.
-Tati, acum mamash...(masaj), sopti faptura initiala si-i aluneca intr-o parte, cu fata la zid si tot corpul lipit de Jack. Isi incrucisa bratele si-i intoarse jumatate de cap: un inger ii zambea, coplesit de iubire.
Jack nu crede. Jack, uneori, zareste. Acum vede. Ochii sai s-au deschis.
Postfata:
Oamenii se roaga la dumnezei, vor sa fie indrumati, sa fie salvati. Vor sa li se arate calea. Drumul. Nu exista asa ceva. Cand ai nevoie de ceva, inclusiv de o mica directie, inseamna ca nu te-ai nascut pentru acel drum. Oamenii urasc durerea, pentru ca nu cred in ea. Lupta oamenilor este doar pentru evitarea oricarei forme de durere. Vrem sa reusim. Usor, fara sa agonizam. Nu cred in Golgote, cum nu cred in Isus. Cred ca ne este dat sa fim incercati. Nu sa ne lepadam de Dumnezei, ci de noi. Luam in van numele lui Dumnezeu, cand durerea ne ia in stapanire si nu intelegem forma de iad in care traim. Ne simtim inselati in credinta noastra. Nu exista credinta noastra sau a lor, existam doar noi, ca oameni. Si ei, ca forte de neinteles.
Nu cred in Dumnezeu, cred in miracole. Cred ca dragostea este singurul miracol veritabil al acestei lumi. Poti sa-ti pierzi credina intr-un dumnezeu sau altul, dar nu poti sa renunti la miracole. La miracol. La iubire. Daca o faci, atunci devii ateu.
Jack nu mai este ateu. Intr-o zi, un ateu care traia in Jack a murit.
Jack sunt eu. Doar eu. Mereu eu.
Gtherevelator
Din Cronicile lui Jack, 23/01/2010
| postat de gtherevelator in 2010-01-23 23:02 | Nuvele atipice | 0 comentarii |
the saltwater room
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
| postat de gtherevelator in 2010-01-23 11:39 | Radio Bemba | 0 comentarii |
1 milion de dolari, by GtR
media: 5.00 din 9 voturi
| media: 5.00 din 9 voturi |
Numele meu este John. Sunt psiholog, am 42 de ani si sunt renumit. Lucrez pentru o mare companie de consultanta in afaceri. Acum o luna un miliardar a intrat in biroul nostru si ne-a angajat pentru un proiect personal. Ieri am oferit un milion de dolari. Vreti sa stiti cum? Cititi mai departe. Primul candidatUn barbat intra in sala de interviu. Eu stau la masa interminabila, intr-un capat. Il poftesc sa se aseze. Priveste masa lunga si decide sa se aseze in celalalt capat al mesei. 15 m de lemn masiv stau intre corpurile noastre si capetele se privesc fata in fata, la o distanta impersonala.-Buna ziua, domnule Mark. De ce ati venit la acest interviu?-Buna ziua. Desi nu ati oferit niciun detaliu despre proiectul pentru care angajati, am mirosit oportunitatea unei experiente unice in viata.-De ce ati avea nevoie de o astfel de experienta unica in viata dumneavoastra? Din cate observ din CV, detineti o pozitie privilegiata in cadrul unei companii multinationale, sunteti membru in Consiliul de administratie, banuiesc ca pachetul de beneficii este pe masura. In plus, pareti angrenat intr-un strategie pe termen lung in cadrul departamentului de vanzari pe care-l conduceti. Compania are nevoie de dumneavoastra, nu inteleg ce v-ar tenta la acest proiect.-Necunoscutul. Faptul ca oferiti un milion de dolari pentru un proiect de 6 luni din viata mea. Un astfel de proiect necesita experienta unui om ca mine, viziunea, charisma si abilitatea de a tine in frau o echipa numeroasa.-Posibil, dar nu am spus in anunt ca veti conduce o echipa. Stiti sa conduceti o echipa?-Eu? Cv-ul meu vorbeste de la sine. In 7 ani de zile am urcat pe verticala in organigrama companiei. Am condus, motivat, creat echipe de succes intr-o companie de succes. 6 luni reprezinta termenul ce-mi caracterizeaza succesul. Sunt capabil sa va aduc succesul acestui proiect in cele 6 luni. Putem vorbi despre tehnici de comunicare, de management, transversale si...-Domnule Mark, putem vorbi despre orice tehnica doriti, din pacate timpul meu este limitat, iar dumeavoastra ati pasit cu stangul la acest interviul. Speram sa nu ne abordati cu superioritatea caracteristica, sa nu va afisati din prima trufia de care va critica angajatii. Acest proiect este unul important pentru noi, dar dumneavoastra ati crezut ca discutati cu niste amatori si ca am venit aici nepregatiti. Stim totul despre activitatea dumneavoastra de lider incontestabil: barfele angajatilor ca va regulati secretarele angajate pe criterii ce tin de dimensiunea sanilor si capacitatea orala; protestele subalternilor la atitudinea dura si jinitoare pe care o afisati fata de orice om umil, de pe o pozitie inferioara; injuraturile celor din echipa de fotbal care sunt obligati, pe motiv ca sunteti mare sef, sa va paseze pentru a inscrie, chiar daca poarta este goala. Stim ca nu sunteti un om de echipa, ci unul parasit tot mai des de oamenii din echipa. Singurii constanti in echipa va sunt cei angajati pe criterii ce tin de obedienta, prietenii, rubedenie. Stim ca obtineti rezultate remarcabile datorita specificului activitatii companiei. Rezultate ce nu-s impartite cu echipa, dumneavoastra aveti super masini, iar angajatii nici macar prime sau mariri nu primesc, doar replici acide ca daca vor salarii mari trebuie sa devina sefi. Dumneavoastra, domnule Mark, sunteti ruda unui mare sef din companie, care v-a tras dupa el. Sunteti un individ lipsit de personalitate, insipid, un caracter indoielnic, un om ce a venit aici cu gandul de a incasa un cec de un milion de dolari, gata castigat deja, in viziunea dumneavoastra. In loc sa va faceti o mea culpa si sa sustineti ca vreti sa va angajati in acest proiect pentru a reusi ceea ce nu ati reusit in actuala companie: sa fiti OM. Va multumim pentru timpul irosit, va puteti intoarce la biroul dumneavoastra. Al doilea candidatO femeie superba, matura, patrunde si se aseaza pe scaunul de langa mine, picior peste picior. Look-ul este ravasitor, miroase divin, dar discret, chipul ii este o pictura perfecta, iar stilul vestimentar de un business clasic, dar cuceritor.-Buna ziua, doamna Gina. Vad ca ati luat deja loc, zambesc eu, imi puteti spune ce va atrage la acest proiect?-Buna ziua. Banii. Vreau acel milion de dolari si cand vreau ceva obtin. Voi obtine banii si voi obtine rezultatul proiectului, pentru voi. Sunt o femeie ce si-a castigat locul in aceasta lume, prin puterile sale. Am o avere considerabila si partenerii mei de afaceri abia tin pasul cu energia mea debordanta. Nu cred ca mai este cazul sa va vorbesc despre farmecul meu si de victimele pe care le poate face. Ori daca oferiti un milion de dolari pentru 6 luni, inseamna ca asteptati alte milioane bune de pe urma proiectului. Nu ma intereseaza ce contine, indiferent de domeniu, sunt convinsa ca voi reusi. Am castigat lupta cu viata si...-Si ati divortat discret de cativa milionari, stimata doamna. V-ati petrecut nopti multe in paturi strategice, nopti din care ati iesit intarita, financiar, strategic si social. Lumea se teme de dumneavoastra, pentru capacitatea uriasa de santaj de care ati dat dovada. Ati strans cu usa multe afaceri ce se tineau doar in lenjeria dumeavoastra intima. Da, ati obtinut tot ce ati dorit, averi, haine, masini, barbati. Datorita succesului cu care v-ati filmat deraierile din viata. Iar casetele inca sunt pastrate cu sfintenie. Ma asteptam sa veniti cu alta abordare, sa veniti la proiectul nostru pentru a va demonstra personal ca puteti reusi in viata si ca un simplu nimeni. Ne pare rau, va doresc o viata minunata... Al treilea candidat.Un tanar imbracat la ultima moda paseste in incapere si se aseaza la cateva scaune de mine, cu coatele pe masa si ma priveste vesel.-Buna ziua, domnule Harris, va rog, simtiti-va comod.-Buna ziua, sunt comod, merci, banuiesc ca o sa ma iei cu apologia ca de ce vreau sa lucrez pentru voi bla bla. Pentru ca asa am chef. Ma plictisesc teribil in aceste momente si simt ca adrenalina acestui milion de dolari castigati repede imi va oferi provocarea de care am nevoie in acest moment. Studiile si diplomele mele ma fac apt pentru orice natura a proiectului dumneavoastra. Si banii nu e nevoie sa mi-i dati pe loc, putem face un aranjament cu...-Un aranjament precum cel facut cu parintii dumneavoastra? Stim de acel aranjament, de studiile platite cu bani grei, de femeile violate a caror gura a fost inchisa cu cecuri grase, de masinile si accidentele ce au ciuntit din mostenirea dumneavoastra. Stim de femeile de care v-ati batut joc, doar erati un don Juan de bani gata. Stim de concedii de lux, de droguri, de joburi luate pentru simplul fapt ca va plictiseati si aveati chef, stim totul, domnule Harris. Speram sa doriti sa castigati primii bani cinstiti din viata dumneavoastra, sa va platiti datoriile catre parinti si sa incercati sa intemeiati o familie, sa donati la un azil. O seara placuta. Zeci de persoane s-au perindat in acea sala de interviu, dar umbra din spatele meu mereu imi facea semn sa continui.Tineri absolventi sau oameni cu experienta in corporatii, diplomati sau inventatori de succes, femei de ocazie sau dame de consumatie, artisti si chiar femei gravide. Fiecare avea o motivatie, pentru fiecare, umbra miliardarului imi oferea un refuz. Si atunci a intrat el. Era imbracat simplu, in blugi si sacou sport, parul pana la umeri, carliontat si in dezordine. Ochii mari, adanci si brazdati cu ridurile trecutului au alunecat peste mine, fixandu-ma in ochi. M-a privit rusinat si s-a scuzat:-Buna ziua, im icer scuze de intarziere si tinuta. Vin de la atelier si abia am reusit sa ajunc prin traficul de afara.-Luati loc, domnule Mike. De ce ati candidat la acest proiect? In afara de suma, nu am anuntat absolut nimik.A oftat soptit, si-a trosnit degetele pe ascuns si m-a privit cu ochii cenusii senin:-Nu stiu. Sincer, nu stiu nici despre ce suma este vorba. Ma scuzati...am mintit...sunt omul care spala geamurile...sunt cel ce sta zilnic catarat pe coarde, uitati, acolo, la geam...de o saptamana vad oameni diversi prin acel geam, ii vad luand loc, vad buze mintind, vad sarcasm pe chipuri, vad ochi tenebrosi, vad oameni ce pleaca nervosi pe usa, vad umbre ce par risipite de dumneavoastra...si niciodata nu v-am vazut chipul. Zac pe acel geam si curat cu orele pe el...dumneavoastra sunteti cu spatele...si vroiam sa va zaresc ochii, sa va patrund in suflet si sa rapesc o farama din el...sunt fost student la psihologie, imi placea sa fac alpinism, am avut un accident si am pierdut scoala...sunt nevoit sa fac alpinism utilitar, spalam geamurile corporatiilor...iubesc oamenii si-i detest, de multe ori, ii iubesc fara sa-i cunosc, ii detest cunoscandu-i...eu...mi-am dorit mereu sa calatoresc in jurul lumii, sa cunosc oameni, sa le redau ceva in viata....sa... A fost ultimul intervievat. Umbra miliardarului mi-a facut semn discret...iar tanarul cu par carliontat si alpinist de ocazie a devenit posesorul unui milion de dolari. Plus un milion de dolari bani de cheltuieli pentru o calatorie in jurul lumii. O singura cerinta: un roman va fi publicat in urma acestui proiect de 6 luni. GtR 2007
| postat de gtherevelator in 2010-01-22 19:17 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
pause. for a while.
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
| postat de gtherevelator in 2010-01-22 12:14 | Radio Bemba | 0 comentarii |
Carne gatita cu dragoste
media: 5.00 din 16 voturi
| media: 5.00 din 16 voturi |
Motto: “La dracu, gateste inainte carnea si, la masa, nu o sa mai gasesti vreo impuritate.”
- Alo, da!, raspuse mecanic Carl.
- Salut, sunt eu, George. Iesim in seara asta in club. Au venit amicii din Kansas. Vrei sa vii?
- Nu, George, nu sunt in stare. Ma doare cumplit capul si nu sunt in apele mele. Distractie sa aveti, sopti Carl.
- Hei, amice, noi o sa ne distram, doar de asta iesim...dar tu, tu esti ok? Imi suni ciudat...inca nu ai gasit vreo slujba? Nu dispera, o sa apara ceva, pana la urma, il imbarbata George.
- Nu slujba e problema mea, George. Vorbesc serios, nu ma simt bine...o sa trec maine pe la voi, nu promit...
- Fie, cum zici tu, vad ca nu o scoatem la capat. Carl, sa stii ca imi este dor de tine. Tuturor ne este. Nu te-am mai vazut de 2 saptamani. Nu mai suni, nu mai dai niciun semn de viata. Nu mai insist, ai grija de tine, sper sa ne vedem curand.
- Ok, George, o seara frumoasa sa aveti. Pa, inchise mecanic Carl.
De cateva zile zacea pe canapea si devora tutun si alcool. Nu isi amintea cand mancase ultima oara. Nu era de mirare durerea insuportabila ce-i zvacnea in tample.
Ura sa-si minta prietenii. De un an de zile figura in informatiile catre ei ca unul ce-si cauta zilnic o slujba. Altii gaseau in cateva zile, doar Carl nu reusea de aproape un an de zile, de cand parasise Compania. Se saturase de jegurile alea de corporatisti ce semnau condica cu zgarda de gat si seara se lafaiau in baruri cu totii, la pachet. Isi luau salariul de la Companie, se futeau in Companie, mancau in Companie, faceau shopping in Companie, se tampeau tot acolo, impreuna, in Companie. Intr-o zi oarecare, trasese un sut laptopului si-si depusese demisia pe masa. Seful il privea compatimitor, dar, in drum spre iesire, ii trasese o flegma de la obraz:
- Esti un zero barat, omule. Restul sunt o turma ce-ti ling rahaturile stupide.
Plecase fara sa priveasca in urma, nu stia ce urma sa faca. 2 saptamani zacuse in casa, alergand prin internet. Intr-o noapte, daduse de un site restrictiv. In cele din urma fusese acceptat in bransa. Nu fusese usor, dar, la dracu, nu degeaba toti il considerau un geniu. Convinsese ca este bun. Devenise un freelancer, ceea ce amicii lui nu stiau. Dadea o lovitura si traia o luna de pe urma ei. Plata se impartea cu un sindicat format doar din pixeli ce tremurau pe monitor. In carne si oase inca nu intalnise pe vreunul dintre cei care comandau loviturile. In 9 luni de zile de activitate avea la activ multiple crime. Nici mama CIA-ului nu l-ar fi putut banui.
- esti cel mai bun, Carlito, ii scrisese The Shadow, principalul lui om de legatura. In cativa ani iti prevad un viitor de aur in bransa.
El nu dorea un viitor in bransa. Facea totul mecanic, din inertie. Nu-si declansa niciun sentiment. Era un robot ce executa pentru bani. Bani pentru chirie. Bani pentru notele de plata din barurile scumpe in care amicii lui cu slujbe ideale obisnuiau sa mearga zilnic. Apasa pe tragaci, comanda se executa, incasa banii si isi vedea mai departe de viata fixa ce curgea neintrebata. Se futea o data pe an, cand simtea ca azilul e prea aproape. In rest, femeile il dezgustau. Tarfe inutile ce-ti incarca nota de plata a vietii, obisnuia el sa-si consoleze posibilele intrebari din partea masculilor cu care iesea. Nu-si aducea aminte sa fi iubit vreodata. Chiar nu-si aducea aminte. Poate in liceu, desi, pe atunci era doar un ciudat ce colectiona poze cu mutilati in inchisoare. Vazuse odata un serial cu ocnasi ce se macelareau intr-o inchisoare din New York si i se deschisese apetitul pentru subiect. 3 ani de zile a colectionat poze originale cu cele mai atroce crime din inchisori. Nu mai avea albumul, probabil parintii il aruncasera oripilati, daca il gasisera, dupa plecarea lui.
“I wrote this novel just for u...just for u...”
"Muzica asta nu-mi face bine", gandi Carl si-si aprinse tigara.
Acum 2 saptamani primise un email urgent de la The Shadow:
- Carlito, ceva de ultima ora a aparut. Imi pare rau ca nu te anunt din timp, stiu ca esti meticulos si pregatesti totul din timp si in amanunt. Sincer, chiar imi pare rau, dar esti cel mai bun, altfel nu mi-as permite sa te abordez. Am nevoie de tine, totul este sigur, nu ai nicio problema, trebuie doar sa executi ordinele. In rest, din umbra, cineva va veghea. Nu va interveni nimeni, niciun pericol din partea politiei. Te asigur. Am incredere in tine.
- Ok, Shadow, zi-mi ce trebuie sa fac.
- Maine. Pe strada 31, in capat, la intersectia cu strada 67, exista un sediu de firma: “La grotesque design”. Seara, la ora 22, cineva va iesi din sediu. Este o femeie. Astepti cu masina in intersectie, dupa ce iese, tragi in dreptul ei si o urci in masina.
- S-o urc in masina? Nu o execut in fata firmei?
- Nu, Carlito...nu o executi...maine dimineata, mergi in gara. La seifuri, te asteapta o harta cu o locatie pregatita de mine. Si cheia sa intri...
- Sechestrare? Rapire? Ceva nou, scrisese Carl, incercand sa schiteze un plan in minte.
- Carlito, e ceva nou...si mai neobisnuit...femeia trebuie sa ramana in viata...ai voie s-o bruschezi...chiar si s-o agresezi, fara gravitati sau desfigurari...esential este s-o violezi...
- S-o violez? Shadow, esti sigur ca ai tastat corect???, se incruntase din sprancene Carl.
- Da, maestre, misiunea este violarea femeii. Maine seara, la locatia indicata, va exista doar o singura femeie. Femeia ce va iesi din sediu. O bagi in masina, o duci la ascunzatoarea din schita si o violezi. Atat. Plata este dubla decat te-am obisnuit. Ah, si sa nu uit...take your time. Nicio graba. Poti s-o violezi in liniste. Si fara desfigurari. Terminat, Carlito.
La dracu, gandise Carl, dupa ce linia de comunicatie fusese taiata. Ura femeile, dar sa le violeze...la asta nu se gandise vreodata. Nici nu-i trecuse prin cap ca un viol ar putea fi demn de o misiune in noua lui bransa.
Soneria suna prelung, dar Maria se incapatana sa privesca in gol. Ochii ii stateau pironiti pe sticla de vin, de aproape 2 ore. Nici dracul de ar fi aparut in carne si oase nu ar fi trezit-o din reveria ce dura deja destul de mult. Tiuitul deveni prea strident. Se ridica si se apropie de interfon. Ridica receptorul:
- Da, cine este?, tipa, gandindu-se aiurea.
- Sunt eu, Alice. Ce dracu faci, deschide odata!, auzi glasul isteric al surorii.
- Alice, ce cauti aici? Ti-am spus ca nu vreau sa te vad. Sunt ocupata...nu te pot primi...vorbim maine...
- Deschide usa, idioato sau chem politia!!!
- Alice, sunt cu cineva, intelege, te sun maine dimineata, isi reveni speriata Maria.
- Esti cu cineva pe dracu, Maria. Deschide usa in acest moment, vreau sa discutam despre cont. Nu plec de aici pana nu deschizi!!!, se intetira istericalele ce pluteau prin interfoane.
Alice privi usa pacanind scurt si deschizandu-se. Era turbata de furie si urca scarile in fuga. In usa masiva a apartamentului, Maria o astepta livida.
- Intra, Alice, in liniste, te rog, am vecini.
- Tu?, rase fortat Alice. Maria, tu nu ai nici vecini, cum nu ai nici mama, nici tata. Eu sunt singura fraiera pe care o ai. Pe parinti i-ai bagat in pamant, cine urmeaza, eu???
- Alice, nu tipa, te rog, ce ai??, bagui Maria.
- Ce am? Ma mai intrebi ce am? Nu te preface ca nu stii despre ce vorbesc sau ce caut aici!!! Te rog, scuteste-ma, am suportat toate rahaturile cu bolile tale, cat traiau ai nostri. Intelegi ce-ti spun?? Tarfa imputita ce esti, scuipa in laturi Alice, rosie de furie si tremurand din cap in picioare.
- Alice, linisteste-te, te rog...
- Maria, sa te fut, nu ma lua cu linistea!!! Zi-mi, de ce ai retras o asemenea suma din cont??? Unde sunt banii?? Ce ai facut cu ei??? Acum doua zile am batut palma cu partenerii, aveam nevoie azi de banii aia, nu ma distruge cum ai facut si cu mama si tata!!! Ce nebunii ti-ai mai finantat cu banii mei???
- Alice, asculta-ma...
- Nu vreau sa ascult nimic, esti responsabila pentru obsesiile tale, vreau banii! Acum!
- Nu ii mai am.
- Cum adica? Unde sunt, ce ai facut cu ei?, urla Alice, sarind la gatul Mariei.
- Banii au fost cheltuiti, Alice...nu mai sunt...Alice, sunt distrusa...m-am indragostit, sopti Maria si se prabusi pe podea.
Alice isi privea sora zacand inconstienta pe gresia rece. Vroia sa articuleze ceva, dar sangele ce nu se facuse apa ii reaminti de umanitatea uitata la usa.
A doua zi dupa comanda primita de la The Shadow, Carl facuse un drum la gara. Ridicase de la seif o harta cu o locatie in padurea de la marginea orasului. Si o cheie sa intre in casa. Seara il prinsese pandind un sediu de firma la o intersectie neluminata de strazi. Era aproape ora 22 cand o silueta de femeie iesea din cladire. Mergea sigura pe ea, spre un obiectiv dinainte stabilit. Trasese masina in dreptul ei si, de dupa masca ce-i acoperea fata, ii ordonase sa urce. Revolverul ce lucea spre femeie o convinsese sa urce de bunavoie. A condus aproape o ora pana la locatie. Era o casa retrasa, departe de drumul principal, in mijlocul unei padurici. A deschis usa si a impins femeia in living. Un pat imens trona incaperea.
Si-a adus aminte de sfaturile de pe internet si a pocnit-o cu dosul palmei. A intins-o pe pat si a legat-o de maini si de picioare. Parea un animal rastignit, asteptand sacrificarea sau transarea, dupa caz. Avea par negru si ondulat, pielea alba si sfanta. I-a smuls hainele de pe ea, lasand-o doar in lenjerie. Cu camasa alba i-a sters sangele ce siroia din buza. Albul si rosul s-au combinat intr-o nuanta ce i-a provocat demonii. Si-a simtit erectia capatand dimensiuni necesare unui viol salbatic. Masca de pe fata ii lasa buzele libere, in caz ca ar fi dorit sa exploreze caldura si mirosul unui corp ce parea perfect. Carl ura femeile, chiar il dezgustau, dar corpul perfect fixat in franghii ii trezea o dorinta de explorare, la alt mod decat cel cerut de o violenta precum violul.
Femeia il privea cu ochi verzi, mari si calmi. Nu parea deloc speriata de ce urma sa se intample. Calusul pe care il fixase pe gura ii provoca mici firicele de saliva ce se scurgeau provocator si excitant, pe la colturi de buze.
Si-a turnat un whisky si a aprins muzica. In seara asta, Carl nu se simtea profesionist. Trebuia sa violeze un corp de femeie si nicio furie nu-i era provocata de misiunea incredintata. Avea nevoie de un accesoriu necesar. O muzica diabolica si ragaita, de diavol bagat in biserica, incepuse sa curga din boxe. A dat paharul pe gat si s-a apropiat de victima. Si-a desfacut fermoarul de la pantaloni. Nu stia daca trebuie sa se dezbrace sau poate sa-si scoata doar madularul.
La dracu, nu pot asa, a gandit Carl si s-a dezbracat incet. Rand pe rand, camasa, pantalonii si boxerii au cazut pe covor. Ramasese gol, cu o masca pe cap, in fata unei victime in ochii careia citea o groaza crescanda. Asta reiesea si din respiratia crescanda ce-i salta sanii perfecti, in miscari alerte. I-a departat picioarele si si-a infipt degetele in carnea de pe pulpele ei. Cu miscari violente i-a strans intre unghii carnea ce urca pe solduri provocatoare. Carnea tare se spargea in palmele sale, dand nastere la sentimente netraite pana atunci, anual, la ora de futai programat. Doua palme puternice s-au lipit de obrajii inrositi ai femeii, amintindu-i de sfatul lui Shadow: fara desfigurari. Stia ca femeile se incalzesc mai greu. O penetrare lina se realizeaza dupa un preludiu prelungit, timp necesar ca femeia sa-si umezeasca vaginul. Nu era cazul. Aici, in living, in patul masiv dintr-o casa retrasa, avea loc un viol. Si-a luat madularul inrosit si tare si l-a implantat in femeia ce a scos un tipat de durere. Pubisul perfect ras i-a acoperit penisul violent. Cu miscari salbatice, alimentate de o muzica nazista, a inceput sa patrunda in ea. Tare. Tot mai tare. Pelvisul sau se izbea de soldurile ei, accentuand rautatea din gesturi. Ochii verzi s-au dat peste cap, de durere, dar au revenit pironindu-l fix, in privirea lor. Era ceva straniu in ei. Carl cauta durere si umilinta pe retina ce se incapatana sa ofere altceva. Penisul fora in continuare intr-un vagin umezit. Nu putea privi in jos, sa vada daca era sange sau...placere de femeie..nu, asta nu...nu putea fi placere. O femeie era violata salbatic de catre un barbat puternic, cu masca pe fata. Dintr-o asemenea imagine, nicio femeie nu putea naste placere. Simti ca termina si isi infipse penisul in ea, pana in adancime. Pana in prasele. Simti ca ii strapunse stomacul si zace intr-o balta de sange. Buzele victimei erau rosii si perfect conturate. Cerseau saruturi, dar Carl viola. Asa ca isi infipse dintii, prin masca, in buzele ei, si musca pana ii simti sangele pe buzele lui. Isi inmuie limba in sange si gusta, amortit, printre miscari criminale de penis ce se izbea intr-un vagin ravasit. A vrut sa termine in ea, dar s-a retras la timp, cat sa-i paleasca dorinta din penisul inrosit. I-a acoperit ochii cu mana si a muscat agresiv, dar fara urme ireparabile, din sfarcurile intarite pe o perfectiune. Aveau gust de lapte. De copilarie. Si miroseau a prajituri gatite de maica-sa in copilarie.
A inchis ochii, si-a apropiat buzele manjite de sange de gatul ei delicat, iar cu mana inca stransa pe ochii victimei, a penetrat-o din nou. Inca o data si inca o data. Simtea ca violeaza de decenii, dar, in el, ceva ii comanda sa nu se opreasca.
A facut-o, intr-un sfarsit. Simtea ca zorii sunt aproape. S-a imbracat. A imbracat-o si a urcat-o in masina. Instructiunile din seif ii spuneau s-o paraseasca la marginea padurii. Banuia ca era totul in siguranta. Probabil casa fusese inchiriata anonim, pentru seara violului.
O lasase acolo, langa marginea drumului, dar demarand, in lumina ce mijea la orizont, i-a zarit privirea verde. Pentru ultima data. Si tot nu a reusit sa citeasca durere si umilinta. Era altceva.
Alice o ajuta pe Maria sa se ridice si o intinse pe canapea. Deschise ochii si sopti, printre lacrimi:
- Iarta-ma, Alice. De la moartea mamei, nu am mai facut-o...innebuneam...
- Hai, bea o gura, se resemna Alice, intinzandu-i paharul plin de alcool. Linisteste-te si imi poti povesti...vedem noi cum o scoatem la capat...iar...
Maria avea o boala rara. Nu putea accepta un barbat in ea. Nu de buna voie. Avea nevoie de penetrare prin violenta. Mama si tatal ei murisera de inima rea, incercand ani la rand s-o vindece de o boala in fata careia toti doctorii ridicasera neputinciosi din umeri. O avere intreaga fusese tocata pe note de plata la spitale si clinici celebre. O mica parte o tocase chiar Maria. Platind diverse violuri comandate pe internet. Avea nevoie de patrundere, de penetrare fizica. Vaginala. Altfel, innebunea.
Dupa moartea parintilor, Maria si Alice mostenisera un cont comun, necesar sa le asigure supravietuirea o perioada de timp. Maria cheltuise partea ei pe finantari de studii. Alice nu apucase. Visa o afacere. Ce cazuse in acest moment, caci, acum cateva zile, Maria scosese ultimii bani sa plateasca un viol disperat. Iar un barbat cu masca si gol o violase intr-o casa parasita, dintr-o padurice. Platise un viol salbatic, dar primise ceva diferit. Primise altceva. Ceva ce nu credea ca va primi vreodata. Maria nu-si amintea sa fi iubit vreodata. Poate in liceu, dar atunci era o ciudata ce incercase sa colectioneze poze cu mutilari din inchisori. Niciodata nu reusise sa puna mana pe cele originale, mereu altcineva era cu un pas inaintea ei.
Acum cateva zile, vrusese sa achizitioneze un viol. Cineva fusese cu un pas inaintea ei si-i oferise altceva. Ii oferise sentimentul de dragoste. Maria isi inchipuise ca va fi violata, dar sfarsise prin a se indragosti de un strain gol, cu o masca pe fata.
- Inteleg, dadu din cap Alice, ascultand povestea Mariei. Si, firma respectiva? Nu stiu de ce crezi ca si el a simtit altceva, dar, daca este asa, poate va veni acolo...sa te caute...
- Nu...firma e parasita...ieri s-a demolat cladirea...o cautasem pe internet, nu vroiam sa risc nimic. Totul a fost pregatit perfect, privi in gol Maria.
- Si ordinul? Cui l-ai dat? Nu il mai poti contacta???
- Nu. Dupa fiecare client, isi schimba coordonatele...mi-au spus ca nu pot face decat o singura comanda. Nu au nevoie de clienti fideli...au operatiuni speciale. Fiecare client, o singura comanda. In felul asta, niciodata nu vor avea probleme...
Maria e trista. Si violata. Si indragostita. Strainul cu masca a penetrat-o toata noaptea, dar nu a terminat decat o data in ea. Si a umplut-o de iubire.
Carl stinse tigara si sari fulgerat in picioare. Stia ce citise in ochii verzi. Citise altceva decat durere si umilinta. Citise ceva ce nu gasise vreodata in el, pana acum.
Stomacul il durea ingrozitor. Nu-si aducea aminte cand mancase ultima oara, dar tigarile stinse din scrumiera ii soptira: de secole. Aprinse lumina si intra in baie: privi in oglinda si zari acelasi lucru ca in ochii verzi, parasiti la margine de padurice.
Avusese o comanda ciudata, din care castigase dublu decat de obicei. The Shadow ii ceruse un viol. Crezuse ca l-a oferit. Pana acum. Privind in oglinda, Carl realiza din privirea albastra ce plutea pe sticla ca...facuse dragoste pentru prima data in viata lui.
Nuvela redactata pe discografia celor de la Placebo.
GtR
martie 2008
- Alo, da!, raspuse mecanic Carl.
- Salut, sunt eu, George. Iesim in seara asta in club. Au venit amicii din Kansas. Vrei sa vii?
- Nu, George, nu sunt in stare. Ma doare cumplit capul si nu sunt in apele mele. Distractie sa aveti, sopti Carl.
- Hei, amice, noi o sa ne distram, doar de asta iesim...dar tu, tu esti ok? Imi suni ciudat...inca nu ai gasit vreo slujba? Nu dispera, o sa apara ceva, pana la urma, il imbarbata George.
- Nu slujba e problema mea, George. Vorbesc serios, nu ma simt bine...o sa trec maine pe la voi, nu promit...
- Fie, cum zici tu, vad ca nu o scoatem la capat. Carl, sa stii ca imi este dor de tine. Tuturor ne este. Nu te-am mai vazut de 2 saptamani. Nu mai suni, nu mai dai niciun semn de viata. Nu mai insist, ai grija de tine, sper sa ne vedem curand.
- Ok, George, o seara frumoasa sa aveti. Pa, inchise mecanic Carl.
De cateva zile zacea pe canapea si devora tutun si alcool. Nu isi amintea cand mancase ultima oara. Nu era de mirare durerea insuportabila ce-i zvacnea in tample.
Ura sa-si minta prietenii. De un an de zile figura in informatiile catre ei ca unul ce-si cauta zilnic o slujba. Altii gaseau in cateva zile, doar Carl nu reusea de aproape un an de zile, de cand parasise Compania. Se saturase de jegurile alea de corporatisti ce semnau condica cu zgarda de gat si seara se lafaiau in baruri cu totii, la pachet. Isi luau salariul de la Companie, se futeau in Companie, mancau in Companie, faceau shopping in Companie, se tampeau tot acolo, impreuna, in Companie. Intr-o zi oarecare, trasese un sut laptopului si-si depusese demisia pe masa. Seful il privea compatimitor, dar, in drum spre iesire, ii trasese o flegma de la obraz:
- Esti un zero barat, omule. Restul sunt o turma ce-ti ling rahaturile stupide.
Plecase fara sa priveasca in urma, nu stia ce urma sa faca. 2 saptamani zacuse in casa, alergand prin internet. Intr-o noapte, daduse de un site restrictiv. In cele din urma fusese acceptat in bransa. Nu fusese usor, dar, la dracu, nu degeaba toti il considerau un geniu. Convinsese ca este bun. Devenise un freelancer, ceea ce amicii lui nu stiau. Dadea o lovitura si traia o luna de pe urma ei. Plata se impartea cu un sindicat format doar din pixeli ce tremurau pe monitor. In carne si oase inca nu intalnise pe vreunul dintre cei care comandau loviturile. In 9 luni de zile de activitate avea la activ multiple crime. Nici mama CIA-ului nu l-ar fi putut banui.
- esti cel mai bun, Carlito, ii scrisese The Shadow, principalul lui om de legatura. In cativa ani iti prevad un viitor de aur in bransa.
El nu dorea un viitor in bransa. Facea totul mecanic, din inertie. Nu-si declansa niciun sentiment. Era un robot ce executa pentru bani. Bani pentru chirie. Bani pentru notele de plata din barurile scumpe in care amicii lui cu slujbe ideale obisnuiau sa mearga zilnic. Apasa pe tragaci, comanda se executa, incasa banii si isi vedea mai departe de viata fixa ce curgea neintrebata. Se futea o data pe an, cand simtea ca azilul e prea aproape. In rest, femeile il dezgustau. Tarfe inutile ce-ti incarca nota de plata a vietii, obisnuia el sa-si consoleze posibilele intrebari din partea masculilor cu care iesea. Nu-si aducea aminte sa fi iubit vreodata. Chiar nu-si aducea aminte. Poate in liceu, desi, pe atunci era doar un ciudat ce colectiona poze cu mutilati in inchisoare. Vazuse odata un serial cu ocnasi ce se macelareau intr-o inchisoare din New York si i se deschisese apetitul pentru subiect. 3 ani de zile a colectionat poze originale cu cele mai atroce crime din inchisori. Nu mai avea albumul, probabil parintii il aruncasera oripilati, daca il gasisera, dupa plecarea lui.
“I wrote this novel just for u...just for u...”
"Muzica asta nu-mi face bine", gandi Carl si-si aprinse tigara.
Acum 2 saptamani primise un email urgent de la The Shadow:
- Carlito, ceva de ultima ora a aparut. Imi pare rau ca nu te anunt din timp, stiu ca esti meticulos si pregatesti totul din timp si in amanunt. Sincer, chiar imi pare rau, dar esti cel mai bun, altfel nu mi-as permite sa te abordez. Am nevoie de tine, totul este sigur, nu ai nicio problema, trebuie doar sa executi ordinele. In rest, din umbra, cineva va veghea. Nu va interveni nimeni, niciun pericol din partea politiei. Te asigur. Am incredere in tine.
- Ok, Shadow, zi-mi ce trebuie sa fac.
- Maine. Pe strada 31, in capat, la intersectia cu strada 67, exista un sediu de firma: “La grotesque design”. Seara, la ora 22, cineva va iesi din sediu. Este o femeie. Astepti cu masina in intersectie, dupa ce iese, tragi in dreptul ei si o urci in masina.
- S-o urc in masina? Nu o execut in fata firmei?
- Nu, Carlito...nu o executi...maine dimineata, mergi in gara. La seifuri, te asteapta o harta cu o locatie pregatita de mine. Si cheia sa intri...
- Sechestrare? Rapire? Ceva nou, scrisese Carl, incercand sa schiteze un plan in minte.
- Carlito, e ceva nou...si mai neobisnuit...femeia trebuie sa ramana in viata...ai voie s-o bruschezi...chiar si s-o agresezi, fara gravitati sau desfigurari...esential este s-o violezi...
- S-o violez? Shadow, esti sigur ca ai tastat corect???, se incruntase din sprancene Carl.
- Da, maestre, misiunea este violarea femeii. Maine seara, la locatia indicata, va exista doar o singura femeie. Femeia ce va iesi din sediu. O bagi in masina, o duci la ascunzatoarea din schita si o violezi. Atat. Plata este dubla decat te-am obisnuit. Ah, si sa nu uit...take your time. Nicio graba. Poti s-o violezi in liniste. Si fara desfigurari. Terminat, Carlito.
La dracu, gandise Carl, dupa ce linia de comunicatie fusese taiata. Ura femeile, dar sa le violeze...la asta nu se gandise vreodata. Nici nu-i trecuse prin cap ca un viol ar putea fi demn de o misiune in noua lui bransa.
Soneria suna prelung, dar Maria se incapatana sa privesca in gol. Ochii ii stateau pironiti pe sticla de vin, de aproape 2 ore. Nici dracul de ar fi aparut in carne si oase nu ar fi trezit-o din reveria ce dura deja destul de mult. Tiuitul deveni prea strident. Se ridica si se apropie de interfon. Ridica receptorul:
- Da, cine este?, tipa, gandindu-se aiurea.
- Sunt eu, Alice. Ce dracu faci, deschide odata!, auzi glasul isteric al surorii.
- Alice, ce cauti aici? Ti-am spus ca nu vreau sa te vad. Sunt ocupata...nu te pot primi...vorbim maine...
- Deschide usa, idioato sau chem politia!!!
- Alice, sunt cu cineva, intelege, te sun maine dimineata, isi reveni speriata Maria.
- Esti cu cineva pe dracu, Maria. Deschide usa in acest moment, vreau sa discutam despre cont. Nu plec de aici pana nu deschizi!!!, se intetira istericalele ce pluteau prin interfoane.
Alice privi usa pacanind scurt si deschizandu-se. Era turbata de furie si urca scarile in fuga. In usa masiva a apartamentului, Maria o astepta livida.
- Intra, Alice, in liniste, te rog, am vecini.
- Tu?, rase fortat Alice. Maria, tu nu ai nici vecini, cum nu ai nici mama, nici tata. Eu sunt singura fraiera pe care o ai. Pe parinti i-ai bagat in pamant, cine urmeaza, eu???
- Alice, nu tipa, te rog, ce ai??, bagui Maria.
- Ce am? Ma mai intrebi ce am? Nu te preface ca nu stii despre ce vorbesc sau ce caut aici!!! Te rog, scuteste-ma, am suportat toate rahaturile cu bolile tale, cat traiau ai nostri. Intelegi ce-ti spun?? Tarfa imputita ce esti, scuipa in laturi Alice, rosie de furie si tremurand din cap in picioare.
- Alice, linisteste-te, te rog...
- Maria, sa te fut, nu ma lua cu linistea!!! Zi-mi, de ce ai retras o asemenea suma din cont??? Unde sunt banii?? Ce ai facut cu ei??? Acum doua zile am batut palma cu partenerii, aveam nevoie azi de banii aia, nu ma distruge cum ai facut si cu mama si tata!!! Ce nebunii ti-ai mai finantat cu banii mei???
- Alice, asculta-ma...
- Nu vreau sa ascult nimic, esti responsabila pentru obsesiile tale, vreau banii! Acum!
- Nu ii mai am.
- Cum adica? Unde sunt, ce ai facut cu ei?, urla Alice, sarind la gatul Mariei.
- Banii au fost cheltuiti, Alice...nu mai sunt...Alice, sunt distrusa...m-am indragostit, sopti Maria si se prabusi pe podea.
Alice isi privea sora zacand inconstienta pe gresia rece. Vroia sa articuleze ceva, dar sangele ce nu se facuse apa ii reaminti de umanitatea uitata la usa.
A doua zi dupa comanda primita de la The Shadow, Carl facuse un drum la gara. Ridicase de la seif o harta cu o locatie in padurea de la marginea orasului. Si o cheie sa intre in casa. Seara il prinsese pandind un sediu de firma la o intersectie neluminata de strazi. Era aproape ora 22 cand o silueta de femeie iesea din cladire. Mergea sigura pe ea, spre un obiectiv dinainte stabilit. Trasese masina in dreptul ei si, de dupa masca ce-i acoperea fata, ii ordonase sa urce. Revolverul ce lucea spre femeie o convinsese sa urce de bunavoie. A condus aproape o ora pana la locatie. Era o casa retrasa, departe de drumul principal, in mijlocul unei padurici. A deschis usa si a impins femeia in living. Un pat imens trona incaperea.
Si-a adus aminte de sfaturile de pe internet si a pocnit-o cu dosul palmei. A intins-o pe pat si a legat-o de maini si de picioare. Parea un animal rastignit, asteptand sacrificarea sau transarea, dupa caz. Avea par negru si ondulat, pielea alba si sfanta. I-a smuls hainele de pe ea, lasand-o doar in lenjerie. Cu camasa alba i-a sters sangele ce siroia din buza. Albul si rosul s-au combinat intr-o nuanta ce i-a provocat demonii. Si-a simtit erectia capatand dimensiuni necesare unui viol salbatic. Masca de pe fata ii lasa buzele libere, in caz ca ar fi dorit sa exploreze caldura si mirosul unui corp ce parea perfect. Carl ura femeile, chiar il dezgustau, dar corpul perfect fixat in franghii ii trezea o dorinta de explorare, la alt mod decat cel cerut de o violenta precum violul.
Femeia il privea cu ochi verzi, mari si calmi. Nu parea deloc speriata de ce urma sa se intample. Calusul pe care il fixase pe gura ii provoca mici firicele de saliva ce se scurgeau provocator si excitant, pe la colturi de buze.
Si-a turnat un whisky si a aprins muzica. In seara asta, Carl nu se simtea profesionist. Trebuia sa violeze un corp de femeie si nicio furie nu-i era provocata de misiunea incredintata. Avea nevoie de un accesoriu necesar. O muzica diabolica si ragaita, de diavol bagat in biserica, incepuse sa curga din boxe. A dat paharul pe gat si s-a apropiat de victima. Si-a desfacut fermoarul de la pantaloni. Nu stia daca trebuie sa se dezbrace sau poate sa-si scoata doar madularul.
La dracu, nu pot asa, a gandit Carl si s-a dezbracat incet. Rand pe rand, camasa, pantalonii si boxerii au cazut pe covor. Ramasese gol, cu o masca pe cap, in fata unei victime in ochii careia citea o groaza crescanda. Asta reiesea si din respiratia crescanda ce-i salta sanii perfecti, in miscari alerte. I-a departat picioarele si si-a infipt degetele in carnea de pe pulpele ei. Cu miscari violente i-a strans intre unghii carnea ce urca pe solduri provocatoare. Carnea tare se spargea in palmele sale, dand nastere la sentimente netraite pana atunci, anual, la ora de futai programat. Doua palme puternice s-au lipit de obrajii inrositi ai femeii, amintindu-i de sfatul lui Shadow: fara desfigurari. Stia ca femeile se incalzesc mai greu. O penetrare lina se realizeaza dupa un preludiu prelungit, timp necesar ca femeia sa-si umezeasca vaginul. Nu era cazul. Aici, in living, in patul masiv dintr-o casa retrasa, avea loc un viol. Si-a luat madularul inrosit si tare si l-a implantat in femeia ce a scos un tipat de durere. Pubisul perfect ras i-a acoperit penisul violent. Cu miscari salbatice, alimentate de o muzica nazista, a inceput sa patrunda in ea. Tare. Tot mai tare. Pelvisul sau se izbea de soldurile ei, accentuand rautatea din gesturi. Ochii verzi s-au dat peste cap, de durere, dar au revenit pironindu-l fix, in privirea lor. Era ceva straniu in ei. Carl cauta durere si umilinta pe retina ce se incapatana sa ofere altceva. Penisul fora in continuare intr-un vagin umezit. Nu putea privi in jos, sa vada daca era sange sau...placere de femeie..nu, asta nu...nu putea fi placere. O femeie era violata salbatic de catre un barbat puternic, cu masca pe fata. Dintr-o asemenea imagine, nicio femeie nu putea naste placere. Simti ca termina si isi infipse penisul in ea, pana in adancime. Pana in prasele. Simti ca ii strapunse stomacul si zace intr-o balta de sange. Buzele victimei erau rosii si perfect conturate. Cerseau saruturi, dar Carl viola. Asa ca isi infipse dintii, prin masca, in buzele ei, si musca pana ii simti sangele pe buzele lui. Isi inmuie limba in sange si gusta, amortit, printre miscari criminale de penis ce se izbea intr-un vagin ravasit. A vrut sa termine in ea, dar s-a retras la timp, cat sa-i paleasca dorinta din penisul inrosit. I-a acoperit ochii cu mana si a muscat agresiv, dar fara urme ireparabile, din sfarcurile intarite pe o perfectiune. Aveau gust de lapte. De copilarie. Si miroseau a prajituri gatite de maica-sa in copilarie.
A inchis ochii, si-a apropiat buzele manjite de sange de gatul ei delicat, iar cu mana inca stransa pe ochii victimei, a penetrat-o din nou. Inca o data si inca o data. Simtea ca violeaza de decenii, dar, in el, ceva ii comanda sa nu se opreasca.
A facut-o, intr-un sfarsit. Simtea ca zorii sunt aproape. S-a imbracat. A imbracat-o si a urcat-o in masina. Instructiunile din seif ii spuneau s-o paraseasca la marginea padurii. Banuia ca era totul in siguranta. Probabil casa fusese inchiriata anonim, pentru seara violului.
O lasase acolo, langa marginea drumului, dar demarand, in lumina ce mijea la orizont, i-a zarit privirea verde. Pentru ultima data. Si tot nu a reusit sa citeasca durere si umilinta. Era altceva.
Alice o ajuta pe Maria sa se ridice si o intinse pe canapea. Deschise ochii si sopti, printre lacrimi:
- Iarta-ma, Alice. De la moartea mamei, nu am mai facut-o...innebuneam...
- Hai, bea o gura, se resemna Alice, intinzandu-i paharul plin de alcool. Linisteste-te si imi poti povesti...vedem noi cum o scoatem la capat...iar...
Maria avea o boala rara. Nu putea accepta un barbat in ea. Nu de buna voie. Avea nevoie de penetrare prin violenta. Mama si tatal ei murisera de inima rea, incercand ani la rand s-o vindece de o boala in fata careia toti doctorii ridicasera neputinciosi din umeri. O avere intreaga fusese tocata pe note de plata la spitale si clinici celebre. O mica parte o tocase chiar Maria. Platind diverse violuri comandate pe internet. Avea nevoie de patrundere, de penetrare fizica. Vaginala. Altfel, innebunea.
Dupa moartea parintilor, Maria si Alice mostenisera un cont comun, necesar sa le asigure supravietuirea o perioada de timp. Maria cheltuise partea ei pe finantari de studii. Alice nu apucase. Visa o afacere. Ce cazuse in acest moment, caci, acum cateva zile, Maria scosese ultimii bani sa plateasca un viol disperat. Iar un barbat cu masca si gol o violase intr-o casa parasita, dintr-o padurice. Platise un viol salbatic, dar primise ceva diferit. Primise altceva. Ceva ce nu credea ca va primi vreodata. Maria nu-si amintea sa fi iubit vreodata. Poate in liceu, dar atunci era o ciudata ce incercase sa colectioneze poze cu mutilari din inchisori. Niciodata nu reusise sa puna mana pe cele originale, mereu altcineva era cu un pas inaintea ei.
Acum cateva zile, vrusese sa achizitioneze un viol. Cineva fusese cu un pas inaintea ei si-i oferise altceva. Ii oferise sentimentul de dragoste. Maria isi inchipuise ca va fi violata, dar sfarsise prin a se indragosti de un strain gol, cu o masca pe fata.
- Inteleg, dadu din cap Alice, ascultand povestea Mariei. Si, firma respectiva? Nu stiu de ce crezi ca si el a simtit altceva, dar, daca este asa, poate va veni acolo...sa te caute...
- Nu...firma e parasita...ieri s-a demolat cladirea...o cautasem pe internet, nu vroiam sa risc nimic. Totul a fost pregatit perfect, privi in gol Maria.
- Si ordinul? Cui l-ai dat? Nu il mai poti contacta???
- Nu. Dupa fiecare client, isi schimba coordonatele...mi-au spus ca nu pot face decat o singura comanda. Nu au nevoie de clienti fideli...au operatiuni speciale. Fiecare client, o singura comanda. In felul asta, niciodata nu vor avea probleme...
Maria e trista. Si violata. Si indragostita. Strainul cu masca a penetrat-o toata noaptea, dar nu a terminat decat o data in ea. Si a umplut-o de iubire.
Carl stinse tigara si sari fulgerat in picioare. Stia ce citise in ochii verzi. Citise altceva decat durere si umilinta. Citise ceva ce nu gasise vreodata in el, pana acum.
Stomacul il durea ingrozitor. Nu-si aducea aminte cand mancase ultima oara, dar tigarile stinse din scrumiera ii soptira: de secole. Aprinse lumina si intra in baie: privi in oglinda si zari acelasi lucru ca in ochii verzi, parasiti la margine de padurice.
Avusese o comanda ciudata, din care castigase dublu decat de obicei. The Shadow ii ceruse un viol. Crezuse ca l-a oferit. Pana acum. Privind in oglinda, Carl realiza din privirea albastra ce plutea pe sticla ca...facuse dragoste pentru prima data in viata lui.
Nuvela redactata pe discografia celor de la Placebo.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-22 10:17 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
cea mai buna voce rock neagra revine
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
album scos la casa de discuri one little indian, the greatest hits smashes and trashes, semnat shunk anansie. de colectie.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-22 09:34 | Sunete si soapte | 0 comentarii |
respiro 2
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
in viata, e greu sa accepti ceea ce nu poti intelege. e ca la scoala, profesorul iti explica teoreme si in mintea ta zburda poezii.
dar cred in dragoste, cred in eliberare. cand tii o pasare captiva in colivie si ea nu mai mananca, nu mai bea, nu mai doarme, doar tipa prin toate penele ei, e clar: accepta-i dorinta de libertate. accepta-i nevoia de fericire in salbaticie. las-o iar sa fie vanata, haituita, ademenita cu seminte salbatice si capcane puse de civilizatie. las-o sa-si gaseasca o noua colivie, poate asa, la final, va intelege ca prima colivie era doar in inima sau mintea ei. poate va realiza ca gratiile erau doar imaginare. poate. dar atat timp cat in ideea de eliberare exista o speranta de regasire a unui suflet pierdut, trebuie sa accepti asta. cu atat mai mult cu cat pasarea aia ti-a fost sprijin, partener, izvor si uneori mare in care se revarsa dragostea ta.
nu voi scuipa niciodata unde am iubit. daca am incercat, uneori, sa caut raspunsuri la framantarile mele sau solutii si argumente la nevoia mea de a lupta pentru ceea ce am iubit, iar toate astea au parut flegme, imi pare rau si-mi cer iertare. accept sa ling acele flegme, din nevoia de a mi se intelege esenta, uneori eronat perceputa sau chiar indusa de catre mine.
accept orice. accept adio-uri neintelese, accept propria-mi distrugere, chit ca poate nu voi gasi forta sau resursele de a reconstrui intregul originar.
accept ca iubirea se ofera, nu se cere. accept ca in viata poate primesti ceea ce meriti. accept sa privesc gandaci galbeni, cu pene roz, pe un zid albastru.
voi gasi putere in 3 suflete intruchipate intr-unul singur:
gtr
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 20:42 | Ganduri de noapte | 0 comentarii |
Viata ca un pescarus…
media: 5.00 din 18 voturi
| media: 5.00 din 18 voturi |
Alizeul batea cu putere…nisipul fin ii gadila delicat corpul proaspat bronzat…valurile inspumate se rostogoleau cu dorinta spre plaja fierbinte ce lucea in amurgul acela de august…atmosfera era brazdata doar de ritmuri de chitara ce aminteau de dorinte desarte…Era intrerupta, din cand in cand, doar de tipetele pescarusilor, tipete pline de viata, de libertate, de eternitate...privi cerul albastru si senin precum dragostea de viata ce tasnea din pieptul sau…pentru o clipa fu invidos pe acel pescarus care cu o miscare energic de delicata efectua un planaj la nivelul solului si apoi cu o pasiune nestavilita se ridica spre inaltimi, mai sus, tot mai sus, incercand sa atinga stelele…
Acest zbor ii amintea intr-un fel de modul sau de a iubi…la inceput timid, apoi pe masura ce dorinta crestea, din ce in ce mai pasional, pana la o explozie mirifica de placeri si senzatii divine…in aceea clipa, vazu pescarusul picand pe tarm dezamagit de imposibilitatea de a atinge stelele si era convins: nici el nu reusea sa pastreze pasiunea mereu fierbinte si de fiecare data se prabusea brusc de la inaltimi inapoi pe pamant in aceasta lume efemera si decazuta…Iubirea nu se mentinea la nivelul dorintei sale initiale…
Mai lua o gura din vinul acela auriu si simti o euforie fierbinte strabatandu-i corpul…Il privi pe batranul acela misterios ce sedea in sezlong contempland asfintitul si ceva il fascina la el…nu parea sa aiba mai mult de 60 de ani dar ceva in privirea si zambetul ce-i lumina fata trada o tinerete perpetua…ochii sai albastri si senini nu se dezlipeau de pe jocul inocent al norilor cu soarele ce apunea la orizont. Din cand in cand se intorcea cu capul spre mare, privea valurile zdrobindu-se de tarm si din pieptu-i scapa un oftat. Ce era curios era faptul ca nu era un oftat de tristete, ci de fericire, cel mult de nostalgie. Unul care sugera ca acel joc nevinovat al marii cu tarmul ii aducea aminte de anii involburati ai tineretii, de iubirile ce-i populasera existenta si de toate lucrurile frumoase sau urate, bune sau rele prin care trecuse dar din care nu parea sa regrete ceva. ERA UN OM IMPACAT CU VIATA SA si, in amurgul acela rosiatic de vara, cu marea aceea usor agitata dar care parea ca se ia la harta cu nisipul de pe tarm si-l tachineaza lin, in aceasta atmosfera de vis, batranul acela parea ca-si ia adio de la VIATA. Se apropie timid de el si-i dadu binete. Batranul intoarse capul si cu cel mai senin zambet din lume il saluta. Tanarul nu se putu abtine si-l intreba cum il cheama…”nu mai are importanta” veni scurt dar politicos raspunsul.“ce e important acum e frumusetea acestei zile de vara. Se anunta o seara senina si plina de stele si cred ca vom avea placerea sa admiram si o luna plina din cele mai superbe ce s-au oglindit vreodata pe cer”, continua batranul…
“pareti fascinat de mare”, remarca, la fel de timid, tanarul.
“da, e adevarat…e singura iubita careia nu I-am inselat vreodata asteptarile si poate de asta mereu o regasesc senzuala si salbatica in amurg…m-am obisnuit cu ea, dar nu pot sa nu recunosc ca mereu ma surprinde placut si nu-mi pot abtine un zambet de copil in fata splendorii ei.”
“da, cunosc sentimentul…il traiesc si eu de fiecare data cand dau ochii cu ea, desi zeci de ani ma despart de cunoasterea pe care ati dobandit-o dumneavoastra…”
“cateodata, fiule, anii nu au importanta pentru a calcula intelepciunea. Se spune de catre toti ca batranetea iti da si statutul de intelept. Permite-mi sa contrazic aceasta afirmatie. Uita-te de exemplu la mine: un biet batran ce zambeste prosteste la mare, precum un copil…asta ai numi tu intelepciune?? Cand eram de varsta ta, ma simteam cel mai batran om din lume, aveam doar 27 de ani...dar acei ani putini erau bogati in experiente diverse si care trebuie sa recunosc ca mi-au marcat existenta ulterioara. Tot ce visam era sa mor, intr-un mod cat mai original si placut, simteam ca viata era o povara pentru mine si pur si simplu nu mai aveam putere si inspiratie sa lupt cu ea…”
“ nu pareti un om care s-a dat batut in fata destinului…ceva in privirea dumneavoastra tradeaza o fericire si o bucurie de viata…”
“da, ai dreptate…dar stii motivul acestei fericiri momentane? Acum, aici, am venit sa mor in bratele singurei iubite care nu m-a parasit si pe care am iubit-o cu aceeasi pasiune cu care mi-am coplesit si femeile din viata mea, poate chiar cu o pasiune inzecita…cand simt briza asta calda si delicata maingaindu-mi fata si soptindu-mi in plete povestea marii, simt sangele clocotind in vene si o putere uriasa care m-ar face sa zbor in larg. Vezi pescarusul acela ce brazdeaza marea? Mereu l-am invidiat…el e liber si are puterea de a face ce vrea cu valurile…si inca ceva: natura I-a harazit sa moara aici, tanar si in mijlocul spatiului pe care l-a adorat mereu…pe cand noi, oamenii, suntem blestemati sa traim ani multi, sa imbatranim, sa devenim nostalgici dupa clipele frumoase din tinerete, sa ne rugam moartea in momentele de chin si ea sa vina cand nu ne asteptam si mai ales, cand ne-o dorim cel mai putin...”
“cand v-am zarit acum cateva momente, nu as fi zis ca puteti fi atat de morbid…ati suferit mult? "
“ ha ha ha…morbid? nu, fiule, nu sunt morbid si nici nu am suferit mult…poate altii au suferit datorita mie si ce ma doare cel mai mult e faptul ca toti acei oameni imi erau dragi ca lumina ochilor si eu eram drag lor…dar asta e viata…trista si melancolica, precum ploaia intr-o metropola sud-americana din vechile romane latine…ne straduim de-a lungul vietii sa o facem cat mai frumoasa si usoara, sa colectionam averi infinite, sa cumulam functii pompoase, cand pentru a fi fericit si impacat cu tine e nevoie de atat de putin…e nevoie doar de putina dragoste…pari un tanar de treaba …cel putin acum…imi aduci aminte de mine in tinerete. Asa naiv eram si eu…dar in cateva zile tot ce ti se pare acum si aici un paradis, in orasul in care te vei intoarc -va fi dat uitarii…va incepe lunga ta fuga dupa toate acele himere pe care altii ti le vor servi printr-o definitie: “viata”. Vei deveni dintr-un visator romantic ce zboara dupa iubire un biet rechin in hoarda celor multi, nesatuli si lacomi. Toata aceasta superbitate salbatica ce te inconjoara acum va fi data uitarii si abia daca ti-o vei mai reaminti la batranete...ca mine. Imi permit un singur sfat sa-ti dau: nu uita dragostea din tine, fiule si…mult mai important…nu o face sa sufere…caci de vei face asta, toata viata vei regreta si oceane de lacrimi nu te vor face sa uiti…”
Tanarul ramase cateva secunde mut, de fapt uimit…nu stia ce sa spuna, dintr-odata zecile de intrebari pe care dorea sa i le puna batranului ii inghetasera pe buze…nu-si inchipuia ca omul acela ce parea fericit ascundea o viata zbuciumata precum se anunta marea in larg…schita un gest, dar era prea tarziu…batranul se ridicase din hamac si se apropia de mare…
Nu mergea incovoiat, ci linistit, cu pasi rari si apasati ce tradau o siguranta inspaimantatoare a gesturilor sale…se apropie de tarm, iar valurile ii izbeau picioarele desculte, in miscari suave, precum mangaierile iubitei…intre batran si mare exista o atractie reciproca pe care degeaba incerca sa si-o explice. Parea o atractie ce venea din trecut si care nu-si incetase vreodata freamatul…ar fi putut spune ca semana cu pasiunea dintre un barbat si o femeie…dar comparatia i se parea oarecum deplasata si se limita sa-l admire din umbra fara a interveni. Era fascinat de jocul acela misterios dintre ei, de rasucirile valurilor in jurul corpului batranului ce se pierdea si mai mult in albastrul cristalin al marii. O aura nedescifrabila parea a-l inconjura pe masura ce patrundea mai adanc in mare…incerca sa reactioneze cand isi dadu sema de intentiile batranului, dar in timp ce tasnea spre el ii intalni privirea aceea misterioasa si senzuala…ochii aveau acum o culoare verzui-albastra, destul de limpede…parea ca in ei se oglindeste maretia marii si tot ce putu citi in ei era: FERICIRE. SE OPRI BRUSC SI IL PRIVI PENTRU ULTIMA DATA INAINTE DE A DISPARE IN VALURI. ACUM SE ZAREA DOAR MANA FACAND UN SEMN DE RAMAS BUN PESCARUSULUI CE SAGETA APA…
…undeva in zare, se zareau urmele furtunii din larg: pe cer, la orizont, curcubeul iubirii inflorea la contopirea cu marea…
se ridica incet si pleca spre hamac…GtRinceputul anilor 2000
Acest zbor ii amintea intr-un fel de modul sau de a iubi…la inceput timid, apoi pe masura ce dorinta crestea, din ce in ce mai pasional, pana la o explozie mirifica de placeri si senzatii divine…in aceea clipa, vazu pescarusul picand pe tarm dezamagit de imposibilitatea de a atinge stelele si era convins: nici el nu reusea sa pastreze pasiunea mereu fierbinte si de fiecare data se prabusea brusc de la inaltimi inapoi pe pamant in aceasta lume efemera si decazuta…Iubirea nu se mentinea la nivelul dorintei sale initiale…
Mai lua o gura din vinul acela auriu si simti o euforie fierbinte strabatandu-i corpul…Il privi pe batranul acela misterios ce sedea in sezlong contempland asfintitul si ceva il fascina la el…nu parea sa aiba mai mult de 60 de ani dar ceva in privirea si zambetul ce-i lumina fata trada o tinerete perpetua…ochii sai albastri si senini nu se dezlipeau de pe jocul inocent al norilor cu soarele ce apunea la orizont. Din cand in cand se intorcea cu capul spre mare, privea valurile zdrobindu-se de tarm si din pieptu-i scapa un oftat. Ce era curios era faptul ca nu era un oftat de tristete, ci de fericire, cel mult de nostalgie. Unul care sugera ca acel joc nevinovat al marii cu tarmul ii aducea aminte de anii involburati ai tineretii, de iubirile ce-i populasera existenta si de toate lucrurile frumoase sau urate, bune sau rele prin care trecuse dar din care nu parea sa regrete ceva. ERA UN OM IMPACAT CU VIATA SA si, in amurgul acela rosiatic de vara, cu marea aceea usor agitata dar care parea ca se ia la harta cu nisipul de pe tarm si-l tachineaza lin, in aceasta atmosfera de vis, batranul acela parea ca-si ia adio de la VIATA. Se apropie timid de el si-i dadu binete. Batranul intoarse capul si cu cel mai senin zambet din lume il saluta. Tanarul nu se putu abtine si-l intreba cum il cheama…
“pareti fascinat de mare”, remarca, la fel de timid, tanarul.
“da, e adevarat…e singura iubita careia nu I-am inselat vreodata asteptarile si poate de asta mereu o regasesc senzuala si salbatica in amurg…m-am obisnuit cu ea, dar nu pot sa nu recunosc ca mereu ma surprinde placut si nu-mi pot abtine un zambet de copil in fata splendorii ei.”
“da, cunosc sentimentul…il traiesc si eu de fiecare data cand dau ochii cu ea, desi zeci de ani ma despart de cunoasterea pe care ati dobandit-o dumneavoastra…”
“cateodata, fiule, anii nu au importanta pentru a calcula intelepciunea. Se spune de catre toti ca batranetea iti da si statutul de intelept. Permite-mi sa contrazic aceasta afirmatie. Uita-te de exemplu la mine: un biet batran ce zambeste prosteste la mare, precum un copil…asta ai numi tu intelepciune?? Cand eram de varsta ta, ma simteam cel mai batran om din lume, aveam doar 27 de ani...dar acei ani putini erau bogati in experiente diverse si care trebuie sa recunosc ca mi-au marcat existenta ulterioara. Tot ce visam era sa mor, intr-un mod cat mai original si placut, simteam ca viata era o povara pentru mine si pur si simplu nu mai aveam putere si inspiratie sa lupt cu ea…”
“ nu pareti un om care s-a dat batut in fata destinului…ceva in privirea dumneavoastra tradeaza o fericire si o bucurie de viata…”
“da, ai dreptate…dar stii motivul acestei fericiri momentane? Acum, aici, am venit sa mor in bratele singurei iubite care nu m-a parasit si pe care am iubit-o cu aceeasi pasiune cu care mi-am coplesit si femeile din viata mea, poate chiar cu o pasiune inzecita…cand simt briza asta calda si delicata maingaindu-mi fata si soptindu-mi in plete povestea marii, simt sangele clocotind in vene si o putere uriasa care m-ar face sa zbor in larg. Vezi pescarusul acela ce brazdeaza marea? Mereu l-am invidiat…el e liber si are puterea de a face ce vrea cu valurile…si inca ceva: natura I-a harazit sa moara aici, tanar si in mijlocul spatiului pe care l-a adorat mereu…pe cand noi, oamenii, suntem blestemati sa traim ani multi, sa imbatranim, sa devenim nostalgici dupa clipele frumoase din tinerete, sa ne rugam moartea in momentele de chin si ea sa vina cand nu ne asteptam si mai ales, cand ne-o dorim cel mai putin...”
“cand v-am zarit acum cateva momente, nu as fi zis ca puteti fi atat de morbid…ati suferit mult? "
“ ha ha ha…morbid? nu, fiule, nu sunt morbid si nici nu am suferit mult…poate altii au suferit datorita mie si ce ma doare cel mai mult e faptul ca toti acei oameni imi erau dragi ca lumina ochilor si eu eram drag lor…dar asta e viata…trista si melancolica, precum ploaia intr-o metropola sud-americana din vechile romane latine…ne straduim de-a lungul vietii sa o facem cat mai frumoasa si usoara, sa colectionam averi infinite, sa cumulam functii pompoase, cand pentru a fi fericit si impacat cu tine e nevoie de atat de putin…e nevoie doar de putina dragoste…pari un tanar de treaba …cel putin acum…imi aduci aminte de mine in tinerete. Asa naiv eram si eu…dar in cateva zile tot ce ti se pare acum si aici un paradis, in orasul in care te vei intoarc -va fi dat uitarii…va incepe lunga ta fuga dupa toate acele himere pe care altii ti le vor servi printr-o definitie: “viata”. Vei deveni dintr-un visator romantic ce zboara dupa iubire un biet rechin in hoarda celor multi, nesatuli si lacomi. Toata aceasta superbitate salbatica ce te inconjoara acum va fi data uitarii si abia daca ti-o vei mai reaminti la batranete...ca mine. Imi permit un singur sfat sa-ti dau: nu uita dragostea din tine, fiule si…mult mai important…nu o face sa sufere…caci de vei face asta, toata viata vei regreta si oceane de lacrimi nu te vor face sa uiti…”
Tanarul ramase cateva secunde mut, de fapt uimit…nu stia ce sa spuna, dintr-odata zecile de intrebari pe care dorea sa i le puna batranului ii inghetasera pe buze…nu-si inchipuia ca omul acela ce parea fericit ascundea o viata zbuciumata precum se anunta marea in larg…schita un gest, dar era prea tarziu…batranul se ridicase din hamac si se apropia de mare…
Nu mergea incovoiat, ci linistit, cu pasi rari si apasati ce tradau o siguranta inspaimantatoare a gesturilor sale…se apropie de tarm, iar valurile ii izbeau picioarele desculte, in miscari suave, precum mangaierile iubitei…intre batran si mare exista o atractie reciproca pe care degeaba incerca sa si-o explice. Parea o atractie ce venea din trecut si care nu-si incetase vreodata freamatul…ar fi putut spune ca semana cu pasiunea dintre un barbat si o femeie…dar comparatia i se parea oarecum deplasata si se limita sa-l admire din umbra fara a interveni. Era fascinat de jocul acela misterios dintre ei, de rasucirile valurilor in jurul corpului batranului ce se pierdea si mai mult in albastrul cristalin al marii. O aura nedescifrabila parea a-l inconjura pe masura ce patrundea mai adanc in mare…incerca sa reactioneze cand isi dadu sema de intentiile batranului, dar in timp ce tasnea spre el ii intalni privirea aceea misterioasa si senzuala…ochii aveau acum o culoare verzui-albastra, destul de limpede…parea ca in ei se oglindeste maretia marii si tot ce putu citi in ei era: FERICIRE.
…undeva in zare, se zareau urmele furtunii din larg: pe cer, la orizont, curcubeul iubirii inflorea la contopirea cu marea…
se ridica incet si pleca spre hamac…
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 14:45 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
ce frumoasa e literatura...
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
- "Cand omul viseaza, gandul ia forme dramatice. Asa spunea Dryden. Noaptea, cand visam, suntem actorul, autorul, spectatorul si teatrul. Suntem totul." Jorge Luis Borges.
- "When me they fly, I am the wings"-"Cand ei fug de mine, eu sunt aripile"...Emerson, poemul Brahma.
- "Je suis le soufflet et la joue"-"Eu sunt lovitura si obrazul", Baudelaire.
- "un animal smulge cravasa din mainile stapanului si se pedepseste pana se transforma in stapan si nu intelege ca aceasta e doar iluzia provocata de noul nod facut biciustii...". Kafka.
- Ceea ce s-a pierdut, poem de Jorge Luis Borges
"Unde mi-o fi viata, cea care ar fi putut
fi, dar n-a fost, cea mustind de noroc
sau cea trista amintire, acel obroc
care ar fi putut sa fie spada sau chiar scut
si care n-a fost? Unde, oare, pierdut-am,
stramosul norvegian sau poate pers,
unde-ntamplarea ce nu mi-ar fi sters
privirea, unde ancora si marea, unde uitat-am,
cine sunt? Pe unde-o fi neprihanita, pura
noapte ce asprului plugar ii daruieste
ziua analfabeta ce nu mai osteneste,
dupa cum poate-ar vrea literatura?
Si ma gandesc si la prietena desteapta
ce m-astepta si poate mai asteapta."
- "-Si atunci, ce-i un nebun?. -Ernesto Sabato: un individ care viseaza cu ochii deschisi. Accesele de nebunie trebuie sa fie ca niste cosmaruri in stare de trezie. -Dar artistul, el nu se afla la granita nebuniei? -Ernesto Sabato: As spune mai curand, ca-i la inceputul ei. Punctul de plecare al artei e inconstientul, noaptea. Dar artistul se intoarce mereu din noapte, din nebunie, dominandu-si monstrul in opera de arta. Nebunul se duce, dar nu se intoarce. Poate de aceea societatea se inclina in fata artistilor, si in secret, si in public. Altfel, ar fi ciudat si inexplicabil. Personajele lui Shakespeare, adica Shakespeare, ucid, tradeaza, tortureaza, violeaza, se sinucid, innebunesc. Pentru mult mai putin decat atat, societatea l-ar trimite la inchisoare sau la ospiciu. Dar ii ridica monumente. Ciudat, nu? Singura explicatie e ca lumea, chiar daca in chip constient, intuieste ca acest nebun criminal ne apara pe toti de crima si de nebunie. Cat despre cei care nu pot fi Shakespeare, ei viseaza noaptea."
Lui Borges si lui Sabato le datorez multe, de multi ani. Inclusiv intoarcerea din nebunie.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 12:26 | Cugeta azi | 0 comentarii |
record club: songs of leonard cohen
media: 5.00 din 2 voturi
| media: 5.00 din 2 voturi |
am tot vrut, de cateva luni, sa amintesc de acest proiect aparte demarat de catre Beck: record club. sunt un fan pe viata al lui beck, un artist neconventional, care a inteles ca in zilele noastre creatia nu se poate naste decat daca esti liber si nu legat prin lanturi de case de discuri meschine, ahtiate dupa cifre mari de vanzari. asa ca beck face ce stie mai bine: inoveaza.
si pentru ca sunt in concediu medical si bolesc, am avut timp sa reascult de cateva ori bijuteria clasica a acestui proiect: songs of leonard cohen. ah, am uitat sa specific ce inseamna acest proiect...le dau cuvantul:
"Record Club is an informal meeting of various musicians to record an album in a day. The album chosen to be reinterpreted is used as a framework. Nothing is rehearsed or arranged ahead of time. A track is put up here once a week. The songs are rough renditions, often first takes that document what happened over the course of a day as opposed to a polished rendering. There is no intention to 'add to' the original work or attempt to recreate the power of the original recording. Only to play music and document what happens."
ce pot spune? parca suna cantat de spirite. cautati-l sau ascultati-l pe site-ul lui beck. este oligatoriu, pentru orice persoana care stie ca muzica este un liant intre oameni.
respect, beck....
gtherevelator
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 10:18 | Sunete si soapte | 0 comentarii |
Prieteni buni, by GtR
media: 5.00 din 15 voturi
| media: 5.00 din 15 voturi |
undeva prin 2007Motto: “cel mai bun prieten este unul mort.”
- Salve, Alex, gata, ai venit?
- Da, Michael, sunt aici? Zambesti? Am avut treaba, am primit un lot nou si a trebuit sa ma ocup cu acomodarea lor. Ce faci?
- Binisor, ma plictiseam...in lipsa ta...ascultam muzica asta si...nu stiu, nu cred ca-mi face bine!
- Ha ha, normal ca nu-ti face bine! Banuiesc ca iti spun multi chestia asta. Cine canta? Suna totusi destul de bine...pacat de tristetea versurilor...
- Sade. Are o voce din alta lume...
- Da, asa e, ti-o spun sigur!
- Alex, nu ma rade! Ce ai mai facut?
- Mult mai bine decat tine...vad ca ai cearcane uriase...de ce nu dormi noaptea?
- Visez morti, Alex...visez sange...visez apocalipse...am avut o revelatie acum cateva nopti si...
- Ai avut un rahat, Michael! Intelege odata ca oamenii nu au revelatii! Au doar vise si cosmaruri. Daca mananci carne stricata noaptea, te vei trezi in zori cu un cosmar oribil. Daca vei bea la culcare o cana cu lapte cald, dimineata, un vis frumos iti va sopti sa zambesti la soare!
- Stiu, mi-ai mai spus asta...ma gandesc la ea...inca...
- Da? Am zarit-o zilele astea...era pe acolo, linistita...stii, si ea se gandeste des la tine, si te vegheaza din umbra...mai des decat mine...eu sunt mai tanar, nu prea am timp, mi-au dat mai multe sarcini de indeplinit. Nu te mai gandi la ea. Gandeste-te la tine si ce poti face bun pe lumea asta. Ea nu mai face parte din viata ta, pastreaz-o doar in amintiri frumoase, lasa sangele sa se usuce. Stii, acum doua zile a sosit un baiat simpatic. Nu pare sa aiba mai mult de 21 de ani. A suferit cumplit, are inima zdrobita. Se indragostise de cine nu trebuie...
- Da? Oamenii inca se mai indragostesc de cine nu trebuie?
- Normal, doar stii ca nu poti dicta inimii. Asta e bine, pacat ca nu poti dicta nici caracterului cum sa fie. Am observat asta la multi care vin. Recunosc ca nu isi pot dezvolta un caracter corect. Si cand te gandesti ca toata viata asta incercam sa facem. Nu reusim...nu ma intreba de ce, nu stim...
- Pe Daniel l-ai mai vazut? Am trecut pe la parintii lui...am vorbit despre el...le era un dor nebun de el...nu vrea sa treaca pe la ei?
- Da, mai rar, dar ne vedem o data pe luna. Mai stam de vorba. Vorbim mult si despre tine. Inca regreta enorm ce ti-a facut...nu trebuia sa-si goleasca seringa in casa ta...din pacate, nu mai poate da timpul inapoi. Pe ai lui nu i-a vizitat...a plecat fara sa-si ia ramas bun si chestia asta il macina de viu...nu are curaj sa dea ochii cu ei, nu are explicatii potrivite pentru eventualele lor intrebari...pe Magda a vizitat-o o data...nu mai rabda sa nu-i spuna ca o va iubi etern...
- Stiu, m-am intalnit cu ea. Are o relatie cu un tip de treaba. Cel putin asa pare. Am stat intr-o noapte de vorba cu ea...Alex, e inca trista...inauntru...si rupta in doua...plecarea lui Daniel a distrus-o psihic...
- Asa si ar trebui...pana la urma, daca nu i-ar fi gasit jurnalul, Daniel nu ar fi luat-o atat de razna. Femeile sunt foarte perverse. Mai perverse decat barbatii. Noi facem lucrurile din prostie naturala. Sau curiozitate. Sau nevoi. Ele o fac din ... ce e mai negru in ele.
- Hai, sa schimbam subiectul. Iti mai aduci aminte masinuta pe care ne bateam cand eram mici?
- Da, Michael, ce e cu ea?
- Am gasit-o in pod. Am curatat-o...era ca si noua...peste drum am o vecina draguta...e vaduva si are un copil mic...acum cateva seri m-am furisat si i-am lasat-o pe pajiste, in fata casei...am stat ascuns si...dimineata...cand cel mic a iesit sa se joace...daca ai fi vazut bucuria din ochii lui...si ea parea fericita...privea in jur, dar eu eram dupa perdea...a ridicat ochii la cer si am zarit o lacrima, Alex...o lacrima...de ce plang oamenii cand primesc bunatate?
- De emotii, Michael, de emotii...
- Si cand primesc rautate? De ce nu rad??
- Rad si atunci...unii..dar rad sarcastic si acid...restul, plang...sau isi taie venele...sau le umplu cu heroina...sau intra in cada si arunca un feon in apa sa...
- Inceteaza, Alex, esti morbid!
- Tu ai inceput, amice! Auzi la el, de ce plang oamenii cand primesc bunatate?!!! Nu stiu, Michael. Eu nu am plans. Eu am intors spatele...nu cred in bunatatea oamenilor...e artificiala...falsa...in final descoperi un tel ascuns.
- Alex, nu toti sunt asa, o stii si tu...dar adori enorm sa ma contrazici...mai stai? Vad ca privesti agitat ceasul.
- Da, trebuie sa plec. In plus, muzica asta ma ucide incet. Sade, omule??? Si te mai miri de ce visezi sange si te trezesti in cosmaruri!!?
- Simpatic esti, nu am ce zice. Tu niciodata nu ai inteles muzica mea, Alex...tu erai cu duritatile tale...si...oricum esti mort, nu cred ca mai conteaza o moarte in plus, nu?
- Nu rade, Michael, ca te urechez! Si cand eram mici te biruiam! Serios, trebuie sa plec, o sa mai trec pe la tine, in cateva zile...avem un sef nou si cam scoate untul din noi...am atatea sarcini...si iar asteptam un lot proaspat...de cand a inceput tampenia asta cu teroristii...suntem supraaglomerati...se moare pe capete in lume...inainte, oamenii rezervau moartea pentru ocazii speciale....pentru tristete, deznadejde, batranete...accidente...boli..acum se moare din orice. Nici seful cel mare nu intelege ce dracu se intampla cu umanitatea!!! Saracul Daniel si-a golit seringa in vene si a murit in bratele tale. Idiotul, suferea dupa o tarfa, care se pare, dupa moartea lui, a gasit calea cea buna. Ironic, nu? Azi, in lume, idiotii nu mai mor asa. Isi indeasa droguri peste tot si vin la noi, aducand inca cateva alte sute cu ei. Kamikaze, cica! Un rahat, amice! Daca ma intrebi pe mine, lumea e plina de rahat.
- Alex, nu mai vorbi asa...si eu fac parte din lumea asta...
- Stiu, Michael, stiu...fratele meu, te sarut...hai dormi...voi mai veghea cateva minute...sa ma asigur ca vei visa frumos...saruta-i pe parinti, cu gandul la mine...va pup...
- Pe data viitoare, Alex...te voi astepta...frate drag...inger scump...a.....
- Dormi, fratior mic...dormi...la dracu, Doamne, cat te urasc pentru accidentul ala stupid...
Undeva, pe noptiera, o mana invizibila atinge o telecomanda ce opreste o muzica divina cantata de Sade.
GtR
- Salve, Alex, gata, ai venit?
- Da, Michael, sunt aici? Zambesti? Am avut treaba, am primit un lot nou si a trebuit sa ma ocup cu acomodarea lor. Ce faci?
- Binisor, ma plictiseam...in lipsa ta...ascultam muzica asta si...nu stiu, nu cred ca-mi face bine!
- Ha ha, normal ca nu-ti face bine! Banuiesc ca iti spun multi chestia asta. Cine canta? Suna totusi destul de bine...pacat de tristetea versurilor...
- Sade. Are o voce din alta lume...
- Da, asa e, ti-o spun sigur!
- Alex, nu ma rade! Ce ai mai facut?
- Mult mai bine decat tine...vad ca ai cearcane uriase...de ce nu dormi noaptea?
- Visez morti, Alex...visez sange...visez apocalipse...am avut o revelatie acum cateva nopti si...
- Ai avut un rahat, Michael! Intelege odata ca oamenii nu au revelatii! Au doar vise si cosmaruri. Daca mananci carne stricata noaptea, te vei trezi in zori cu un cosmar oribil. Daca vei bea la culcare o cana cu lapte cald, dimineata, un vis frumos iti va sopti sa zambesti la soare!
- Stiu, mi-ai mai spus asta...ma gandesc la ea...inca...
- Da? Am zarit-o zilele astea...era pe acolo, linistita...stii, si ea se gandeste des la tine, si te vegheaza din umbra...mai des decat mine...eu sunt mai tanar, nu prea am timp, mi-au dat mai multe sarcini de indeplinit. Nu te mai gandi la ea. Gandeste-te la tine si ce poti face bun pe lumea asta. Ea nu mai face parte din viata ta, pastreaz-o doar in amintiri frumoase, lasa sangele sa se usuce. Stii, acum doua zile a sosit un baiat simpatic. Nu pare sa aiba mai mult de 21 de ani. A suferit cumplit, are inima zdrobita. Se indragostise de cine nu trebuie...
- Da? Oamenii inca se mai indragostesc de cine nu trebuie?
- Normal, doar stii ca nu poti dicta inimii. Asta e bine, pacat ca nu poti dicta nici caracterului cum sa fie. Am observat asta la multi care vin. Recunosc ca nu isi pot dezvolta un caracter corect. Si cand te gandesti ca toata viata asta incercam sa facem. Nu reusim...nu ma intreba de ce, nu stim...
- Pe Daniel l-ai mai vazut? Am trecut pe la parintii lui...am vorbit despre el...le era un dor nebun de el...nu vrea sa treaca pe la ei?
- Da, mai rar, dar ne vedem o data pe luna. Mai stam de vorba. Vorbim mult si despre tine. Inca regreta enorm ce ti-a facut...nu trebuia sa-si goleasca seringa in casa ta...din pacate, nu mai poate da timpul inapoi. Pe ai lui nu i-a vizitat...a plecat fara sa-si ia ramas bun si chestia asta il macina de viu...nu are curaj sa dea ochii cu ei, nu are explicatii potrivite pentru eventualele lor intrebari...pe Magda a vizitat-o o data...nu mai rabda sa nu-i spuna ca o va iubi etern...
- Stiu, m-am intalnit cu ea. Are o relatie cu un tip de treaba. Cel putin asa pare. Am stat intr-o noapte de vorba cu ea...Alex, e inca trista...inauntru...si rupta in doua...plecarea lui Daniel a distrus-o psihic...
- Asa si ar trebui...pana la urma, daca nu i-ar fi gasit jurnalul, Daniel nu ar fi luat-o atat de razna. Femeile sunt foarte perverse. Mai perverse decat barbatii. Noi facem lucrurile din prostie naturala. Sau curiozitate. Sau nevoi. Ele o fac din ... ce e mai negru in ele.
- Hai, sa schimbam subiectul. Iti mai aduci aminte masinuta pe care ne bateam cand eram mici?
- Da, Michael, ce e cu ea?
- Am gasit-o in pod. Am curatat-o...era ca si noua...peste drum am o vecina draguta...e vaduva si are un copil mic...acum cateva seri m-am furisat si i-am lasat-o pe pajiste, in fata casei...am stat ascuns si...dimineata...cand cel mic a iesit sa se joace...daca ai fi vazut bucuria din ochii lui...si ea parea fericita...privea in jur, dar eu eram dupa perdea...a ridicat ochii la cer si am zarit o lacrima, Alex...o lacrima...de ce plang oamenii cand primesc bunatate?
- De emotii, Michael, de emotii...
- Si cand primesc rautate? De ce nu rad??
- Rad si atunci...unii..dar rad sarcastic si acid...restul, plang...sau isi taie venele...sau le umplu cu heroina...sau intra in cada si arunca un feon in apa sa...
- Inceteaza, Alex, esti morbid!
- Tu ai inceput, amice! Auzi la el, de ce plang oamenii cand primesc bunatate?!!! Nu stiu, Michael. Eu nu am plans. Eu am intors spatele...nu cred in bunatatea oamenilor...e artificiala...falsa...in final descoperi un tel ascuns.
- Alex, nu toti sunt asa, o stii si tu...dar adori enorm sa ma contrazici...mai stai? Vad ca privesti agitat ceasul.
- Da, trebuie sa plec. In plus, muzica asta ma ucide incet. Sade, omule??? Si te mai miri de ce visezi sange si te trezesti in cosmaruri!!?
- Simpatic esti, nu am ce zice. Tu niciodata nu ai inteles muzica mea, Alex...tu erai cu duritatile tale...si...oricum esti mort, nu cred ca mai conteaza o moarte in plus, nu?
- Nu rade, Michael, ca te urechez! Si cand eram mici te biruiam! Serios, trebuie sa plec, o sa mai trec pe la tine, in cateva zile...avem un sef nou si cam scoate untul din noi...am atatea sarcini...si iar asteptam un lot proaspat...de cand a inceput tampenia asta cu teroristii...suntem supraaglomerati...se moare pe capete in lume...inainte, oamenii rezervau moartea pentru ocazii speciale....pentru tristete, deznadejde, batranete...accidente...boli..acum se moare din orice. Nici seful cel mare nu intelege ce dracu se intampla cu umanitatea!!! Saracul Daniel si-a golit seringa in vene si a murit in bratele tale. Idiotul, suferea dupa o tarfa, care se pare, dupa moartea lui, a gasit calea cea buna. Ironic, nu? Azi, in lume, idiotii nu mai mor asa. Isi indeasa droguri peste tot si vin la noi, aducand inca cateva alte sute cu ei. Kamikaze, cica! Un rahat, amice! Daca ma intrebi pe mine, lumea e plina de rahat.
- Alex, nu mai vorbi asa...si eu fac parte din lumea asta...
- Stiu, Michael, stiu...fratele meu, te sarut...hai dormi...voi mai veghea cateva minute...sa ma asigur ca vei visa frumos...saruta-i pe parinti, cu gandul la mine...va pup...
- Pe data viitoare, Alex...te voi astepta...frate drag...inger scump...a.....
- Dormi, fratior mic...dormi...la dracu, Doamne, cat te urasc pentru accidentul ala stupid...
Undeva, pe noptiera, o mana invizibila atinge o telecomanda ce opreste o muzica divina cantata de Sade.
GtR
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 09:50 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
Umbra, by GtR
media: 5.00 din 5 voturi
| media: 5.00 din 5 voturi |
februarie 2008Umbra, nuvela din seria limitata “Cronicile lui Jack”
Motto: “I’m just a shaddow, u can’t touch me”.GtR
Jack avea parul lung, cret si mizerabil. Nu se mai tunsese de ani buni si nu mai folosise sampon de decenii. La fiecare intoarcere de cap, matreata nastea mici tsunami-uri pe umerii sai lati. Era slab, genul schilod si jigodit, dar inalt de 2 metri. Jack, la o privire mai atenta, era un munte de om. Aparuse din neant pe Pamant. Povestea lui Jack era ca nu exista vreo poveste: nici Jack nu stia de unde venise si cand se nascuse. Memoria ii fusese supta subit, intr-o noapte, de catre un gandac urias, rosu, cu chip de solist de muzica rock decedat de supradoza.
Jack era totusi ceva: era un fizician, un chimist, un om de stiinta remarcabil. Intr-o seara, la metrou, pe peron, mazgalea ceva. Si un individ il privea stupefiat si l-a intrebat daca nu vrea sa vina si sa lucreze pentru NASA. Da, atat de destept era Jack.
Dar Jack fugise de la metrou, speriat de viitorul pe care nu l-ar fi putut controla. Jack nu-si stia trecutul, era suficient pentru el, macar viitorul si-l dorea controlat.
Intr-o dimineata, in parc, Jack s-a indragostit de ceva. Un barbat intre varste tragea dupa el doi copii neastamparati. Erau haiosi in imaginea aia imperfecta de familie perfecta. Dar nu asta il sedusese pe Jack. Jack a observat 3 petece negre, de diverse dimensiuni, care se spargeau in aceleasi directii precum familia respectiva. Si-a notat gandul pe un ziar soios inhatat din tomberonul de gunoi si i-a urmarit pe cei 3. Peticele negre isi schimbau mereu forma, directia si dimensiunea, dar aveau o constanta: mereu erau in preajma celor 3. In seara respectiva, Jack s-a incuiat in biroul a carui origine nu o intuia in trecut si a studiat. Ziua iesea in parc si urmarea petece negre agatate de oameni diversi, mereu era cate unul care-l vrajea, ba o femeie zvelta, gingasa, ce pasea cu frica sa nu sparga pamantul in petece multe, ba un barbat inalt, cu zambet indescifrabil pe petecul negru ce-l urmarea supus.
Intr-o seara, soarele plonja sub pamant si atunci a realizat Jack…si-a vazut propriul petec negru. A oprit un batran ce-si plimba nepotica in parc si l-a intrebat:
-Batrane, ce este asta?, si-a intins Jack degetele lungi si rasfirate spre…
-Umbra ta, nebunule…a soptit batranul, luand-o pe o alee mai sigura.Jack era un munte de barbat, iar umbra lui era umbra unui om de 2 m.
Jack si-a notat pe bucata soioasa si macinata de ziar si a plecat. A reusit sa se strecoare in biblioteca nationala, inainte de inchiderea portilor. 3 zile si 3 nopti a zacut acolo, fentand paznicii.
In a 4-a zi, Jack a revenit la lumina. A ridicat ochii spre soare si a zambit: gasise formula magica prin care isi putea controla viitorul. Jack si-a mangaiat cu privirea umbra ce-l urmarea camuflata in petec negru rasfirat pe carosabil. Jack reusise sa afle formula prin care umbra sa isi putea schimba forma de cate ori dorea, cum dorea, cand dorea. Formula era doar in mintea lui, dar Jack a plecat in parc si s-a asezat pe banca. Privea verdele crud al naturii si se lasa patruns de azurul unui cer ce-i ghicise secretul. Oameni diversi treceau prin fata bancii sale, iar Jack privea fascinat cum umbrele se imperechau, se contopeau si se desparteau diferite. Jack era capabil sa-si schimbe umbra sa cu umbra fiecarui pamantean ce-i traversa orizontul din fata bancii din parc. Jack avea formula in minte, iar soarele si cerul desavarseau procesul. In fiecare noapte, Jack dormea cu alta umbra, iar oameni necunoscuti si diversi se odihneau, fara sa stie, alaturi de umbra lui Jack. Cel mai mult ii placeau umbrele de oameni bronzati ce miroseau a mare. Oamenii aia transmiteau valuri din mare si umbrelor lor, iar Jack adormea fara sa-si stie trecutul, dar leganat de un viitor ce rasarea si asfintea in oceanul azuriu.
Zilele treceau si Jack umpluse mii de bucati din ziare soioase cu impresiile despre umbrele din noptile sale. Oamenii dormeau diferit in fiecare seara in marele oras american: cineva le fura umbrele de care se plictisisera sau care ii obosisera, si primeau la schimb o alta umbra, una noua, fascinanta sau plictisitoare, dar diferita de umbra din ziua precedenta. Jack avea grija ca macar o data pe luna sa-si recapete umbra lui, o zarea agitata prin oras, spunea formula in gand si noaptea il prindea incolacit cu umbra lui in brate.
Anii treceau si orasul scapase de rutina, iar oamenii devenisera din nou colorati, alungasera cenusiul din vietile lor.Intr-o seara, Jack s-a suit in metrou si a colindat intreg orasul. A atipit pe scaun si a mers ore intregi. Vagoanele huruiau in noapte, traversau cartiere, strazi, intersectau mii de oameni in drumul lor, dar Jack motaia agitat in scaun: visa urat, dar nu reusea sa distinga trecutul. Jack era intr-o stare de inconstienta totala, totul era blurat in visul sau, singura constanta era formula umbrei, pe care o repeta la nesfarsit. Vagoanele traversau orasul in noapte, de zeci de ori, iar formula se derula la nesfarsit in visul lui Jack.
Soarele s-a ridicat peste marele oras, iar oamenii au ridicat un cadavru de la metrou, in zori. Jack murise, dar, din dimineata aceea, un fenomen rar a fost observat in orasul colorat cu viata pana mai deunazi…nicio umbra nu se mai forma pe carosabilul incins de soarele incandescent de pe cerul azuriu. Jack murise dupa mii de repetari ale formulei, cladiri, masini, copaci, oameni, animale, nimik viu sau materie din acel oras nu a mai facut vreodata umbra pamantului.
Oamenii l-au ingropat la marginea orasului, pe un camp gol, fara sa stie ca l-au ingropat pe omul care le furase inconstient umbrele vietii.
Peste ani, un batran a oprit masina in dreptul unui copac inalt, desirat, slab, dar cu ramuri late, ce zacea singuratic pe un camp pustiu.
La poalele copacului, batranul a zarit crucea incercuita de mii de umbre. Iar copacul era tintuit de pamant cu un petec negru ce zambea melancolic catre soare. End Nuvela asezonata cu This is the life, by Amy MacDonald, de pe albumul omonim din 2007. Simpatic, de ascultat.
Motto: “I’m just a shaddow, u can’t touch me”.GtR
Jack avea parul lung, cret si mizerabil. Nu se mai tunsese de ani buni si nu mai folosise sampon de decenii. La fiecare intoarcere de cap, matreata nastea mici tsunami-uri pe umerii sai lati. Era slab, genul schilod si jigodit, dar inalt de 2 metri. Jack, la o privire mai atenta, era un munte de om. Aparuse din neant pe Pamant. Povestea lui Jack era ca nu exista vreo poveste: nici Jack nu stia de unde venise si cand se nascuse. Memoria ii fusese supta subit, intr-o noapte, de catre un gandac urias, rosu, cu chip de solist de muzica rock decedat de supradoza.
Jack era totusi ceva: era un fizician, un chimist, un om de stiinta remarcabil. Intr-o seara, la metrou, pe peron, mazgalea ceva. Si un individ il privea stupefiat si l-a intrebat daca nu vrea sa vina si sa lucreze pentru NASA. Da, atat de destept era Jack.
Dar Jack fugise de la metrou, speriat de viitorul pe care nu l-ar fi putut controla. Jack nu-si stia trecutul, era suficient pentru el, macar viitorul si-l dorea controlat.
Intr-o dimineata, in parc, Jack s-a indragostit de ceva. Un barbat intre varste tragea dupa el doi copii neastamparati. Erau haiosi in imaginea aia imperfecta de familie perfecta. Dar nu asta il sedusese pe Jack. Jack a observat 3 petece negre, de diverse dimensiuni, care se spargeau in aceleasi directii precum familia respectiva. Si-a notat gandul pe un ziar soios inhatat din tomberonul de gunoi si i-a urmarit pe cei 3. Peticele negre isi schimbau mereu forma, directia si dimensiunea, dar aveau o constanta: mereu erau in preajma celor 3. In seara respectiva, Jack s-a incuiat in biroul a carui origine nu o intuia in trecut si a studiat. Ziua iesea in parc si urmarea petece negre agatate de oameni diversi, mereu era cate unul care-l vrajea, ba o femeie zvelta, gingasa, ce pasea cu frica sa nu sparga pamantul in petece multe, ba un barbat inalt, cu zambet indescifrabil pe petecul negru ce-l urmarea supus.
Intr-o seara, soarele plonja sub pamant si atunci a realizat Jack…si-a vazut propriul petec negru. A oprit un batran ce-si plimba nepotica in parc si l-a intrebat:
-Batrane, ce este asta?, si-a intins Jack degetele lungi si rasfirate spre…
-Umbra ta, nebunule…a soptit batranul, luand-o pe o alee mai sigura.
Jack si-a notat pe bucata soioasa si macinata de ziar si a plecat. A reusit sa se strecoare in biblioteca nationala, inainte de inchiderea portilor. 3 zile si 3 nopti a zacut acolo, fentand paznicii.
In a 4-a zi, Jack a revenit la lumina. A ridicat ochii spre soare si a zambit: gasise formula magica prin care isi putea controla viitorul. Jack si-a mangaiat cu privirea umbra ce-l urmarea camuflata in petec negru rasfirat pe carosabil. Jack reusise sa afle formula prin care umbra sa isi putea schimba forma de cate ori dorea, cum dorea, cand dorea. Formula era doar in mintea lui, dar Jack a plecat in parc si s-a asezat pe banca. Privea verdele crud al naturii si se lasa patruns de azurul unui cer ce-i ghicise secretul. Oameni diversi treceau prin fata bancii sale, iar Jack privea fascinat cum umbrele se imperechau, se contopeau si se desparteau diferite. Jack era capabil sa-si schimbe umbra sa cu umbra fiecarui pamantean ce-i traversa orizontul din fata bancii din parc. Jack avea formula in minte, iar soarele si cerul desavarseau procesul. In fiecare noapte, Jack dormea cu alta umbra, iar oameni necunoscuti si diversi se odihneau, fara sa stie, alaturi de umbra lui Jack. Cel mai mult ii placeau umbrele de oameni bronzati ce miroseau a mare. Oamenii aia transmiteau valuri din mare si umbrelor lor, iar Jack adormea fara sa-si stie trecutul, dar leganat de un viitor ce rasarea si asfintea in oceanul azuriu.
Zilele treceau si Jack umpluse mii de bucati din ziare soioase cu impresiile despre umbrele din noptile sale. Oamenii dormeau diferit in fiecare seara in marele oras american: cineva le fura umbrele de care se plictisisera sau care ii obosisera, si primeau la schimb o alta umbra, una noua, fascinanta sau plictisitoare, dar diferita de umbra din ziua precedenta. Jack avea grija ca macar o data pe luna sa-si recapete umbra lui, o zarea agitata prin oras, spunea formula in gand si noaptea il prindea incolacit cu umbra lui in brate.
Anii treceau si orasul scapase de rutina, iar oamenii devenisera din nou colorati, alungasera cenusiul din vietile lor.
Soarele s-a ridicat peste marele oras, iar oamenii au ridicat un cadavru de la metrou, in zori. Jack murise, dar, din dimineata aceea, un fenomen rar a fost observat in orasul colorat cu viata pana mai deunazi…nicio umbra nu se mai forma pe carosabilul incins de soarele incandescent de pe cerul azuriu. Jack murise dupa mii de repetari ale formulei, cladiri, masini, copaci, oameni, animale, nimik viu sau materie din acel oras nu a mai facut vreodata umbra pamantului.
Oamenii l-au ingropat la marginea orasului, pe un camp gol, fara sa stie ca l-au ingropat pe omul care le furase inconstient umbrele vietii.
Peste ani, un batran a oprit masina in dreptul unui copac inalt, desirat, slab, dar cu ramuri late, ce zacea singuratic pe un camp pustiu.
La poalele copacului, batranul a zarit crucea incercuita de mii de umbre. Iar copacul era tintuit de pamant cu un petec negru ce zambea melancolic catre soare.
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 09:40 | Nuvele atipice | Trackback | 0 comentarii |
up in the air
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
printre cele mai bune coloane sonore din 2009:
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 09:24 | My best in 2009 | 0 comentarii |
et apres...tess
media: 5.00 din 1 vot
| media: 5.00 din 1 vot |
da, regulile lui Murphy exista. la televizor difuzeaza astia doar drame in ton cu actualitatea...
nu o sa comentez filmele, doar le recomand, unul este interesant, chiar daca nu exceleaza sau nu face vreo diferenta majora, celalalt este superb. pur si simplu superb.
"Afterwards" is the story of successful New York lawyer Nathan (played by Romain Duris) who through the acquaintance of Dr. Kay (John Malkovich) learns of and about his role as a messenger (of death). A messenger can see when other people are about to die unexpectedly through sickness or unnatural causes. He or she then ought to enter these peoples' lives in a way such that they may die in peace with themselves and their loved ones. The price for being a messenger is such that the messenger him- or herself has lost or will lose the person closest to him or her - in the case of Nathan it is his (ex-)wife with whom he reconnects throughout the movie.
A review: "For a movie that concerned itself so much with death and dying, I was surprised at how much it said about life and learning how to live. Anyone who has been through a period of personal evolution will be able to relate to the main character as he reflects on the past events of his life and begins to change the dynamic of how he lives going forward. Those who haven't already reached these conclusions on their own will probably find it more difficult to understand.I believe the reserved performance by the main character was a perfect representation of a man who is led by his career and by practical matters, and has shut himself off from his emotions and any real sense of living. Malkovich plays the somewhat creepy, mysterious benefactor of insights unseen (until the end of the movie) and delivers everything you'd expect from him in such a role. The female characters generate the same sympathy and compassion from the audience as they do from their male counterparts in the film, and that's why this movie works. If we are moved, we understand how they would be moved.Preparing oneself to die by truly embracing life is not the theme I was expecting from this movie, but it's probably a better one than what I was looking for. I generally classify movies like this as "must see" films because anyone that hasn't figured something like this out on their own, really should. And the sooner, the better."
cel superb:
gtr
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 09:09 | Proiectie de suflet | 0 comentarii |
one life stand
media: 5.00 din 3 voturi
| media: 5.00 din 3 voturi |
ai dracu' toti, s-au vorbit toti luna asta
trecand peste ironia sortii, baietii de la hot chip-imi plac de ceva vreme-scot single si album nou: one life stand...asa sa fie, baieti, play:
da, coincidentze
| postat de gtherevelator in 2010-01-21 00:39 | Sunete si soapte | 0 comentarii |